Singurătatea lui Novac

Niculae MAVRU

SINGURATATEA

LUI

NOVAC

Bucureşti 1990

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

Singurătatea lui Novac este a patra carte din ciclul Filajul în acţiune scrisă de colonelul în rezervă Niculae Mavru. Cartea este o continuare a acţiunii din cartea Mistreţul printre noi, deşi toate întâmplările au loc după revoluţie, în vara anului 1990, când Novac, eroul principal, era şomer, deoarece fusese dat afară din securitate în 16 ianuarie 1990 şi cercetat ca terorist, tocmai de cei care trăseseră şi omorâseră oameni la Timişoara şi nu numai.

În vara anului 1990, erau în plină desfăşurare evenimentele din Piaţa Universităţii, când Novac l-a observat la televizor, între manifestanţi, pe „PIKI”, ofiţerul M.Ap.N., eroul negativ din Mistreţul printre noi, care, ca alţi trădători îşi ridicaseră capul ca EROI disidenţi. Fără ruşine. Deşi unii dintre ei fuseseră dovediţi că au tras în mulţime, că au omorât oameni.

Dacă până în decembrie 1989 Novac era urmăritorul celor ca „PIKI”, imediat după revoluţie (chiar şi în decembrie 1989), a devenit el cel urmărit de către cei de la D.I.A., pentru două motive. În primul rând pentru a afla ce ştie Novac şi filorii săi despre împlicarea armatei în reprimarea revoluţiei şi mai ales cât ştie, deoarece filorul fotografiase şi filmase mare parte a evenimentelor. Filmele şi fotografiile au dispărut, dar Novac era urmărit în continuare pentru a nu vorbi despre ceea ce ştie.

Dar, ca şi alţi ofiţeri de securitate, Novac era urmărit şi de către servicii de spionaj străine în vederea atragerii sale la colaborare, sau chiar la a deveni ofiţeri ai acestor servicii.

Şomer, urmărit şi de unii şi de alţii, Novac este singur în faţa celor care-l vroiau viu sau mort.

Speranţa, însă, nu dispare niciodată.

Autorul

BUCUREŞTI 1990

„După război mulţi viteji s-arată”. Chiar prea mulţi. Câtă înţelepciune şi câtă dreptate a înmagazinat poporul nostru în aceste câteva cuvinte. Sute de ani de prigoană şi urgisire. Din partea tuturor. Niciodată noi n-am avut prieteni adevăraţi. „Prieteni” mai mari, sau „prieteni” mai tari – da. Dar adevăraţi nu. Cei care au venit ca prieteni au venit de fapt să ia. Niciodată să dea. Şi apoi trebuiau zeci sau chiar sute de ani de chinuri, moarte şi sărăcie pentru a scăpa de acei prieteni „mari” şi „tari”. Să-i convingem să plece. Să ne lase să ne mâncăm pâinea noastră amărâtă, în linişte. Singuri. Doar cu ai noştri.

Tot aşa s-a întâmplat şi cu revoluţia din 22 decembrie 1989. Prieteni – gârlă. La luat. Care n-a avut ce să ia a plecat. Mulţi s-au săturat şi acum sunt în căutare de alt hoit. Prin savanele Africii sau aiurea. Dacă or mai găsi ceva acolo. C-au fost alţii înainte. Unii „prieteni” şi-au lipit însă atât de bine ventuzele pe ceea ce le-a plăcut la noi, că nu-i mai dezlipeşti nici cu bombardeaua. Majoritatea dintre ei şi-au găsit prieteni printre românii noştri. Flămânzi. Cu scântei în ochi după verzişori internaţionali, care nu s-au dat în lături de la nimic. Care, pentru a putea suge şi ei, i-au ajutat pe acei prieteni veniţi de departe să-şi înfigă tentaculele în noi, în tot ce este al nostru. Şi uite-aşa a început să se formeze „Caracatiţa”. Dintre aceştia, dintre românii noştri „verzi”, majoritatea sunt dintre cei ce apar după fiecare război.

Atâţia falşi eroi au apărut după revoluţie, încât adevăraţii luptători, cei ce şi-au riscat viaţa, libertatea, familia, viitorul copiilor, fraţilor şi surorilor şi altor neamuri, aceşti cu adevărat eroi, au rămas undeva la fund, în durerosul anonimat al celor fără viitor, al celor care şi-au dorit un vis frumos, în libertate, dar şi cu bunăstare. Iar acum îşi plâng necazul susţinând tot mai frecvent: „Tot mai bine era înainte”. Deci aici s-a ajuns. Chiar cei ce au luptat direct, riscându-şi totul pentru căderea vechiului regim, tocmai ei au început să ducă dorul vremurilor trecute. Culmea ironiei, nu? Nu se poate spune că n-au încercat să iasă la suprafaţă. Însă cum se zice că adevărul iese întotdeauna la suprafaţă, dar foarte rar este văzut de oameni, tot aşa eroii noştri nu au reuşit. Ei au păţit exact ca-n vorba românească: „au crezut că tot ce zboară se mănâncă”. Şi au rămas nemâncaţi. Au încercat de toate. Mitinguri, demonstraţii, piata Universităţii, plângeri peste plângeri, întâlniri peste înâlniri cu noii oameni de stat. Totul în zadar. Broboada a fost mult prea largă.

Dar cum să reuşaescă dacă în multe funcţii ale noilor structuri au ajuns şi dintre foştii trădători ce s-au declarat aprigi disidenţi. Şi se ştie: cine a trădat o dată...NU? Se vede doar cu ochiul liber în fiecare zi.

Şi tot aşa îşi depănă gândurile maiorul în rezervă Novac, fost ofiţer de securitate. Avea gânduri negre. Era deja spre sfârşit de mai, iar el nu fusese în stare să-şi găsească serviciu. Era şomer. Ca atâţia alţi oameni din Ţara Românească. Unde s-a mai văzut ofiţer de securitate şomer? Ţara arde, iar baba se piaptănă. Tot aşa şi Novac. Era vina lui? Nu. Dar cei ce fuseseră aleşi după revoluţie la conducerea statului nu aveau nevoie de el. Şi încă de mulţi alţii ca el. Novac ştia că nu era singurul ofiţer de securitate şomer. Şi era foarte convins că ţara are nevoie de el. Dar era ţinut pe tuşă. De ...Interese superioare. Cine naiba-l pusese să prindă trădători, agenţi de bază ai marilor oficine de spionaj. Ceea ce făcuse el şi colegii lui constituise lovituri grele pentru spionajul respectiv. Şi ofensă totodată. Cum doamne să-şi permită el şi ceilalţi câţiva să pună piedici carului plin cu spioni ultra pregătiţi, ultradotaţi, ultraplătiţi. Mai să le răstoarne carul definitiv. El. Un Novac. Fiul unui ţăran român. Un Novac al lui Novac, al lui Novac, al lui Novac.... Poate că în asta stătea puterea lui. Neam de neamul lui se născuse şi trăise aici. Pe pământul ăsta. Şi avea pentru ce lupta. Ca şi ceilaţi Novaci ai lui Novac. Că întradevăr el era prima generaţie încălţată din neamul lui Novac, asta se datora în cea mai mare parte altor şi altor neamuri de spioni, din alte ţări, din alte imperii, din alte neamuri de „prieteni”. Şi atunci se găsiseră trădători să ajute hoardele să supună poporul ăsta. Dar e foarte adevărat că se găsiseră întotdeauna Novaci care să le pună beţe-n roate şi să-i alunge.

De astfel de reacţii era străbătută mintea lui Novac. Privea la TV. Se dădeau câteva imagini de la mitingul din piaţa Universităţii. Deodată tresării. Se ridică din fotoliu, se apropie de televizor şi holbă ochii. Nu-i venea să creadă. Se freca la ochi. Nu. Nu se poate. Poate că seamănă. N-are cum să fie el. Imaginea se schimbă. Aşteaptă să mai apră mulţimea aflată în direcţia hotelului Internaţional. Degeaba. După câteva minute începu o altă emisiune. Apasă pe butonul de închidere al televizorului. Îşi aprinse o „moarte pe schiuri”, adică o ţigară Bucegi şi rămase pe gânduri. Fuma foarte mult. El era. Nu avea cum să se înşele. PIKI. Dar ce să caute PIKI la miting!? Să aide vreun amestec? Mintea lui, formată pentru a analiza orice situaţie prin prisma ofiţerului de informaţii, lucra febril. Ştia că PIKI fusese eliberat chiar în ziua revoluţiei. PIKI fusese eliberat. Şi nu era drept. Asta fusese una din marile greşele ale revoluţionarilor. Eliberaseră din penitenciare sau din aresturi de-a valma. Revoluţionar sau criminal, violator sau trădător, fuseseră eliberaţi. E drept că în scurt timp infractorii de profesie ajunseseră înapoi după gratii. Dar trădătorii, precum PIKI, nu. Dimpotrivă. Şi cum mintea le mergea, făcuseră pe disidenţii, pe urgisiţii. Şi ţinuse. Este adevărat că sprijinul primit de la foştii stăpâni era substanţial. În verzişori. Dar nu numai. Sau nu în ultimul rând. O vorbă bună contează, chiar mai mult decât cei treizeci de arginţi. Aşa că nu mult după revoluţie, devenise mare director în minister, de ale cărui hotărâri depindeau multe treburi în ţara asta sărmană, dar cu oameni buni. Şi asta e adevărat că hotărârile nu aparţineau toate lui PIKI. Dimpotrivă. În cea mai mare măsură hotărârile domnului PIKI aparţineau şefilor lui de „dincolo”. Cine credeţi că era cel mai bun prieten cu PIKI? N-o să vă vină să credeţi. Ba poate că aţi ghicit. Ce ziceţi? Nu v-aţi gândit prea mult, nu? Ş-aveţi dreptate. Da. Da. Prietenul cel mai bun al domnului PIKI era chiar domnul Stone. Vechiul nostru client şi duşman – Stone. Acum era prietenul bun al lui PIKI. Şi al României, bineânţeles. E posibil să zâmbiţi. De ce, adică, „bineînţeles”? Păi d-aia. E la mintea cocoşului. Aşa cum, după război mulţi viteji se arată, la fel şi cu prietenii. Dacă domnul Stone era prieten bun cu PIKI, nu era logic să fie şi al României? Nu? Ziceţi că nu? Păi nu aşa se striga în ianuarie - mai 1990? Nu aşa speram? Să vină prietenii? Şi când colo prietenii erau chiar aici. Lângă noi. În coasta noastră. Din păcate am constatat că nu erau prietenii noştri. Era doar prietenii lui PIKI. Şi ai altora ca el. Se confirmase un alt mare adevăr românesc: ”Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”. Şi năravul era acelaşi cu al hoardelor tătare, durilor otomani, finilor austrieci. Să sugă. Să sugă din noi. Dacă se poate cât mai mult. Dar nu tot. Să nu murim. Căci dacă murim, pe cine mai sug ei? Deci le trebuim. Şi prin cine sug ei? Normal că aţi ghicit. Prin lepre ca PIKI. Şi alţii ca el. Din păcate mi-am dat seama că n-avem prieteni. Puţin cam târziu. Când ne-am dat seama am rămas debusolaţi. Ca nişte orfani? Încotro s-o luăm? Înainte? E greu. Deja în scurtul timp cât trecuse se supsese suficient din noi ca să ne fie greu să mergem înainte. Înapoi? Doar ştiam ce trai fusese! Şi atunci? Păi şi atunci şi acum, dar fiţi siguri că şi mâine vom bate pasul pe loc, adică ce-am zis mai devreme. Ne-au supt, nu ne-au lăsat să murim. Deci ne vor mai suge. Asta este. De când lumea aşa este.

Novac turba. Îşi aprindea ţigară de la ţigară. Ştia că d’alde PIKI nu vor ţine niciodată cu ţara. Iar uscături fuseseră destule înainte de revoluţie. Dar nu suficiente. Dacă ar fi fost suficiente n-ar mai fi apărut altele şi altele. Lipitori. Şi el şoma, ţara nu-l chema să lupte. Dimpotrivă i se puneau permanent beţe în roate când era gata-gata să-şi găsească loc de muncă; toate bune în prima zi când vorbea cu directorul sau cu cine era la coducere. Însă după câteva zile răspunsul era invariabil: „nu angajăm securişti”. Şi el ce să facă? Familia? Copii? Bănuia de unde i se trage. Îşi dăduse seama că e urmărit. Dar se făcea că nu vede. O singură speranţă mai avea, o cunoştinţă, tot fost ofiţer de securitate, înfiinţase o agenţie de detectivi particulari. Nu prea îl interesa aşa ceva, dar nu avea de ales. Cum era oare posibil? El, un ofiţer de meserie, vechi, care lovise deja în centrale de spionaj. Şi nu numai în una. El, deci să ajungă să se ocupe de soţi care îşi înşelau consoarta? De menajere care-şi furau stăpânii? De nimicuri?

Îşi aprinse altă ţigară. Ofta. Bani nu mai avea. Linişte nu mai avea în casă. Copiilor nici bani de metrou nu avea să le dea. Încotro s-o ia? Ce să facă? Să fure? Nu putea. Să înşele? Nu ştia. Încercase să vândă ziare, dar nici acolo nu-l primise. Îngerii păzitori puneau imediat o vorbă bună. Şi iarăşi era refuzat. Iar copiilor totuşi le trebuia mâncare. Se săturase şi de cei care-l urmăreau. Dar ştia din experienţă că le este greu. Şi nu le făcu probleme. Ba poate că-l credeau chiar prost. Nu ieşea mai deloc din casă. Evita orice problemă. Îi era temă să nu ajungă din nou la puşcărie. Mai ales că d’alde PIKI aveu deja destulă putere. Chiar se mira că nu fusese atacat până în prezent. Poate aşteptau să vadă dacă va vorbi? Poate aşteptau să vadă dacă întradevăr ştie adevărul referitor la revoluţie? El îl ştia. Dar ştia şi că ei abia aşteptau să vorbească. Şi nu voia să-i rămână copiii orfani. Spera însă că adevărul va ieşi încet-încet la iveală. Deseori înjura ziariştii apăruţi ca ciupercile după ploaie. Însă, destul de des aceştia scoteau adevarul la suprafaţă. Din păcate, fără dovezi. Şi despre el scriseseră mult. Era caracterizat ca un criminal feroce. Ofta şi iar ofta. Înţelegea că acele articole sunt scrise tot de cozi de topor. Să-l facă să-i fie frică. Să-l facă să tacă.

Automat, cu ţigara-n gură şi cu scrumul după el, se îmbracă. Fie ce-o fi. Va merge până în Piaţa Universităţii. Să vadă cu ochii lui ce este acolo. Se ferise să treacă pe acolo şi-aşa se spunea tot timpul că securiştii sunt autorii. Voia să evite orice incident gratuit. Dar acum se hotărî.

Autobuzul îl lăsa aproape de biserica Kretzulescu. Se asocie şi el unor grupuri ce curgeau către Piaţa Universităţii. Ajunsese acolo şi i se strânsese inima. Multe se strigau. Multe îl deranjau. Dar i se părea şi firesc şi nefiresc un lucru. Nu dispăruse sloganul post decembrist: ”moarte securiştilor”. E drept că-l strigau câţiva. Restul era doar ecou. Îl nedumerea, dar nu prea mult. SRI-ul abia luase fiinţă. Oare se temeau chiar aşa de mult de foştii securişti? De ce le doreau moartea? Bănuia că toate acestea, plus ceea ce se scria în ziare, ce se vorbea la radio şi se arăta pe posturile TV, mai ales excrementul acela de SOTI, avea un scop bine definit. Să menţină psihoza antisecuristă şi să determine pe foştii securişti cooptaţi de SRI să acţioneze inhibaţi, cu teamă. Ca nu cumva să ajungă la cei ca Stone şi ca PIKI. Din fericire, oamenii sinceri, corecţi, nu erau de aceeaşi părere.

Îşi roti privirea în mulţimea destul de rară aflată în apropiere de Hotel Internaţional. Nu-l zări pe PIKI. Continuă cu inima strânsă. Trecu prin faţa corturilor. Strâmbă din nas. Puţea a de toate aici. Doi tineri încropeau o mămăliguţă. Novac zâmbi. Ăştia se cred la stână, gândi el. Între două corturi, în spatele unei tufe, un tânăr cu o tânără făceau dragoste. Doreau cu tot dinadinsul să înmulţească tagma revoluţionarilor. Oare nu mai există ruşine? Mări pasul. Se apropia de epicentrul „golanilor”. Vreo 3-400 de persoane aplaudau frenetic. Tocmai vorbea un reprezentant C.A.D.A. Nu reţinu mare lucru. Constaă că şi C.A.D.A. doreşte moartea securiştilor. „Mai va”, îi zeflemisi în gând. Dar mai şti.... Doar au mai încercat. Oricum C.A.D.A. dorea şi alte lucruri. Treaba lor. Se apropie de intrarea la staţia de metrou Piaţa Universităţii. Gălăgia, aplauzele, strigătele celor prezenţi precum şi peisajul nemaiîntâlnit până în acel moment îl obosiseră pe Novac. Parcă îi bâzâiau urechile. Odată cu apropierea de Bd. Republicii începu să-şi revină. Se relaxa. Numai privi nicăieri. Mergea în aşa-zisa lui absenţă. Adică în stare de veghe fără alarma roşie. În semenea situaţii se puteau întâmpla lucruri în jurul lui pe care se putea să nu le perceapă. Să nu le sesiseze decât după ce se consumau sau, de regulă, erau în stare de consumare. Aşa şi acum. Pe PIKI nu-l văzuse. În grămada din faţa balconului Universităţii nu avea rost să intre. De ce se depărta, de aceea tumultul „golanilor” devenea difuz. Ca un zumzăit înainte de a intra roiul în stup. Ce să facă, se întreba Novac. Să ia metroul, să ia troleibuzul. Sau să meargă pe jos? Nu era târziu. Totuşi nu-i plăcea să meargă brambura prin târg. Începu să coboare scările spre metrou. Deodată simţi că îl arde ceva în ceafă. ”Hm, îşi zise, ceva nu-i în regulă. E drept că nici n-am fost atent. Dar, parcă cineva îmi ţine trena. Prea îmi arde ceafa. Să-ntorc capul? Nu. Nu e bine. Mă aflu în mijlocul „revoluţionarilor”. Un-doi şi ar sări pe mine. Trebuie să fiu calm. Oare unde mi-a fost calmul de până acum câteva luni? „Diplomatul” mi se spunea. Totul rezolvam cu calm. Uite că acum abia mă stăpânesc să nu mă întorc şi să-l pocnesc pe ăsta care mi-a luat urma. O fi ceva adevărat? Sau vreun căcănar din ăştia de la miting? Li s-o fi părut lor ceva. Mda... Eu am greşit. Am trecut, am privit ceva mai insistent şi n-am aplaudat guiţăturile ălora din balcon. Şi nici n-am strigat odată cu ei. Cu gloata. Bine, dar eu nu sunt revoluţionar. Şi nici golan. Şi nici anti-anti-anti. Eu vreu să fiu liniştit. Îl pocnes pe ăsta. Zău că-l pocnesc. Ajunsese pe peron. Trenul sosi după câteva minute. Se goli. Mulţimea curioşilor creştea la „golaniadă”. Novac îşi văzu de ale lui. Urcă în primul vagon. Ştia el de ce. Se aşează pe scaun. Părea obosit. Îşi puse în funcţiune atenţia distributivă. Adică nu privea nicăieri, dar, în acelaşi timp privea totul. Şi în faţă. Şi la stânga. Şi la dreapta. Simţi că arde la dreapta. Dar un mic semnal şi la stânga. „Să fie doi? se întreba el. Posibil, pentru siguranţă, pentru a-şi da curaj, pot fi şi doi. Dra şi mai mulţi”. Altceva nu simţi.

Trenul opri în staţia Piaţa Romană. Apoi în Piaţa Victoriei. Nu coborî, deşi trebuia să schimbe trenul. Coborî la Aviatorilor. Aici era o singură ieşire. El fiind în primul vagon, automat rămânea în urma celor ce îl urmăreau. Dacă îl urmărea cineva cu adevărat. Se va convinge el.

Totuşi cred că nu m-am înşelat. Uite, ăla cu cioc precis este. Merge fără să privească înapoi, dar cu ochii minţii în alertă. Are vreo 30-35 de ani. Mai este unul. Tânărul cu geantă pe umăr. El nu are nici experienţa nici puterea celui cu cioc. E începător. Tot timpul întoarce capul spre cel cu cioc. Şeful. Ce-or avea cu mine? se întreba Novac, fără a-şi putea răspunde. Cine o fi? Să fie de la Universitate? Să fie meseriaş? Ne convigem noi imediat”.

Mergea agale. Fără grabă. Spera să-i iasă socotelile. Era ultimul. Începuse să urce scările, când auzi zgomotul sosirii trenului din direcţia opusă. Pentru centru. Apoi, imediat se convinse. Ei erau. Cei doi. Când auziră trenul, ambii întoarseră capul. Să-l vadă. Să nu-l piardă.

Îi veni să râdă. „M-aţi pierdut fraţilor. Asta e. Mai aveţi de învăţat. N-am ce vă face, dar o să vă las cu buzele umflate”. Chiar râse. Cei doi nu ştiau ce să facă. Mai ales tânărul. Se legănau de pe un picior pe altul lăsându-se înjuraţi şi îmbrânciţi de cei ce-şi cotinuau drumul. Grea dilemă pentru cei doi. Dacă se întorceau era clar că Novac îi descoperea. Dacă nu se întorceau, puteau să-l piardă. Nu ştiau ce să facă. Pentru tânăr situaţia părea mai simplă. Ce-o face „şeful” va face şi el. El îl vedea pe individul cu cioc cum se frământă. Transpirase. Mai avea să-i cadă ciocul. Masticsul nu rezista la sarea lăsată de năduşeală. O babă îl înghionti în coaste.

- Hai maică, ce faci, lasă lumea să treacă.

Îşi puse capul între umeri şi începu să înainteze. Dar cel cu cioc oscila încă. Până la urmă îl văzu că se întoarce. Şi chiar striga: „Înapoi”. „Hai înapoi”.

Se întoarse şi el. Coborî greu. Trenul era deja în staţie. Îl văzură pe Novac intrând chiar pe prima uşă. Îşi dădu şi el seama că îl vor prinde. Încerca să forţeze coborârea. În sfârşit ajunse şi el şi „cioc” aproape de tren. Dar deja se auzise: „Atenţie se închid uşile. Urmează staţia Piaţa Victoriei”.

Se închiseră uşile. Novac stătea liniştit. Privea absent. Dar îi vedea pe cei doi. Chiar îi venea să râdă. „Copiii. Uite la ei. Ce bosumflaţi sunt. Ce să faceţi fraţilor? Mai e până m-oţi păcăli voi pe mine. Îmi pare rău că n-am aflat ce e cu voi. Ai cui sunteţi? Cine v-a trimis? Dar este timp. Sigur veţi mai apărea. Cu cioc sau fără cioc”.

Coborî la Piaţa Victoriei, apoi luă trenul spre Obor, coborî la staţia Ştefan cel Mare şi ieşi la strada Barbu Văcărescu. Aici avea un prieten. Îşi deschisese o mică cârciumă chiar la buza ieşirii de la metrou. Intră. Cam gol. Cele patru măsuţe îşi aşteptau clienţii. Îl găsi pe Fănuş la bar. El patron, el servea. El încasa banii. Dar era mulţumit. Spera foarte mult. Îşi închipuia că în maxim doi ani, dacă vor merge afacerile, îşi va deschide un local select. Sau îl va mări pe ăsta. Dever avea de regulă. Acum, întâmplarea făcea să fie liber. Altfel, toţi cei ce veneau pe la IGP, ori la stadionul Dinamo treceau şi pe la cârciuma lui Fănuş. Veneau chiar şi poliţişti. Mulţi beau de plăcere. Dar şi mai mulţi de necaz. Aşa cum e şi viaţa. Mai mult necaz.

- Ascultă, Fănuş, tot băiat bun ai rămas?

- Da, şefu’. Să trăieşti. Credeţi că mă schimb aşa repede? Că vreau bani e una, iar omenia e altceva. Tot om sunt.

- Bravo. Ce ai bun şi ieftin aici? O tărie a-ş vrea.

- Păi luaţi din ce are băiatul sub masă. O pălincă d’a mea. Din cea de pe valea Amploiului. Sau aţi uitat de valea asta? Ai?

- N-am uitat, măi Fănuş. Dar am cam obosit. Cum să uit cele trei zile şi trei nopţi petrecute la ai tăi? Şi tot timpul mi-aţi dat să beau palincă. De un an, de 10, de 12 şi chiar de 22 de ani, palincă veche şi bună. De cireşe de pădure, de prune şi Dumnezeu mai ştie din ce. Că şi acum îmi zice nevastă-mea că put a palincă. Cum să uit? Tu ai uita?

- Pardon, sefu’, palinca noastră nu pute.

- Da măi, ştiu. Dar aşa vine vorba. Hai, toarnă. Nu mă ţine de vorbă. Nu stau mult.

- Gata, şefu’, imediat.

Turnă în pahare şi îl privi pe Novac prin incolorul licorii.

- Şefu’, aveţi treabă cu mine?

- N-am. Apoi după o mică pauză, timp în care toate simţurile îl priviră pe Fănuş. Totul dădea verde. Nu am. Dar poţi să ajuţi.

- Cum să nu. Gata. Oricând. Ce să fac?

- Nimic prea mult. Bem ceva, discutăm şi eşti cu ochii în patru. Poate gineşti dacă e vreo coadă. Ce zici, poţi face asta?

- Las’ pe mine, şefu’. Artist băiatu’. Aşa cum îi reţin pe clienţi la figură, o fac şi cu ăştia imediat. Vă zic eu că vă va plăcea.

- Nu aşa, omule. Vorbesc serios. Sunt într-o încurcătură şi tu poţi să mă ajuţi.

- Am înţeles. Sunt serios. Bine?

- Bine, bine. Hai, fii cu ochii-n zece.

Sorbi din palinca oferită de . Bună. Minune, nu gluma. Medicament curat. Îl privi iar pe Fănuş cu toate simţurile.

Nu era foarte inteligent. Dar băiat bun. Va reuşi oare?

Fănuş privea în toate părţile. Nu vedea ceva deosebit. Nici nu vroia să-l supere pe Novac. Îi era dator. Dorea din tot sufletul să-l ajute.

- Nimic, şefu’. Dar mai insist.

- Ai maşina aici?

- Da. E pe aleea ce duce la poliţie.

- Mi-o împrumuţi? Pentru o oră, maxim două.

- Mai încape vorbă? Poftiţi. Cât poftiţi. Şi până mâine seară. Că poimâine merg după marfă. Şi ştiţi cum e. Fără maşină nu mă descurc.

- Merci.

Băgă cheile în buzunar, îşi aprinse altă ţigară şi sorbi iarăşi din palincă. Se gândea la băieţii care-l urmăriseră de la Piaţa Universităţii. Îi păcălise. Dar dacă mai erau şi alţii? Totul depindea de forţa celui care avea interes să-l urmărească. De câţi oameni puseseră pe urma lui. Şi ce urmărea. Pe el? Pe Novac? De ce? Doar îşi văzuse de treabă. Nu vorbise nimic în plus în cele 4-5 luni de şomaj de când fusese pus în libertate. E drept că avea gândurile lui. Novac ştia că într-o zi cei vinovaţi tot vor cădea. Chiar dacă distrug toate probele. Căci aşa procedau. Erau foarte meticuloşi. Distrugeau orice indiciu care ar fi putut să ducă măcar la concluzia că ei sunt vinovaţi. Şi nu iertau. Dacă greşeai, Gaia te lua. Praf şi pulbere se alegea din tine. Şi dacă s-ar fi limitat aici. Nu. Ei nu iertau nimic. Dacă aveau o cât de mică bănuială distrugeau şi familia, şi casa. Tot. Absolut tot.

Novac stătea pe gânduri. Avea ceva în cap, dar nu prea clar. Îl auzi pe Fânuş:

- Şefu’, nu văd nimic deosebit.

- Bine, ai grijă. În cinci minute plec.

- Fi-r-aş al ... Ptiu, Doamne iartă-mă.

- Ce-i, Fane?

- Nimic, cred că mi se pare.

Nu trecu mai mult de 2-3 minute când Fănuş iar se pronunţa în felul lui:

- O, ho, ho, ho. Măi, fi-r-ar sa fie. Aştia nu sunt proşti.

- Ce e, Fănuş? Ce ai? Întreba Novac, care deja simţea că trece prin el o energie premergătoare unor momente grele. Ce s-a întâmplat?

- Şefu’. Nu sunt sigur. Dar cred că sunt doi. Vis-a-vis. Pe colţ cu strada Tunari.

- Doi zici că sunt?

- Doi.

- Cum arată?

- Unul de vreo 40 de ani. O figură comună. Bluză roşie. În carouri. Pe fond bleu închis.

- Îhi. Şi celălalt?

- Ăla e mai tânar. Vreo 25 de ani. Brunet. Tricou negru. Blugi. Adidaşi albi. Ei or fi?

- Nu ştiu. Vom vedea. Mai pune un pic de licoare.

Fănuş turnă vreo 25-30 de grame. Era tot o nerăbdare. Îi tremura mâna. Tremura tot. Nu vroia. Dar era emoţionat. Îl cunoştea pe Novac de mulţi ani. Şi auzise multe despre el. Fusese ajutat dar şi el ajutase. Şi pe Novac şi pe alţi colegi de-ai lui. Nu ştia că Novac e pe tuşe. Credea că se afla în misiune. După ce turnă, zise:

- Şefu’, eu mă duc până vis-à-vis, să mă conving.

- Stai cuminte.

- Şefu’. Mă duc. Ai încredere în mine. Mă fac că merg la prietenul meu, Vali, barman la “Juventus”.

- Măi Fănuş, nu încurca treaba..

- Lasă, şefu’. Stai aici. Oricum am treabă cu Vali. Vin imediat.

Novac tăcu. Îşi dădu seama ca nu poate să-1 oprească pe Fănuş. Învârti paharul în mână. Înca se mai vedeau mărgelele lăsate de tăria palincăi. Bună, nu glumă. Nu-i plăceau oamenii nerăbdători. Mai bine zis cei care nu-şi puteau învinge nerăbdarea, instinctele. Dar ce puteai să-­i ceri lui Fănuş? Fănuş e Fănuş. Ştie de toate. Mai rău e că are impresia că ştie totul. Sorbi încet din minunata licoare. De când plecase din Timişoara, de când scăpase de puşcărie, nu mai gustase aşa ceva. Fusese invitat de Fănuş. Dar nu a vrut să se complice. Dacă tot era urmărit era mai bine să nu creeze necazuri prietenilor.

Se oprise la Fănuş pentru că era convins că nu e nimeni după el. Convins? Ce greşit gândea. Doar ştia foarte bine că de filaj nu poţi scăpa de regulă. Convins? Oare greşise? Să nu-şi fi dat seama? Ce-i ce-l urmăreau să fie mai isteţi? Mai puternici? Puternici? Da. Se vedea. Erau şi mulţi. Şi buni. Meseriaşi. “Cine or fi? se întreba Novac. S.I.E.? S.R.I.? Detectivi particulari? Sau D.I.A.? Oricare ar putea fi. Însă după cum nu se lăsa... Miroase a meserie. Şi îndrăzneală. Să i se întâmple chiar acum? Să fie sfârşitul? Citise, auzise, se bârfise că muriseră mulţi ofiţeri, cadre ale armatei care participaseră la unele momente cheie ale revoluţiei. Dar ce să aibe cu el? Oare aflaseră că scrisese tot ceea ce-şi amintea despre revoluţie? E adevarat că se ascundea. Că-şi scria memoriile nu ştia nimeni. Nici soţia. Nici copiii. Nu vorbise către nimeni. Doar în tren. La foştii colegi de elementară. Azi navetişti la Bucureşti sau la Roşiorii de Vede. Să-l fi păcălit? Simţise când cineva fusese trimis la el să-1 tragă de limbă. Aşa păţise cu domnul Carol. Şeful sorei lui Novac. L-a tot vizitat. L-a tot chestionat. Ştii cutare? Ai auzit de cutare? Ai arme? Că-i trebuie un pistol. Că-i trebuie o armă. Nu contează de care.

Copil. Copil el sau cei care 1-au trimis? Chiar îl considerau un prost? Păi dacă avea arme le dădea oricui? Dacă avea fotografii le dădea degeaba? Că aici era buba. Fotografii despre participanţii la revoluţie. Fusese anchetat, Închis, maltratat psihic, pentru acele fotografii. Nu le avea. Şi chiar dacă le-ar fi avut nu le-ar fi dat. Păi ce? Cu acele fotografii puteau dovedi oricând şi oricui, cine a incitat armata. Cine au fost teroriştii. Dar el nu le avea. Nici nu ştia unde sunt. Ştia despre ele. Dar nu ştia unde sunt. Alea da dovezi! Dar au dispărut. Definitiv? Probabil. Le-or fi găsit? De vreo lună nu-1 mai chemase nimeni la anchetă.

Oare ce-o face Fănuş? Chiar o fi văzut ceva? El spusese că a scăpat la metrou. Dar aşa? Fănuş să greşească? Era posibil. Doar nu le avea cu urmăririle. E logic că avea memoria figurilor. Meseria îl obliga. A naibii meserie şi asta a lui Fănuş. Figurile le ţinea minte. Adunările şi scăderile, nu. Ba. Greşesc. Ţinea minte doar cu plus. Pentru el. Înainte de ‘89 cu 25 de bani sau cu un leu. Acum în 1990 cu 10 lei până la 100 de lei. Convenabil, nu.

Îşi aprinsese iarăşi o ţigară. Prilej să-şi arunce privirea spre strada Tunari. Da. Erau acolo. Întrebarea este pentru cine sunt cei doi acolo. Trebuie să apară Fănuş. Îl şi văzu că traversa spre stadionul Dinamo.

***

Cei doi bărbaţi care staţionau pe colţul străzii Tunari cu soşeaua Ştefan cel Mare îl văzură pe Fănuş că pleacă din cârciumă şi că a intrat la metrou. Cel mai în vârsta îi atrase atenţia tânărului.

- Ia vezi, Anghele, ai tu grijă de urmărit. Mi se pare suspectă plecarea ăluia şi să-l lase pe urmărit singur. Să vedem ce intenţionează

- Am înţeles. Sunt şi eu atent la el. Şi la unul şi la altul. Nu-mi scapă niciunul.

- Lasă tu deşteptăciunea deoparte. Tu fii atent la urmărit. Atât. Să pot să mă ocup eu de buticar.

- Gata, am înţeles. Eu îmi văd de treaba mea. Să nu păţesc ca ăia de la metrou.

- Aşa să faci. Altfel ne mănâncă domnul colonel Ciurea.

Apoi îşi roti privirile în toate părţile, mai ales la cele două ieşiri de la metrou, situate în apropiere. Degeaba. Buticarul nu apărea. Se gândi că va ieşi pe la strada Aurel Vlaicu, dar nu avea ce face. Era prea departe. Nu putea risca să meargă până acolo. Nu avea altceva mai bun de făcut, decât să aştepte.

***

În timp ce cobora treptele, Fănuş se gândea cum să facă. Acum, că pornise la drum, nu i se mai păru simplu. Dacă ăia îl urmaresc într-adevăr pe Novac? Dacă-şi dau seama ce vrea el să facă? Mai bine nu se băga. Ce l-o fi apucat? “Mă găsii eu mai deştept. Altceva nu putea să-­mi treacã prin minte”. Pe urmă, dacă au putere, dacă-mi închid buticul? Dacă şi iar dacă. “Ei lasă, că nici eu nu sunt prost, îşi făcu el curaj. Doar merg într-adevăr la Vali. Şi înapoi, o iau prin spate. Ies în strada Paul Greceanu şi de acolo le cad drept în spate. Văd eu. În funcţie de situaţie.”

Aşa şi făcu. Ieşi de la metrou chiar în strada Aurel Vlaicu. Se salută cu patronul buticului situat chiar la ieşire. Îl şi înjură în gând. Ăsta se orientase mai bine. Avea dever mai bun. Nu-i nimic. Sănătoşi să fim că buticul face ouă. Ouăle fac pui. Şi-şi face băiatul un local. De mâna-ntâi. Trăznet. Să nu mai vând eu la bar. Auzi: patron! Eu cu marfa, eu cu vânzarea, eu cu toată alergătura. Ce patron oi mai fi şi eu? E drept că tot eu şi cu banii.

- Salut Vali, strigă el după ce intră.

- Salut, Fane. Ce e? Ai închis?

- Nu. Încă nu. Dar am venit să te-ntreb dacă mergi poimâine după marfă la Piteşti. C-aş merge şi eu cu tine. Tu cunoşti mai bine pe-acolo.

- Poimâine? Poimâine merg. La 4 dimineaţa să fii aici. Dar mergi şi tu cu maşina ta, nu?

- Da, sigur că da. Bine, eu am plecat. Poimâine la 4 sunt aici. Salut.

- Salut.

O luă spre strada Paul Greceanu, sub privirile contrariate ale prietenului său. Din Paul Greceanu continuă pe strada Tunari. Când se apropie de colţ, îi văzu pe cei doi. Ăla bătrân îl privi fix în ochi. Hîm ... Ce ochi bun. Simţi un fior în spate. Se opri să traverseze. Auzi în spatele său:

- Buticarul ne-a controlat. Cred că l-a pus omul nostru.

Grăbi pasul. Mai mai să se lovească de o maşina care trecu pe galben. În fugă, ajunsese la Novac.

- Ei sunt, şefu’. Ăştia te urmăresc.

- Eşti sigur? Cum aşa?

- I-am văzut dar şi auzit. Şi-i relată ce făcuse şi auzise.

- Bine. Nu-i nimic. Stai liniştit. Scap eu de ei. Şi în gând: “Numai de n-ar fi de la D.I.A.. Cu ăştia nu-mi place să mă joc. Ăştia nu ştiu multe”. Apoi îi spuse lui Fănuş că nu-i mai ia maşina. Motivă că băuse palincă. Adevărul este că nu voia să-l implice prea mult pe Fane. Fiecare cu ciorba lui. Fane cu buticul şi cu banii. El cu şomajul şi cu necazul.

O lua uşurel la drum. Ca un om fără griji. Traversă strada Barbu Văcărescu, continuă pe strada Doamna Oltea şi reveni în Barbu Văcărescu. “Prietenii” lui se aflau la datorie. Parcă aveau ordin să nu-1 scape. Filaj pe faţă. Aşa ceva se făcea rar înainte de ‘89. Doar pentru derută. “Ei, lasă, că v-o fac eu, fraţilor”. Îmi pare rău dar trebuie să văd ce e cu voi şi ce vreţi. Continuă pe Barbu Văcărescu, coti stânga pe Rossini, apoi pe lângă garajul RATB şi sări repede în prima scară a blocului situat cu faţa spre garaj. După câteva clipe îi văzu pe cei doi. Se opriră contrariaţi. Precis gândeau că e ceva în neregulă. O fi luat-o la fugă? O fi intrat în bloc? Aşa gândeau cei doi şi aşa îşi imagina Novac că trebuie să se desfăşoare lucrurile. Dacă nu-s proşti, unul va merge spre Calea Floreasca, să verifice, iar celălalt va intra în scara blocului. Aşa şi făcură. Tânărul o luă la fugă, iar vârstnicul intră în scară. Ezita. Nu ştia ce să facă. Îşi dădea seama că ceva nu-i în regulă. Dar n-avea ce face. Trebuia să verifice. Ordinul era clar. Să nu-l scape. Şi cu colonel Ciurea nu se juca. Era vestit pentru duritatea lui. Dar şi pentru profesionalism. Intră cu inima strânsă. Deodată se simţi luat pe sus şi pus la perete. Auzi o voce - vocea lui Novac, pe care nu o cunoştea, dar îşi imagină că a lui este.

- Să nu mişti. Şi să nu ţipi. Ia să vedem ce ai pe tine. Aha. Legitimaţia spune că eşti căpitan M.Ap.N.. D.I.A., nu? Sau cum îi spune acum? Comando? Nu, n-ai moacă. Filaj. Nu? E că am ghicit? Ia dă-mi şi aparatul ăsta. Să nu transmiţi ceva. Nu te teme, ţi-l dau înapoi. Imediat. Ia zi de ce mă urmăriţi. V-am făcut eu ceva? Spune.

- Nu te urmăream. N-am treabă cu dumneavoastră.

- Atunci ce cauţi după mine?

- Eu merg la rude, domnule. Lasă-mă în pace, să-mi văd de drum.

- Şi cu asta ce e? A? Transmiţi cuiva că mergi la rude? Nu vezi că e cusută cu aţă albă? Taci? Nu mai ai ce spune. Ia zi, tu mă cunoşti pe mine?

- Nu.

- Nu ştii nimic? Cine am fost? Cine sunt? Chiar nimic?

- Nimic. Mi s-a spus doar să vă urmăresc. Să nu vă scap din ochi.

- De ce? Nici un motiv? Măcar unui fals şi tot trebuie să vă fi spus ceva.

- Ne-au spus că sunteţi legătura dintre o organizaţie teroristă străina şi conaţionalii lor, locuitori în România.

- Ia uite. Am ajuns iar terorist. Să-ţi spun eu câteva lucruri despre mine. Scurt. Să nu-ţi vină colegul. Am fost securist. Sunt şomer. Sunt specialist în ceea ce faci dumneata. Aşa că nu te mira că v-am descoperit. Mergi la şeful tău şi-i spui că doresc să vorbesc cu el. Clar? Tu eşti şeful, nu? Tu să comunici.

- Clar. O să mă scuture bine. Dar dacă spuneţi că vă pricepeţi la urmărire e normal să va fi prins. Eu nu mi-am dat seama că v-aţi prins.

- Mai ai de învăţat. Gata, acum ieşi. Şi să mă lăsaţi în pace.

Ieşi şi el. Tocmai atunci se întorcea şi tânărul. Făcea semne colegului că nu l-a găsit. Când îl văzu, rămase suspendat. Nu ştia ce se întâmplase.

Novac se întoarse pe strada Rossini. Nu departe era oprită o maşină cu un băiat şi o fată în ea. Râse în mintea lui. Se gândi să le facă cu mâna. Dar renunţă. Ce rost avea? Mai încolo - altă maşină. Cu altă pereche. Era clar. Cel puţin opt inşi îl urmăriseră. Însemna că D.I.A. nu-1 considera un oarecare. Trebuia să fie atent. Nu ştia ce vor de la el. Se gândi la general. Fostul lui şef la Bucureşti. Să meargă la el să discute. Ca să fie sigur că nu va fi urmărit se gândi să-1 viziteze pe colonelul Lefter. Oare să rişte? În ziua de azi nici nu mai ştii în cine să te încrezi. Auzi, frate! El şi terorist! Mă rog, aşa le-au spus ofiţerilor ce-i urmăreau. Oricum aveau un motiv temeinic. Grav. Altfel nu credea să-l puna sub urmărire. Doar ştia şi el că nu-ţi poţi permite să foloseşti atâţia oameni să urmăreşti pe cineva. De florile mărului. Nu, nu. Undeva era ceva putred. La ei, bineînţeles. El se ştia curat. În afara faptului că fusese securist 19 ani nu îşi ştia vreo vina. Şi nici ei nu 1-ar fi urmărit pentru atâta lucru - cu atâtea forţe. Şi atâtea văzuse el. Că se putea să mai fie. Doar nu uitase de cei de la metrou. Sau ăia să faca parte din altă structură informativă? Ar fi culmea. Să mai fie urmărit şi de alţii şi el să nu ştie. Atâta ar fi vrut: să nu îl urmărească străinii cărora el şi colegii lui le dăduseră mari lovituri. “Bubulii”, vorba lui Pavel Coruţ.

***

Căpitanul care fusese acostat de Novac era complet derutat. Nu ştia ce să facă. Aşa ceva nu i se mai întâmplase. Ba nu. Greşea. Mai păţise o dată sau de două ori ca cel urmărit să se prindă că are coadă, dar ca să-1 acosteze nu. Mai ales să-i ceară şi să vorbească cu şeful său. Se afla în mare încurcătură. Să raporteze sau nu despre situaţia creată? Dacă nu raporta, totul putea să decurgă normal. Dar dacă individul ăsta îl caută pe colonel Ciurea? Că doar spune că a fost securist. Nu - trebuia să raporteze. Auzi - fost securist şi acum şomer. O avea şi el necazurile lui şi noi nu-i dăm pace. Ei, da’ o fi făcut el ceva. Că doar ordinul e clar. O persoană putea fi urmărită doar dacă ... Şi îşi aminti prevederile legii. Mai dă-l în mă’sa, conchise căpitanul cu năduf. Apoi se adresă mai tânărului său coleg.

- Du-te şi spune echipajului 2 să-i urmărescă ei. Dar cu mare atenţie. Că s-a prins. Să aibe ei grijă până raportez.

- S-a prins? Cum, s-a prins?

- S-a prins, şi gata. Cum să se prindă. Ne-a văzut. A şi vorbit cu mine. Trebuie să-l sun pe domnul colonel Ciurea. Fugi. Cu grijă.

Tânărul fugi nedumerit. Şi contrariat. Cum s-o fi prins? Că doar nu merseseră mult după el. Abia îl luaseră în urmărire când plecase de acasă. Fusese în Piaţa Universităţii. De acolo cu metroul. Aha. Acum se explică întoarcerea lui de la Piaţa Aviatorilor. De acolo îi zărise. Oare? Sau din alt loc? Fugi până la echipajul 2 şi le comunică ordinul căpitanului. Şi situaţia în care se aflau. Urmăreau un om care ştia că ei sunt după el. De-ar veni mai repede căpitanul. Poate domnul colonel Ciurea va înţelege şi va opri urmărirea. Spera şi să nu-i pedepsească.

O luară după Novac cu teamă. Şi complexaţi de situaţie. Parcă se aşteptau în orice moment ca Novac să se întoarcă şi să riposteze. Ce-ar fi făcut ei în această situaţie? Mai bine nu se gândea. Să lase lucrurile să curgă în voia lor. Or vedea ei. Trebuie să apară căpitanul. Şi le va transmite el ce ordin are de la colonelul Ciurea.

Îl văzură pe Novac luând-o printre blocuri. Unde s-o duce? Poate la poliţie. La ora asta. Doar nu-i nebun să-i reclame. Ar cam încurca-o atunci. Da, domnule. Ăsta intră la poliţie. E nebun, zău. Şi acum? Acum să-l aştepte pe căpitan. Şi pe nemernicul ăsta să iasă. Auzi ce i-a dat prin cap. Să intre la I.G.P. Nici mai mult nici mai puţin decât la I.G.P. Dar dacă o lucra aici? Şi lor nu le-a spus. Că doar au mai păţit aşa ceva: “Ordin, îl luaţi pe cutare care arată aşa şi aşa şi iese de la cutare adresă şi-l urmăriţi. Vedeşi ce face”. Simplu, nu? Ordin şi gata. Şi nu de puţine ori descopereau cine este persoana. Şi se minunau de ce-o fi fost pusă sub urmărire. Dar se minunau în sinea lor. Altfel îşi vedeau de treabă. Doar erau militari. Executau ordinul şi gata. Dar acum. Ăsta să intre la poliţie. Dacă s-or pomeni înconjuraţi de poliţişti? Bine, s-ar legitima ei. Dar dacă n-apucă? Dacă ăsta care a intrat le spune cine ştie ce prostie despre ei. Şi poliţia îl crede. Şi mai înainte să apuce ei să se legitimeze se pomenesc butăciţi bine, legaţi şi la zdup. E adevărat că n-ar sta mult. Lucrurile s-ar lămuri repede. Apoi ar urma scuze reciproce. Dar ei tot ar păţi-o. Cu şefii lor. De ce să se lase descoperiţi. Şi mai ales bătuţi şi chiar arestaţi. Mai bine nu se gândea. Să fie atenţi să nu-l scape pe ăsta.

Gândurile îi fuseseră înrerupte de căpitan. Era cam negru. Se repezi spre ei.

- Zi. Ce-ai făcut? Ce-a zis domnul colonel Ciurea?

- Ce să zică. Bine nu i-a părut. A zis să-l urmărim şi când iese de la poliţie îl luăm şi-1 ducem la dânsul.

- L-arestăm?

- Nu ştiu. Atât mi-a zis. Să-l oprim şi să-i spunem să meargă cu noi la domnul colonel Ciurea.

-’Om păţi ceva?

- Nu cred că scăpăm.

- Era supărat şeful mare.

- Nu mi-am dat seama. Dar cred că n-are de ce să se bucure.

Tânărul mai stătu un pic pe gânduri şi văzând că interlocutorul său tace, îndrăzni:

- Dar ţie ce ţi-a zis?

- Cine să-mi zică?

- Ăsta, Urmăritul.

- Păi ce să zică? Nimic.

- Nu ţi-a spus cum s-a prins?

- Nu. Nu mi-a spus.

- Şi? Nimic altceva?

- Nu măi, nimic altceva. Şi mai lasă-mă în pace. Ai grijă acolo. Să nu-1 pierdem. Ai auzit ordinul. Să-l ducem la domnul colonel Ciurea. Clar?

- Clar, se bosumflă tânărul şi se răzbună pe ochii lui, nemaidezlipindu-i de pe ieşirile de la I.G.P.

***

Novac intră la poliţie şi-l întrebă pe subofiţerul de serviciu:

- Colonelul Lefter mai este?

- Este. Cine-1 caută?

- Spuneţi atâta doar: Novac. Şi că aş vrea să mă primească.

Subofiţerul sună. Purtă o scurtă convorbire, apoi se adresă lui Novac.

- Imediat vine cineva să vă conducă.

Probabil că Lefter fusese foarte familiar, deoarece subofiţerul deveni dintr-odata foarte volubil. Novac chiar dorea să scape de discuţia cu el. Aşa că se bucură când veni un soldat şi-l conduse la Lefter.

- Să trăieşti, Novacule, zâmbi lătăreţ Lefter. Ce vânt te-aduce la ora asta?

Lefter era tipul omului jovial, rotofei de regulă, în primul rând datorită firii sale. În rest era un om cumpătat, chiar cu probleme de sănătate, care-l obligau să ţina un regim alimentar destul de drastic.

- Hai zi, zi-o direct. Că doar n-ai trecut pe la mine de dragul unui bătrân poliţist.

- Ca întotdeauna ai ghicit, bătrâne. De ce-aş căuta eu sau altcineva un poliţist la ora asta. Că doar nimeni nu moare de dragul vostru. Toţi ştim că fără voi nu se poate, dar nimeni nu vă-­nghite.

- Hai, hai. Acum mă iei peste picior. Parcă voi, securiştii, pardon, S.R.I.-iştii, nu sunteţi în aceeaşi oală.

- Nu uita că eu am fost securist. S.R.I.-ist nu sunt. Sunt şomer. De mine n-au nevoie.

- Ei, o să vină vremea când o să fii S.R.I.-ist. Cineva cred că-ţi pune piedici.

- Probabil … şi Novac se opri, privind într-o parte.

Mai schimbară impresii despre ei, despre familie, despre prieteni comuni. Apoi Novac îl întrebă de cei doi nepoţi, subiectul preferat al lui Lefter.

- Novacule. Şi Lefter privi serios către el. Tu tragi de timp. Ştii că-mi place să vorbesc despre nepoţi. Dar tu ai o problemă. Nu? Greşesc? O ascult.

Novac îl învălui în toate simţurile sale. Dădeau verde. Lefter tot om rămăsese.

- Ai ghicit, bătrâne. Dar nu pot să ţi-o spun. Şi-i făcu semn la urechi. Adică să nu-i asculte cineva. Lefter pricepu. Nu e problema mea.

Nu mă simt prea bine. Mă iei şi pe mine cu maşina care te duce pe tine?

“Aha, mimă Lefter. Pricep”. Apoi tare:

- Te iau, domnule, te iau doar nu i-or cădea roţile. Mă îmbrac şi mergem.

Apoi ieşiră în curtea interioară. Până veni maşina Novac îi relată lui Lefter ce i se întâmplase.

- Şi acum vreau să trec pe la general. Dar nu vreau să mă vadă ei. Să nu-i creez probleme. A avut şi aşa suficiente.

- Precum ţi-e voia, aşa vom face, declară Lefter cu emfază. Apoi către Novac:

- Şi pe urmă?

- Pe urmă, nu ştiu.

- Cum nu ştii? Ce înseamnă “nu ştiu” pentru tine, om cu atâta experienţă? La tine nu exista “nu ştiu”.

- Uite că de data asta există. Sunt cam sătul de toate.

- Şi chiar n-ai nici un plan? Nu-mi vine să cred. Poţi să mă omori, dar nu te cred. Zău.

- Să vedem ce zice şi generalul. Apoi, după cum or decurge lucrurile.

- Şi cu oferta străinilor? Să mergi să lucrezi în aparatul lor informativ?

- În nici un caz. Asta niciodată. Pot să mor de foame. De sete. De orice. Niciodată nu voi folosi pentru alţii ceea ce m-a învăţat statul roman!

- Te cred. Ooo ... Că te cred. Te pornişi. Întrebai şi eu. Doar ştii foarte bine că unii lucrau şi înainte pentru ei. Chiar tu ai prins câţiva.

- Da, ştiu. Poate chiar de la asta mi se trage.

- Aha. Începi să te dai pe brazdă. Deci eşti de acord cu asta. Ai atins nişte corzi pe undeva. Sensibile. Şi îţi pun beţe-n roate acum. Şi nu numai ţie. Ştii foarte bine.

- Mda. Ştiu. Dar nu-mi pare rău.

- Dar lor le pare.

- Ar trebui să nu le pară. Că mi-am făcut doar meseria. La fel mi-aş face-o şi azi. Tot pentru România aş munci zi şi noapte.

- Va veni şi ziua aia. Sunt convins. E păcat ca noile structuri informative să nu vă folosească. Sunteţi abia la jumătatea carierei. La un început de drum bun. Probabil şi asta nu convine unora cărora le puteţi aduce necazuri.

- Mai ştii... Mă gândesc şi eu în fel şi chip. Văd că nici în altă parte nu m-angajează.

- Păi vezi? Nu vor să vă piardă. Şi nici nu pot să vă ia acum. Nu vezi câţi vă vor capetele? Imbecili. Ca să nu spun altfel.

- Nu ei sunt de vină. Vinovaţi sunt cei mari. Care fac jocurile.

- Le e teamă să nu ajungeţi repede la ei. Dar n-o să le meargă mult.

- Ştii tu ceva?

- Nu. Nimic concret. Dar încet-încet conducerea se debarasează de unii, de alţii. Şi parcă şi piedicile pier odată cu dispariţia lor.

- Dea Domnul, făcu Novac. Opreşte aici, îl rugă el pe Lefter. Mai merg puţin pe jos.

- Tot precaut eşti. O ai în sânge precauţia.

- Ai dreptate. Dar e mai bine aşa. Mulţumesc. Şi să-mi povesteşti într-o zi despre nepoţi.

- Păi pentru asta trebuie să vii în vizită o zi întreagă. Şi nici eu şi nici tu nu suntem răbdători cu poveştile.

- Poate ai dreptate. La revedere.

Privi după maşina care-l ducea pe Lefter în noapte. Tot om bun rămăsese. Simţea că se mai liniştise. Discuţia îi făcuse bine. Îi păru rău că nu vorbise mai multe cu Lefter. Sigur l-ar fi ajutat. Întotdeauna îl ajutase. Şi nu numai pe el. Însă pe de-o parte e mai bine că nu o făcuse. Se complica. Îl complica şi pe Lefter. Şi aşa nu era sigur că oamenii căpitanului nu se prinseseră că a plecat cu Lefter. E drept că se făcuse că i-a căzut ceva sub banchetă şi se aplecase un minut - doua. Cât credea că trecuse de cei ce-l urmăreau. Nu dorea să vadă ei că merge la general. Aşa gândea el mai bine.

Grăbi pasul. Era târziu. Spera că generalul nu se culcase. Când ajunse aproape de casă văzu încă lumină. Se bucura. Sfatul generalului îi era de folos.

***

Căpitanul era îngrijorat. Novac nu mai ieşea de la poliţie. O încurca iar. Nu-i era teamă cât ruşine. După ce urmăritul se prinsese mai urma să-l piardă. Ar fi culmea! Se duse la tânărul coleg.

- Măi, chiar l-ai văzut intrând la I.G.P.?

- Da, şefule.

- Şi aţi asigurat imediat toate cele trei ieşiri?

- Bineînţeles.

- Bine. De ce n-o mai ieşi oare? Să-l iau şi să-l duc. Să scap de grijă.

- Trebuie să iasă. Că doar nu o să doarmă aici.

- Numai să nu ne facă iarăşi vreo figură. Ne manâncă domnul colonel Ciurea. Ai tu grija aici. Merg şi pe la celelalte echipaje. Să văd cum stau şi să le mai atrag încă o data atenţia.

***

După ce sună la uşa, Novac aşteptă. Auzii paşii siguri ai celui ce-i fusese şef mulţi ani de zile. Novac îl simpatiza foarte mult. Şi simţea că simpatia era reciprocă. Generalul simpatiza pe toţi cei care făceau treabă bună. Acum stătea retras, ieşea foarte rar si nu se bucura întotdeauna dacă îl vizita cineva. Chiar dintre foştii colegi sau subordonaţi. Considera şi el, ca şi Novac, că 1990 nu era un an bun pentru foarte mulţi securişti. Erau vânaţi, înjuraţi, mai ales în primele luni. Acum deja începuse ca populaţia să-şi dea seama că nu sunt reale acuzaţiile ce le erau aduse. Poate şi de aceea, cu câteva zile în urmă, însuşi şeful guvernului de atunci atacase din nou securiştii, dând vina pe ei în toate privinţele. Asta tocmai pentru a redeştepta ura maselor împotriva securiştilor. Să fie dirijată ura împotriva celor ce-şi puteau aduce aportul la stoparea declinului ţării. Se pare, însă, că nu se dorea această stopare. Dar într-o zi tot va fi oprit acest declin. Iar oameni ca generalul şi Novac puteau fi chemaţi să-şi folosească experienţa muncii informative pentru ţară.

- Hai, intra, zise generalul în loc de salut. Închise apoi uşa şi-l pofti pe Novac în salon. Luară loc pe fotoliu. Novac aştepta invitaţia să vorbească deşi ştia că nu este în stilul generalului să facă acest lucru. După concepţia lui, dacă aveai ceva de spus, spuneai, dacă nu, el nu te obliga.

Novac îl întrebă de sănătate, de ale casei. Generalul îi răspunse lacoric. Îl privea fix pe Novac, prin lentilele fumurii. Îl invită din ochi să vorbească. Dar atât.

- Sunt din nou urmărit, începu Novac.

Generalul îl privi tăcut. Îl asculta cu atenţie. După ce Novac termină, generalul zise:

- N-ai făcut bine că l-ai acostat pe căpitan.

- Am vrut să ştiu cu cine joc.

- Da, dar îi creezi lui necazuri. Şi îl faci să te urască. Noroc că şeful lui, colonelul Ciurea e un om deosebit.

- Îi cunoaşteţi?

- Da, am făcut vreo două-trei cursuri împreună. A lucrat mult şi în străinătate. E un om integru. Foarte bun profesiorist. Poate că ăsta este norocul tău. Că ai dat de Ciurea.

- Deci consideraţi că e abordabil?

- Aşa cred. Oamenii se mai schimbă, dar nu cred că Ciurea a devenit neom. Dacă vrei îl sun.

- Nu, nu cred că e indicat. Eventual îi voi transmite salutari de la dumneavoastră.

- Cum doreşti. Apoi, puţin timid. Ştii că eu nu beau. Am şi uitat să te servesc cu ceva.

- Nu-mi trebuie. Mulţumesc.

- Ştiu. Ştiu. Dar dacă tot am. Mi-a adus nepotul o sticlă de palincă. Te rog, ia-o tu.

- Dacă nu va trebuie

- Lasă. Altfel rămâne aici. Se strică ...şi zâmbi.

- Bine. Mulţumesc foarte mult.

***

Căpitanul era tot mai îngrijorat. Novac nu mai ieşea de la poliţie. Înjura în gând. Să aiba tocmai el norocul să urmărească un asemenea om! Era convins că Novac e cinstit. Altfel nu-i acosta şi nu cerea să vorbească cu colonelul Ciurea. Dar mai ştii? Înainte de ‘89 pe oameni îi împărţeai în două, din mai multe puncte de vedere: cinstiţi - necinstiţi, corecţi - incorecţi, cu regimul sau contra regimului. Şi apoi totul era mai simplu. Dacă nu puteai tu, rezolva organizaţia de partid. Dar cum? Acum nici nu mai ştii. Care-i om? Care-i cinstit sau necinstit, care-i sincer sau nesincer. Parcă totuşi e mai greu. Sau cel puţin aşa credea el. Dacă l-ar fi auzit Novac. Sau şeful lui, colonelul Ciurea. I-ar fi spus simplu: “Măi băiete”, deşi numai băiat nu mai era, că era bărbat în toată firea, “măi băiete, priveşte în ochii omului. Acolo citeşti omul. Acolo, în ochi îl citeşti. Dacă ochii te păcăesc, te-a păcălit omul”. Era de acord cu aşa ceva, dar nu reuşea mereu. Uite, Novac i se părea om serios, sincer. Dar de ce l-au pus sub urmărire? Aşa, degeaba? E o întrebare. Şi-acum a intrat la poliţie. Şi nu mai iese. Şi el ce să facă? Să dea cu parul? Să arunce cu bomba? Aiurea! Gândea prostii. Ştia că n-are ce face decât să aştepte. Ce om şi ăsta! Să vină la el! Să-l pună la zid! Apoi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, să vină lejer la poliţie! Şi acum, deşi se apropie de miezul nopţii, să nu mai iasă? Ce dracu’ o face acolo?! “Ai, măi omule, ieşi! Indiferent cine eşti, ieşi odată! Să te duc la şefu’ şi să scap de tine! Că aşa belea mai rar. Doamne, dar dacă o fi ieşit? Cu vreo maşină. Doar au ieşit vreo 5-6 din curte. Putea fi oricare. Eu cum să-mi dau seama? Că dacă vrea să scape de noi, nu o fi nebun să strige “Ai bă băieţi că am plecat! Veniţi după mine!”. Nu s-a mai pomenit aşa ceva. Cel urmărit şi care vrea să scape să strige. “Hai bă după mine!”. Oare o fi plecat? Dar dacă a plecat? N-ar fi mai bine să trimit un echipaj la domiciliul lui? Măcar să-mi spună că a venit acasă. Pe urmă vorbesc eu cu el. Îl iau pe sus. Şi direct la colonelul Ciurea. Să se spele pe cap cu el. E’te drăcia dracului! Să-mi facă tocmai mie figura asta!

Căpitanul tresări. Tânărul îl bătu pe umăr:

- Ce faci şefu’, visezi?

- Nu visez măi, ce să visez?

- Păi v-am strigat prin staţie. N-aţi răspuns.

- N-am auzit. Şi ce-i cu asta?

- Nimic. Am zis şi eu

- Zi mai bine ce doreşti.

- Daţi un telefon colonelului Ciurea.

- Unde, acasă?

- Nu, la serviciu.

- Bine, ai tu grijă aici. Să caut un telefon. Cred că la metrou găsesc.

Cu pas grăbit se duse la metrou. Găsi greu un post teleforic funcţionabil. Când auzi glasul colonelului Ciurea, nu ştia dacă să facă pe el sau nu.

- Căpitane, ce faceţi voi acolo?

- Păi…

- Nici un păi. Tu ce crezi că ăla e imbecil să mai fie la poliţie?

- Şefu’

- Fără şefu’. Lasă doi oameni acolo şi fugi acasă. Dacă nu este, îl aştepţi. Şi cu el urgent la mine.

- Am înţeles.

-‘Nţeles pe dracu’. Executarea.

- Să trăiţi! Dar Ciurea deja trântise telefonul.

Amărât, ieşi de la metrou. Spre el deja venea tânărul coleg.

- Ce cauţi băi, aici? Nu ţi-am spus ca să ai grijă acolo?

- Ce grijă, şefu’. Toate luminile sunt stinse. Ăsta nu mai e aici. Ne-a tras clapa.

- Tras pe mă’sa. Da’ poate ai dreptate. Hai să mergem la el acasă.

După ce se urcă în maşină, apăsă pe butonul staţiei.

- Echipajul 2, rămâi pe loc. Echipa 3 şi cu mine mergem acasă la urmărit.

Tânărul grăbea. Îi şi plăcea să conducă. Căpitanul era absent. Îi era necaz. În aceeaşi zi doua mari greşeli. Că de fapt nu le putea spune nenoroc. Norocul ţine de baftă. Nu de meserie. În el era, sau cel puţin se considera, meseriaş. Dădu cu pumnul în portieră. Tânărul se uită chiorâş la el.

- Ce ai şefu’? Lasă. Că toţi am luat plasă. Asta e. Câteodată mai iei şi plasă.

- Taci mă. Ia uite la el! Deja a învăţat că trebuie să iei şi plasă. E adevărat, dar eu am luat foarte rar plasă. Iar azi a fost prea de tot.

- Asta e. Acu’ ce să faci? Să-l găsim şi să-l ducem la colonelul Ciurea. I-arată el!

- I-arată pe naiba! Ce să-i arate? Ăsta e nevinovat, bă! Ascultă la mine! Ăsta trebuie să fie aici cu noi. Locul lui e aici. E meseriaş.

- O fi, şefu’. Da’ noi ce putere avem? Asta hotărăsc alţii.

- Aşa e…

- Şi dacă nu s-ar fi enervat şi nu v-ar fi oprit, v-aţi fi dat seama că s-a prins? A?

- Ai dreptate. Nu-mi dădeam seama. Da’ ce l-o fi apucat? Tocmai azi.

- Păi n-aţi zis că a fost securist?

- Ba da.

- Şi acum e şomer?

- Da.

- Păi credeţi dumneavoastră că e prima dată când o fi urmărit?! Ehe! S-o fi săturat săracu’. Azi doar o fi răbufnit!

- Ai dreptate. Şi eu să fi fost în locul lui la fel aş fi procedat. S-a simţit jignit. Şi când o fi văzut că şi noi greşim aşa grav... S-o fi săturat într-adevăr.

Coborau de pe podul Grant spre Piaţa Crângaşi. Depăşiseră un autobuz 306, care tocmai îşi lăsase pasagerii în staţie. La intersecţia cu bulevardul Ceahlău, căpitanul strigă, arătând cu mâna:

- Uite-1, uite-l. Opreşte! Opreşte!

- Unde, şefu?! strigă tânărul, frânând deja.

- Opreşte, opreşte! Uite-l, traversează!

- Aha. Îl văd. Să ne apropiem.

- Uşor. Să nu fugă. Să-l abordez. Parcă mi-e teamă de el.

Frânară. Maşina se oprea lin pe dreapta, iar căpitanul se pregătea să coboare. Vroia să iasă în faţa lui Novac, din timp, ca acesta să nu reacţioneze urât. Novac tocmai traversa când un bolid negru, cu numerele lungi, se avânta spre el. Novac îl observă, puţin cam târziu. Sticla generalului îl salvase. O spărsese. Se aruncă spre capota unei Dacii parcate în apropiere. Spera să cadă pe moale. Bolidul îi atinse piciorul drept. Îl zvârli cu totul în aripa Daciei. Pantoful îi sări la câţiva metri. Bolidul dispăru în noapte, spre strada Flamândă. Novac se sculă. Simţi o mână care vrea să-l ajute. Când ridica ochii îl văzu pe căpitan. Îl luă de gât.

- Băi, voi sunteţi nebuni? Vreţi să mă omorâţi?

- Nu noi, domnule, nu noi.

- Atunci cine p.... mă’sii? Cine dacă nu voi? Doar toată ziua m-am lovit de voi.

- Nu noi. Credeţi-mă. Nu noi.

- Nu mai umbla cu palavre. Ce? V-a fost necaz că v-am dus de nas?

- Liniştiţi-vă. Repet. Nu noi am făcut asta. Era un bolid negru, un Volvo, cred, cu număr străin. Murdar. Nu s-a văzut nimic.

- S-ar putea să fii cinstit, declară Novac. M-a lovit, al dracului. La piciorul drept.

- Ziceţi merci că aţi sărit. A vrut să vă omoare.

- Ai văzut şi tu!?

- Eram aici. Aproape.

- Aha! Şi ce căutaţi aproape? Şi privi iscoditor în ochii căpitanului. Încă nu-l credea.

- Nu mă credeţi ... Şi aveţi dreptate. Dar pe cuvânt că nu noi am fost. Cel puţin nu echipa mea.

- Aha! Vii la realitate.

- Treaba dumneavoastră ce credeţi. Dar eu n-am fost. Nici nu v-am vrut răul. Chiar dacă îl meritaţi.

- Îl meritam? Eu? De ce? Tot eu?

- Păi…

- Adică tot eu sunt vinovat că sunt urmărit, agasat, înnebunit. Tot eu, nu?

- Păi, ştiţi…

- Ce să ştiu, nici un ştiţi... Ce tupeu pe dumneavoastră. Eu urmărit, eu agasat, eu atacat. Şi tot eu vinovat. Măi băiete ... rosti el ameninţător.

- Vă rog, liniştiţi-vă. Eu am venit să vă iau la colonelul Ciurea.

- Ciurea? Ce Ciurea? La ora asta? Ce, vrei să mă îmbrobodeşti?

- Pe cuvântul meu.

- Cuvântul tau? Rahat. N-aţi putut să mă omorâţi, acum vreţi să mă închideţi.

- Dacă nu mă credeţi eu vă las.

- Să te cred? De ce te-aş crede? Ia zi!

- Treaba dumneavoastră. Eu am ordin să vă duc la domnul colonel Ciurea. La orice oră.

- Şi dacă minţi?

- Ce interes aş avea?

- Mă ştii?! Apoi se gândi puţin. Doar el voise asta. Dacă Ciurea îl aştepta la orice oră, ceva nu era în regulă. Se hotărî:

- Hai să mergem.

- Mulţumesc, zise căpitanul. Apoi, când îi deschise portiera:

- Ştiţi ceva? zise el înveselit.

- Numai dacă-mi spui, răspunse Novac tot negru.

- Mă bucur să scap de dumneavoastră.

- Adică?

- Mă bucur că v-am cunoscut, dar mă bucur şi că scap de dumneavoastră. Sunteţi dificil.

- Crezi tu. Răspunsul e simplu. Ţi 1-am mai spus. Mai ai de învăţat.

- Ştiu. Ştiu. Abia acum îmi dau seama. Până acum nu mă putea convinge cineva de aşa ceva.

- Ei, cât trăieşte omul învaţă.

- Unde aţi lucrat până acum?

- Nu ţi-am spus? Am fost securist. Azi şomer.

- Unde anume? Ce funcţie?

- Gata. Deja ştii prea multe. Du-mă la şeful tău.

Şi se aşternu tăcerea. Căpitanul îl privea cu coada ochiului. Îşi zise în gând: “Vechea gardă”. Totdeauna a existat “vechea gardă”. După 23 august 1944 vechea gardă de ofiţeri fusese selectată dintre “foştii”. Aceştia fuseseră apoi eliminaţi treptat, după cum alţii învăţau şi le luau locul. Ultimele relicve ieşiseră la pensie prin 1965. Auzea permanent cum actuala “vechea gardă” povestea cu veneraţie despre fosta “vechea gardă”. Şi acum venise rândul lor, celor de la fosta “vechea gardă” să devină “vechea gardă“. Ce ciudată mai era şi viaţa asta. Nu-l ura pe omul ăsta de lângă el. Cu toate că se aştepta la necazuri din pricina lui, nu-1 ura. Chiar îl simpatiza. Deşi străinul ăsta îşi bătuse joc de el şi de ai lui, el îl simpatiza. Simţea că lângă el se afla un om. Şi un profesiorist. Ceea ce spera să se spuna şi despre el. Dacă nu acum, ceva mai încolo, mai spre pensie. Ştia că nu-i uşor să ajungi la apogeu în meseria asta. Ori te pierdeai pe drum, ori te pierdeau ei. Ori te îmbolnăveai, căci nu prea mulţi ajungeau la pensie. Şi dintre cei puţini care îmbătrâneau la locul de muncă, pe “frontul nevăzut”, câţiva erau de excepţie. Şi simţea că lângă el se afla “o excepţie”. Hâm. Curios. Chiar aşa. În loc să-l urască pe omul ăsta... Îi era drag de el. Ciudat sentiment. Îl simpatiza cu adevărat. Îl privea cum tace, nemişcat. Doar ochii îi erau vii. Îi venea să strige: “Bătrâne, eşti tare! Recunosc că ai dreptate. Mai am de învăţat. Şi eu şi cei cu care lucrez”. Auzi, frate! Un asemenea om să fie şomer. Unde o ajunge ţara asta? Dar dacă îi era duşman? Dacă 1-ar fi întâlnit pe acest om ca duşman? Ei, atunci ar fi discutat altfel cu el. Cu totul altfel. Mai bine însă că nu-i este duşman. Iarăsi îşi zise: “Da bătrâne, ai dreptate. Toţi mai avem de învăţat. Aşa cum ai învăţat şi tu de la alţii. Şi alţii de la alţii. Şi tot aşa. Păcat. Păcat, mare păcat că se renunţă la voi, vechea gardă. Ne-aţi mai trebui câţiva ani. Vreo 5-10 ani or fi de-ajuns. Dar nu depinde de mine. De noi. Azi e treaba politicului. Politicul dictează. Nu democraţia. Auzi, democraţie! Azi? Aici? Poate mai încolo!

Se apropiau. Clădirea în faţa căreia opriseră se afla în apropiere de Cişmigiu, pe o stradă care purta numele unui cunoscut erou al războiului de independenţă. Cu excepţia a două ferestre, restul era întuneric. “Deci la etajul şase”, îşi zise Novac. Nu-i plăcea că intra aici. Dar n-avea de ales. Trebuia să lămurească problemele.

***

Colonelul Ciurea se ridică în picioare. Era aşezat în umbra unei veioze. Ochelarii se odihneau pe birou. Ochii - obosiţi, trădau un om care trudea şi care, se pare, avea încă destule probleme. Lui Novac îi deveni simpatic. Şi Ciurea îl privea deschis, nu ca pe un duşman.

- Bine aţi venit, domnule maior.

- Bine v-am găsit?! Dar nu mai sunt maior, şi ştiţi bine.

- Dar probabil veţi fi cât de curând. Aşa sperăm şi noi şi dumneavoastră. Nu?

- Cu speranţa, trece viaţa, declamă Novac un citat propriu. Aşa îi plăcea lui să spună despre ceva “citat” pe care nu ştia de unde să-l mai ia. Atunci îşi arogă dreptul să fie al lui. Şi aşa nu avea cine să-l conteste.

- Ei, nici chiar aşa. Dar luaţi loc, vă rog.

- Merci.

- Serviţi ceva?

- La ora asta? De servit îmi mai arde mie?

- Ei, lăsaţi, n-o luaţi în tragic. Poate destinul a vrut să ne întâlnim aşa şi acum.

- Ce legăură are destinul?

Ciurea îl privi cu interes. Avea în faţa lui un om despre care ştia multe. Şi pe care l-ar fi dorit colaborator. Ştia că Novac îşi iubea meseria. Că era însă greu de convins să-şi schimbe unitatea. Poate acum era momentul. Doar era şomer. Şi posibilitatea de a accepta era mare. Spera.

- Ce ziceţi de o palincă?

- O palincă? ridică Novac ochii.

- Da. Prune de Bistriţa.

- Asta da. Un pic. A fost o zi grea.

- Ştiu. Dar nu numai pentru dumneavoastră.

Novac zâmbi. Bănuia la ce se referea Ciurea. Acesta continuă.

- Nu am vrut ca subordonaţii să cunoască prea multe despre dumneavoastră. Şi am greşit.

- Aţi greşit?

- Da. Dacă le spuneam, poate nu intrau în asemenea greşeli.

- Poate? Novac îl privi rece. Poate? repetă el.

- Greşesc iar. Sigur ar fi intrat în aceleaşi greşeli. Am uitat cu cine am de-a face.

- Hai să nu ne mai periem reciproc.

- Păi dumneavoastră nu ne-aţi lăudat de loc.

- Am timp.

Tăcură. Ciocniră şi sorbiră din mărgelele lăsate de licoarea licorilor. Apoi tot Ciurea sparse tăcerea.

- Vă ascult.

- Pe mine ? Eu n-am nimic de zis.

- Dar aţi solicitat să vorbiţi cu mine.

- Corect. Dar dumneavoastră trebuie să-mi spuneţi ceva. Nu eu.

Ciurea îl privi iarăşi pătrunzător. Dacă puteai pătrunde un asemenea om.

- Bănuiesc că doriţi să ştiţi de ce v-am pus sub urmărire.

- Nu e normal?

- Ba da. Nu e normal însă, ca eu să vă spun aşa ceva.

- Nu-mi spuneţi.

- Nu mai fiţi aşa ţepos. Nu-mi uşuraţi deloc situaţia.

- Vă ascult. Ce să fac mai mult?

- Trebuie să ştiţi că am avut dubii de la început asupra motivului real al urmăririi.

- Care a fost motivul ? întrebă Novac chiar curios.

- Am primit o sesizare “DE SUS” că sunteţi în prezent legătura unor organizaţii teroriste.

- I-auzi.

- Aveţi răbdare. Nu prea am crezut. Mai ales că se insista pe faptul că aţi fost ofiţer de securitate, cu legături cu astfel de organizaţii încă înainte de ‘89, că aţi fost cercetat pentru aete de terorism.

Făcu o pauză. Novac îl privea interesat.

- Că aţi fost chiar terorist, dar nu s-a putut dovedi etc.

- Şi?

- Cum şi?

- De ce n-aţi crezut în totalitate informaţia?

- Parcă n-aţi cunoaşte. În primul rând din principiu. Orice informaţie trebuie verificată. Şi asta fac şi acum, nu?

- Mersi pentru sinceritate.

- În al doilea rând, v-am spus. Vă cunosc foarte bine din dosar, din cercetările efectuate de procuratură şi...

- Şi?

- Şi de alte organe.

- Mai e vreun motiv?

- Unul. Apoi îl privi din nou. Ştim foarte bine cine au fost teroriştii.

- Ştim? Amândoi?

- Da. Amândoi.

- Eu sunt şomer. Nu mă crede nimeni. Dumneavoastră de ce nu-i arestaţi? Vă e frică?

- Vine şi rândul lor. Vă asigur.

- Vom trăi şi vom vedea.

- Eu sper să mă ajutaţi.

- Să v-ajut?

- Da.

- Cum.

- Să lucraţi la noi.

Novac nu se aşteptase la aşa ceva. La orice dar la o asemenea propunere nu.

Tăcu. Privi paharul. Sorbi.

- Dacă spuneţi că mă cunoaşteţi bine ştiţi că vă voi refuza.

- Am bănuit.

- Nu vă deranjează?

- Ba da. Dar asta este. Am încercat. Îmi părea rău dacă nu încercam. Speram. Deşi ştiu că aveţi un ghimpe împotriva D.I.A.

- N-am nimic împotriva D.I.A.

- Nimic, nimic?

- Nu împotriva D.I.A. Am ghimpe sau chiar mai mulţi împotriva unor oameni de la D.I.A. sau din altă parte. Dar împotriva D.I.A., nu.

- Înţeleg.

- Aşa cum şi dumneavoastră, sau alţii au ceva cu unii foşti securişti. Nu cu securitatea. Cu unele cadre de securitate.

- Aşa este.

- Aşa ar trebui să fie. Din păcate.

- Din păcate? Continuaţi vă rog.

- Din păcate de aşa ceva se folosesc foştii duşmani care dirijează cum vor ei sentimentele mulţimii.

- M’da.

- Şi nu numai ale mulţimii...

Ciurea tăcu. Tăcu şi Novac. Deja se simpatizau reciproc.

- Mai serviţi, vă rog.

- Nu. Trebuie să plec.

- Vă conduc.

La uşă, Novac se opri. Îl privi pe Ciurea insistent. Acesta rămase întrebător.

- S-a întâmplat ceva?

- Trebuia să se întâmple?

- Nu înţeleg la ce vă referiţi.

- Chiar?

- Ajutaţi-mă.

- Păi nu trebuia să îmi mai spuneţi ceva?

- Eu?

- Păi doar nu Papa de la Roma.

- Sunteţi sarcastic.

- Nu sunteţi obligat, dar nu ar trebui să-mi spuneţi ceva anume?

- Cred că-mi dau seama. Persoana care v-a încondeiat, nu?

- Ea. Cine este ? Puteţi să-mi spuneţi?

- Nu cred.

- Ştiţi ceva, insistă Novac, dacă sunteţi de acord, eu ghicesc şi dumneavoastră daţi din cap că aşa este. Bine?

- Încercăm, căzu de acord Ciurea.

- E un tip sus-pus.

- Este.

- E din oraşul X?

- Să zicem.

- Numele începe cu P (Novac se gândea la PIKI).

- Admitem şi asta.

- Atunci e clar. Ştiţi ceva. Aş mai trage un gât de palincă. Sunteţi de acord?

- Cum să nu. Plăcerea e de partea mea. Se aşezară. Nici unul nu începea. Novac întrerupse tăcerea.

- Ce ştiţi despre P?

- “E sus”.

- Atât?

- Mai ştiu câte ceva, dar nu mult.

- Pe acest P l-am prins în octombrie anul trecut. Trădător. Din păcate, revoluţia a întrerupt cercetările asupra lui. Plus că are protectori mari.

- De afară?

- Da, cei pentru care a lucrat.

- Înţeleg. Aveţi un duşman înverşunat. Dacă nu dădeaţi peste mine nu v-ar fi fost uşor.

- Ştiu şi eu asta. Apropo salutări de la domnul general.

- Mulţumesc. El de fapt mi-a povestit despre dumneavoastră.

-Da? Cum aşa?

- La o partidă de pescuit. Ştiţi cum e…..

- Mă mir. Nu-l ştiu limbut.

- Mi-a vorbit în interesul dumneavoastră ca să v-angajăm.

- Aşa da. Acum îl recunosc. Deci după revoluţie.

Mai schimbară câteva fraze. Mai mult de cunoaştere reciprocă. Mai gustară din palincă. La plecare erau buni prieteni.

- Să vă dau o maşină să vă ducă acasă, se oferi Ciurea foarte amabil.

- Nu mulţumesc. A fost o zi grea.

Fac doar o jumătate de oră pe jos. Îmi răcoresc mintea. Să bată puţin vântul prin striaţiunile creierului, râse el. Şi apoi o plimbare fără “coadă” n-am făcut de mult. Nu?

- Ha, ha râse Ciurea.

- Merită să încerc.

Ciurea îi strânse mâna şi se întoarse să închidă uşile. Apoi plecă cu maşina de serviciu spre casă. Îi plăcea de omul ăsta. Puţin sarcastic, puţin acrit de viaţă, dar asta îi oferise viaţa.

Novac mergea lejer. Traversă Cişmigiul pustiu. Departe, printre tufele de lângă garduri se auzea ceva mişcare. Chiar icnete. Zâmbi “Tineretul. Dacă n-au unde; vin în parc. De iubit omul trebuie să se iubească. Indiferent de ceea ce-i ofera viaţa, iubirea şi-o ia el singur, dacă o găseşte. Dacă este în stare s-o găsească”. Că nu de puţine ori trece pe lângă tine şi n-o vezi. Aşa cum se întâmplă cu multe alte lucruri. Te caută, te ating, dar nu le vezi, nu le auzi. Le laşi pe undeva pe lângă tine. Oare ce îţi trebuia. Şi alergi după necaz. Care apoi se ţine scai de tine. Toată viaţa. Şi trebuie să rupi mult din tine ca să reuşeşti să scapi.

Deşi nu mâncase, palinca băută şi emoţiile zilei îi făcuseră sete. Mai bine zis simţi sete când auzi şipotul izvorului “Mihai Eminescu”. Se opri. Zâmbi. Frumos parc Cişmigiul. Iar izvorul ăsta era chiar o minune. Lampa ce atârna în parul de alături lăsa o lumina tremurândă în undele moi ale micului lac. Îşi aruncă lumina undeva departe în străfundurile aparent adânci ce acopereau castele închipuite. Îşi văzu şi el umbra unduindu-se în oglinda nopţii. Înghiţi cu nesaţ. Se simţea mai bine. Ce om şi Ciurea ăsta. Chiar om, nu glumă. Altul s-ar fi supărat pe el pentru figurile făcute oamenilor săi. Ciurea nu. Şi altul nici nu i-ar fi vorbit atât de cinstit. Mai ales să-i spună din cauza cui fusese pus în urmărire.

Urcă încet scările spre Ştirbei-Vodă. Apoi se răzgândi. Se lăsă lunecând la vale pe bara lucioasă. De jos începu să urce în fugă. Şi iar se dădu pe bară. Alergă iar pe scări. După încă două repetări se opri mulţumit. Se încălzise. Îşi încălzise toate oasele. Se întoarse la izvor şi mai bău un căuş de apă. Uitase pentru câteva minute de griji. Se hotărî s-o ia spre casă. Era târziu. Chiar foarte târziu.

Gândurile mergeau după el. Orice trecut te urmăreşte. Dar cel care are legătură cu prezentul sau viitorul, cu atât mai mult. Şi PIKI ăsta. Ce om. Oare-i om ? Nu are cum. Odată ce este în cârdăşie cu STONE, nu are cum. Despre Stone citise în ziare că se declară mare prieten al poporului român, dar în acelaşi timp se implică în aproape toate evenimentele negative, mai ales cele din Transilvania. Mergea fără grijă, fără teamă ca prin ţara lui Papură-Vodă, ţara fără câini. Incita mai ales maghiarimea la nesupunere. Deşi oamenii îşi vedeau de treburile lor, de necazurile lor, Stone şi alţii ca el nu renunţau. Doreau să facă din România ceea ce nu reuşiseră în decembrie ’89. O ţară a războaielor, a luptelor între fraţi, poligon pentru armele lor vechi. Şi Ciurea îi spusese câte ceva despre PIKI. Dar cum de nu ştia despre STONE? Poate n-­ar mai fi luat legătura unul cu celălalt. Şi nici nu prea avea de unde să ştie atât de multe. Doar nici el, Novac, nici alţii nu mai avuseseră timp de PIKI. Venise revoluţia. Şi făcuse din PIKI un erou. Erou şi trădător? Cine naiba a mai văzut ? Oare am citit undeva? Nici asta nu-şi aducea aminte. Trădător şi erou. Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva. Îşi aminti că participase doar la două-trei anchete asupra lui PIKI. El recunoscuse totul de la început. Nici nu avea cum să nege. Doar fusese prins în flagrant. Apoi nu-1 mai chemară. Se năpustiseră hoardele agenţilor maghiari, ruşi şi etc. naţionalităţi sau oficine de spionaj. Nu le mai dăduseră timp. Ba nu. Îl mai chemaseră. Dar îl trimiteau acasă, la început sub urmărire apoi nici aşa. Din lipsă de timp şi de forţe. Ştiau unii. Bănuiau alţii: că se va întâmpla ceva. Şi nu mai avem timp de PIKI. Nici de alţii ca el. Nu le dădeau stăpânii lor răgaz. Trimiteau sute şi mii de agenţi. Mai mult sau mai puţin pe ascuns. Parcă mai mult direct. Nu se mai fereau. Nu mai aveau frică. Oricum nu ca în prezent. Sat fără câini. Îl durea pieptul. Necazul i se aşezase în piept. Mulţi ani va trebui României să scape de otrepele post revoluţionare. Mulţi ani să-i găsească şi apoi şi mai mulţi ca să scape de ei. Se lipeau de ţară precum păduchii de corp. Sugeau încet dar bine. Păduchii ăştia erau greu de găsit. Şi cum dădeai de unul îţi dădea cu DEMOCRAŢIA în cap. Dacă nu te potoleai, săreau asupra ta stăpânii lor. Şi dacă atunci mai îndrăzneai, te chemau la comunitatea-europeană şi altele de genul acesta. Nu s-a mai pomenit asemenea organizare a celor puternici ca să poată din nou suge din cei slabi care îndrăzniseră să le scape din mână pentru o scurtă perioadă de timp.

Aşa şi STONE ăsta. Înainte de ’89 a acţionat împotriva României ca duşman. În prezent acţionează împotriva României ca prieten. Ce situaţie. Ce oameni. Şi vai de noi. Tot de noi. De care a fost mai toată viaţa. Câţiva ani buni. Câţiva ani de speranţă şi ni i-au luat şi pe ăia. Pentru mulţi ani. Ajunsesem şi noi la o ferestruică, zărisem şi noi lumina şi gata. Pac. Înapoi în întuneric. Pentru mulţi ani. Şi cum încercai sî mişti în front. Pac. Ne trântea cu Democraţia în cap. Şi când îi mai vedea pe românii noştri neaoşi că se duc să se plângă că în România nu exită democraţie. Şi iar pac în cap… “Aţi văzut domnior români că la voi nu-i democraţie?“. “Uite, ai voştri vin şi se plâng”. “Da domnule boier dialoga Novac imaginar, la noi nu e democraţie pentru că sunt ăştia la putere, care se plâng. Şi dacă ar fi ăştia care se plâng la putere ar fi altfel ? Aşa peste noapte? Nu domnule boier. Nu ar fi altfel. A, ba da. S-ar plânge alţii că la noi nu e democraţie. Cei care sunt azi la putere. Şi vor cădea. Apoi până vor reveni la putere vor merge cu jalba în proţap la noii stapâni. Că doar aşa au fost totdeauna trădătorii români obişnuiţi să meargă cu jalba la stăpânire. Ieri - turcească. Alaltăieri - alta. Azi? Cea de azi? Nu contează. Pentru jălbari nu contează. Pentru ei contează să meargă cu jalba în proţap undeva. La o stăpânire. Principalul e să aibă o stăpânire. La care să se plâgă. Că plângere se găseşte totdeauna cine să o ducă. Aşa-i boierule?

Nici nu-şi dădu seama că se apropie de Gara de Nord. Până aici nu observase oameni în jurul lui. E drept că se lăsase furat de gânduri. Grele. Care îl măcinau. Totuşi? Să nu fi observat nimic ? În jurul Gării de Nord agitaţie mică. Taxiurile îşi aşteptau flămânde clienţii. În gară intrau doar câteva persoane. De ieşit nu prea ieşeau. Probabil nu venise nici un tren. Se uită la ceas. Ce târziu era. Dar nu avea chef de somn. Era sau se simţea obosit. Dar n-ar fi putut să doarmă.

Trecu pe lângă Gara Basarab. Gara lui preferată. Pustie la ora asta. Gara oamenilor amărâţi, obosiţi. De aici îi plăcea şi lui să ia trenul până la Roşiorii de Vede. Două ore, două ore şi ceva se simţea acasă. La el în sat. Printre conţăranii lui. De care nu prea avusese parte. Plecase de crud din sat şi apoi nu prea mai avusese timp să revină. Meseria nu-i dăduse timp. Dar dorul de sat rămăsese cel mai profund dor ce-i străbătea simţurile. Nu avusese timp. Duşmanii de ieri, aşa zişii prieteni de azi şi aşa zişii prieteni de ieri, duşmanii de azi nu-i dăduseră timp. Şi unii şi alţii au căutat, pe vreamea lui Ceauşescu să acapareze din ţara asta. O fărâmiţă de ceva. Căt de mică. Precum hultanii aşa veneau asupra noastră. Iar el făcea parte dintre cei ce trebuia să oprească atacurile directe, dar mai ales pe cele perfide. Şi de unde timp pentru sat? Dacă ăştia şi ăia nu ne dădeau pace?

Se apropia de Podul Grant. O luă pe dedesubt. Să scurteze drumul. Nici nu-şi dăduse seama că se apropia de casă. Deodată simţi că i se strânge inima. O maşină se apropia încet. Fără lumini. Doar cu poziţiile. Ce putea fi? Ce-ar putea să vrea? Nu avea cum să fugă. Nici nu era în firea lui. Dar nici picioarele nu l-ar fi ascultat. Îşi simţea mintea limpezită. Dar greul căzuse în picioare. I se făcu iar sete. Maşina rula uşor pe lângă el. De după parbrizul fumuriu se auzi o voce.

- Domnu Novac. Domnu Novac …….

Cine p…da măsii o fi? La ora asta. Şi nu pronunţă pe “domnu” ca lumea. Are puţin accent. Continuă liniştit. Nu întoarse capul. Parbrizul şoferului coborî uşor. Se zăriră doi ochi oţeliţi. Şi nişte riduri pe o frunte teşită. Cine putea fi? Străin? Avusese de-a face cu mulţi străini. Înainte de decembrie 1989.

- Domunu Novac stai vorbim. Stai puţin vorbim.

Hî. Auzi. Vrea să vorbim. Dar cine o fi ăsta care vrea să vorbească cu mine. După miezul nopţii. Şi sub Podul Grant. Nu se opri. Mai avea puţin şi se apropia de aleea din părculeţul ce-şi lăsase cele câteva frunze pe jos.

- Stai domnu Novac. Stai vorbim. Nu cunoşti la mine?

Aha. Tu eşti. STONE. Ia uite. Ce-o vrea? Să se răzbune? Putea să facă poc şi gata. Sau să-l calce cu maşina. Da, dar interveneau complicaţii.

- Domnu Novac. Nu cunoşti la mine? Stai vorbim.

Novac se încruntă. Nu cunosc pe p…da mătii. Cum să nu cunosc la tine. Nu tu ai strigat în Piaţa din Timişoara? “Eu diplomat, eu diplomat”. Dar ce vrei tu oare de la mine măi Stone? Oi fi singur în maşina aia mare şi neagră? O-ţi fi mai mulţi? Şi ce-aţi vrea de la mine? Doar eu sunt şomer acum.

- Domnu Novac, opreşte. Stam de vorba. Altfel?

- Altfel ce, domnule Stone? Altfel ce? se repezi Novac cu gura către umbra ce se zărea la volanul autoturismului oprit.

- Uite, priveşte în maşină. Aia e altfel. Novac se aplecă şi privi. În spate mai era o persoană. Cu un pistol îndreptat spre el. Şi Stone avea unul.

- Eu n-am avut jucării d’astea când m-am luptat cu tine, domnule Stone…

- Nici eu nu vreau folosesc. Stai cuminte. Nu obliga la mine. Vrem vorbim.

- Şi dacă refuz.

- Nu refuzi. Vorbim.

- Vreţi vorbiţi. Vreţi vorbiţi. Ia mai lăsaţi-mă în pace, răbufni Novac. Ia mai duceţi-vă la mama dracului. Vreţi vorbiţi. Eu nu vreau să vorbim. E clar?.

- Nu e domnule Novac, îi suflă Stone în ureche. Simţi fierul meu în tine? Simţi şi fierul celălalt în spate?

Novac tăcu. Ce să facă? Să atace? Ăştia or fi nebuni şi chiar trag.

- Aşa că domnule Novac, fii cuminte, continuă Stone. Fii cuminte şi treci în maşină. Imediat. Altfel…

Ce să facă? Îşi frământa Novac mintea. Ce să facă? Cine o fi ăsta din spatele meu. O fi vreo matahală? Vreun alt nebun?

- Şi dacă nu trec? Răspunde. Şi dacă nu vreau?

- Te obligăm.

- Obligaţi pe dracu. În acelaşi timp lovi peste mâna lui Stone căruia îi sări pistolul.

Un pumn în falca aceluiaşi individ şi îl trânti la pământ. Dădu cu stânga în spate unde simţea că se afla cel de-al doilea “interlocutor”. Auzi un icnet. Se întoarse cât putu de repede. Lovi din nou. Adversarul evită lovitura în plin. Începu să lovească în Novac. Novac în el. El în Novac. Novac în el. El în Novac. Dar Novac nu mai auzi mişcările lui Stone. I-auzi doar vocea.

- Gata domnu Novac. Ai dat destul.

Novac simţi împunsătura în spate. Rece. Se întoarse cu gând să lovească. Dar celălalt profită. Celălalt lovi în plin în ceafa lui Novac. Şi Novac căzu. Simţi foarte scurt că se prăbuşeşte şi apoi nimic. Neant.

- Nu trebuia domnu PIKI loveşti aşa. Dacă omori. Vrei complicaţii? Şefii zis doar stam de vorbă. Nu omorât.

- Mai dă-l în p…da măsii. Doar din cauza lui ducem noi frică azi. Singura frică. Restul suntem stăpâni pe situaţie. Numai grămada asta care zace acum la picioarele noastre ne mai stă în cale. Şi vru să-l mai lovească.

- Gata domnu PIKI. Nu lovi. Altfel eu spun la şefi că tu indisciplinat. Şi şefii nu iartă. Ştii bine tu asta.

- Am înţeles. Dar mai bine scăpăm de el acum.

- Nu. Vorbim cu el. Atât. Aşa au zis şefii.

- Păcat.

- Urcă-l în maşină. Şi să mergem. La vilă.

Novac se frecă la ochi. Începea să se trezească. Îşi întinse uşor oasele. Îl dureau toate. Locul cel mai dureros era ceafa. Unde mă aflu? se întrebă el. Acesta a fost şi primul lucru constatat după ce gemu de durere. Se afla într-un loc necunoscut. Într-o cameră. Destul de elegantă. Chiar prea elegantă pentru el. Şi oameni ca el. Care muncesc. Îl uimi prezenţa aerului proaspăt, răcoros. Constată că acest lucru se datora instalaţiei de aer condiţionat. “E’ te-al naibii” înjură el cum obişnuia. Ce boier o sta aici? Unde m-or fi adus. Căci acum îşi aminti de STONE şi de celălalt. Celălalt? Cine o fi celălalt? O fi de-a lui STONE? Străin? Nu era exclus. În ţara lui Papură Vodă toată lumea-i slobodă. Care poate bineînţeles. Să fie unul din şleahta lor? La rele se ajutau. Ştia asta sigur. Doar se ajutaseră deseori. Să facă rău altora. Să-şi impună democraţia. Că de - A lor e cea mai dintre cele mai. Că pe urmă se răfuiau între ei… Asta era altă problemă.

Ca orice haită. Lupii nu fac la fel? Câinii sunt mai civilizaţi? Da’de unde. O haită ramâne haită.

Se gândi la acţiunea “SPINUL”. Oare era posibil? Nu prea credea. Pe SPINUL şi întreaga lui reţea îi anihilase tot el cu colegii săi. Pe atunci reuşise să-i bage şi la mititica. Dar Revoluţia din ‘89 nu triase. Dăduse drumul şi grupei “SPINUL”, care supsese chiar din sângele colegilor săi şi din al întregii tări. Dar SPINUL fusese mai domn. Sau stăpânii săi îi dăduseră alte ordine. Cert e că SPINUL nu ieşise la suprafaţă. Cel puţin deocamdată. Şi nu în România. A, o vizită acolo în marea capitală la puternicii lui unchi şi mătuşi, sub umbra perpetuă dar falsă a marii statui ce se vroia străjuitoare a întregii omeniri. În rest nimic. Deocamdată.

Cine să fie celălalt? Vreun alt “MISTREŢ”? Vechi? Că doar nu-i distruseseră pe toţi. Noi? Aha. Câţi nu or fi format deja? Mda. Mai degrabă aşa. Vreun Mistreţ. Chiar dacă mai vechi sau mai nou. Tot Mistreţ. Dar oare ăştia noi vor mai putea avea acelaşi destin ca cei prinşi ori care sau autodistrus? Greu. Dar mai ştii? Toate la timpul lor. Le va veni lor vremea.

Novac, tocmai la cine nu trebuia, nu se gândea. Îi era greu să creadă că “PIKI” se poate expune chiar aşa de mult. Chiar cu arma asupra lui. Dar nimic nu e imposibil? Cine să-l vadă pe el, PIKI cu STONE că tăbărâră asupra unui om. Asupra lui. A lui Novac. După miezul nopţii. Da. Nu era imposibil. Putea să fie “PIKI”. Iar el sigur îl ura foarte mult. Doar fusese prins chiar puţin înainte de Revoluţie. Pentru puţin timp i se spulberaseră ambiţiile. Îl cuprinsese frica. Doar pentru puţin timp. Aceeaşi revoluţie fusese mana cerească şi pentru el. Iar el fusese mai şmecher. Distrusese orice urmă, orice hârtie, orice fotografie. Din care să reiasă că el “PIKI” ar fi fost trădător. Apoi, nimic mai simplu. Trădător. Anchetat de odioasa securitate. Doamne. şi câte mai minţise că-i făcuseră ăia cu ochi albaştri şi cu urechile uite­-aşa…MARI, să nu le scape nimic. Şi nu prea le scăpase lor. Nici PIKI nu le scăpase lor. Îl scăpase revoluţia. Şi cât îi mai ura PIKI şi cei ca el. Cât le mai cereau capul. Viaţa şi libertatea. Ajunsese chiar la ameninţări personale. Prin telefon, scrisori,…. direct.

Da, PIKI putea fi. La aşa ceva îl ducea mintea. Da, dar de ce să rişte? Ce rost avea? Mai ştii ce gândeşte omul? Dacă PIKI putea fi om. Doar el crease o serie de necazuri unor foşti securişti. Inclusiv lui. Lui Novac. Îl chemase de câteva ori. Îl anchetase. Îl ameninţase. Să-i spuna lui, lui PIKI dacă el, Novac mai ştie alte documente şi mai ales fotografii care să-l reprezinte pe el, pe PIKI în tovărăşia lui STONE şi a doamnei STONE. Bineînţeles că Novac nu avea ştiinţă de aşa ceva. N-avea cum. Doar tot din ordinul lui PIKI fusese arestat, vârât la zuhause. Ba chiar domnul PIKI ajunsese să-l ameninţe şi cu familia. Că va crea el greutăţi copiilor la şcoală, în viaţă. Că de, doar el PIKI, şi alţii ca el erau acum în unele posturi cheie.

Tocmai aspectul ăsta nu-l înţelegea Novac. PIKI era mare şi acum. Putea să-şi servească stăpânii până în pânzele albe. Şi încă foarte bine. Ce rost avea să se expună? Ce urmăreau cu el? Cu Novac?

Deodată îşi făcu urechile pâlnie. De undeva, de dincolo de pereţi se auzeau voci. Înfundate. Dar voci. Novac nu se mai simţi singur. Simţi un fior. Dar imediat realiză că indiferent cine se afla dincolo nu putea să-i fie prieten? Şi ce dacă? Mai bine aşa decât în pustietatea asta de cameră. Să vină odată la el. Să se lămurească ce vor.

Hm, făcu Novac. Nu mai am răbdare. Mi se duce şi asta. Răbdarea proverbială a lui Novac. Se ducea şi asta de râpă. Se vedea că trecuse de 40 de ani. Iar în meseria ce o avusese el însemna că avea vreo 60-70 ani. Ritmul de îmbătrânire era mare la ei. Şi procentul de moarte. Puţini care ajungeau la pensie. Iar care ajungeau mâncau foarte puţini ani din ea. O luau repede cu ei. Dincolo de aceste tărâmuri.

Novac scutură din cap. Ce-l apuca să se gândească tocmai acum la moarte? Că doar dacă vroiau să-l omoare, o făceau acolo, sub pod.

De dincolo se auzeau tot mai des voci. Mai tare sau mai încet. Ba chiar o voce ţipa. Alte două voci răspundeau monosilabic. Şi mai moale.

Ce s-o întâmpla acolo? gândi Novac. Mi se hotărăşte soarta? Dau în bobi? Să mor sau nu? Ce vor de la mine? N-a trecut mult de la revoluţie şi ăştia îşi fac deja de cap. Auzi la ei. Sechestrare de persoană. Act terorist. Pe teritoriul României. Împotriva unui cetăţean al României. Rău am ajuns. Deja. Dar Dumnezeu e mare. O veni vremea lor. A celor mulţi. Aşa a fost mereu cu acest popor. Mereu a fost îngenuncheat. Până a ajuns sub talpa stăpânului. Apoi n-a mai răbdat. S-a ridicat. Brusc. Şi l-a ridicat pe duşman până în nori. Şi a dat cu el de pământ. O dată până la genunchi. A doua oară până la gât. Şi gata. Se termina cu ei. Aşa făcuse şi Greuceanu şi Făt-Frumos, eroii scoşi din acest minunat popor. Aşa va face poporul român şi cu duşmanii sau “prietenii”. Chiar dacă vor fi câtă frunză şi iarbă. Îi va lua la goană. Departe. În ţara lor. Sau aiurea. În şapte vânturi.

Ce fac ăştia de nu mai vin? se întreba Novac. Îşi pierdu iar răbdarea. Bătu cu pumnul în perete. Vocile amuţiră. Bătu iar. Vocea care ţipase comandă ceva scurt. Se auzi mişcare la uşă. Apăru STONE.

- Trezit domnu Novac? Trezit?

“Trezit pe dracu”, vorbi Novac doar cu sine. Ştia că este bună metoda asta. Să-l lase pe interlocutor să spună el ce are de spus.

- Domnu nu vorbeşte? Eu, STONE, domn. De ce nu vorbeşti?

“Cu cine să vorbesc bă? îl apostrofă Novac tot în gând. Cu o cârpă ca tine. Aşa m-am purtat eu cu tine când te-am prins? Î? Băgate-aş să te bag şi să nu mai ieşi de unde te bag eu”.

- Venit şefu. Vrea vorbeşte cu el.

Aha. Ăsta trebuie să fie ăla care ţipa. De ce-o fi venit? Înseamnă că vor ceva de la el. Ce-or vrea?

Într-adevăr, în uşă apăru un individ destul de înalt, elegant, puţin argintat la păr, dar oricum era mai tânar ca STONE. “Ia uite, gândi Novac, ăsta trebuie să fie mai as ca STONE în meserie”. Ştia că STONE era un as, dar ăsta din faţa lui trebuie să facă parte din partida aşior aşilor. Altfel nu putea fi şeful lui STONE aşa mare în spionajul de pe mapamond.

“Şeful” îi privi pe Novac parcă dorind să degajeze o anumită indiferenţă, detaşare.

- Bună ziua, mister Novac. Am auzit multe despre dumneavoastră.

Novac tăcu. Îl privi doar pe sub sprâncene. Adânc. Aşa cum ştiau să privească tălpaşii acestui pământ din moşi-strămoşi. Până-n străfundurile cele mai adânci ale sufletului. Să-l pătrundă pe om. Să-l ghicească. Şi să-l influenţeze dacă se poate.

- Domnii au întrecut măsura, domnu Novac. N-au avut ordin să lovească la dumneavoastră.

Lui Novac îi veni să râdă. Undeva în el, departe, în fiinţa lui râsul se produse. Fără exteriorizare. Odată ce “şeful” continuă discuţia înseamnă că nu era stăpân pe el. Avea o verigă slabă. De care se putea profita. Dar care o fi aia? Novac îl privea aşa fel ca să pară că nu-l vede. Că nu-l interesează el, şeful. Nici ca persoană şi nici ca şef. Pentru el, pentru Novac, chiar şi el şeful era un nimic, un străin. De care Novacii Novacilor nu aveau nevoie. Nici azi, nici mâine şi niciodată. Să ducă-n p…da măsii la treburile lor. Deci era pe drumul cel bun. Îl lăsă să continue pe “şef”.

- Nu credeţi? Eu nu mint. Eu dat ordin adus pe dumneavoastră la mine. Adus nu lovit. Ei greşit.

- Greşit pe p…da mătii. Astea vă sunt metodele. Doar voi aţi fost şi sunteţi cei mai tari. Şi ce ştiţi voi? Voi ştiţi politica celui mai tare. Vă convine de noi? Bun. Nu vă convine poc. Cu pumnu-n falcă. Sau cu fieru-n ceafă.

Mai mult intenţionat, Novac duse mâna la ceafă.

- Ştiu, ştiu, domnu Novac. Doare nu-i aşa? Dar nu eu dat ordin să lovească. Nici el nu vrut….

- Adu-l aici, întrerupse tăcerea Novac.

- Poftim? se făcu că nu înţelege “Şeful”.

- Adu-l aici.

Şeful privi spre STONE. STONE spre şef. STONE dădu din umeri. Adică el nu ştie ce să facă. Nu el e şeful. El, la o adică se poate spăla pe mâini.

- Poftim? repetă şeful, care era vizibil încolţit.

- Adu-l aici. Văd că ştiţi româneşte.

- Păi el v-a lovit, arătă şeful către STONE.

Novac iar tăcu. Şi iar îl privi aşa adânc, româneşte.

- Da, da, el v-a lovit. Eu cu el eram în maşină.

Acum era clar pentru Novac STONE greşise că îl arătase pe PIKI. Deci el trebuia să fie al “doilea”.

- Nu. Doar l-am văzut.

- Bine. Cedez. Într-adevăr, sunteţi aşa cum am auzit că sunteţi, căuta să-l flateze “şefu1”.

- Adu-1, replică scurt Novac.

Din ochi, şeful îi comandă lui STONE. Acesta ieşi. Se întoarse imediat cu “PIKI”. Un PIKI nu prea ţanţoş în faţa şefului stăpânului său.

Păşi nesigur în cameră. Privea când spre şef, când spre Novac.

- L-am adus, zise şeful.

Novac îl privi scurt. Apoi făcu un pas spre PIKI. Privindu-l în ochi, îi zise cu vocea gravă:

- De ce eşti lepădătura lepădăturilor? Ce dacă eşti mare acum. Ce dacă lucrezi pe faţă cu stăpânii tăi. Nu tot lepădătură eşti?

PIKI nu ştia ce să facă. De răspundea îi era teamă de şef. De nu răspundea părea un laş. Preferă să tacă. Cu mâinile în buzunare. Privea în jos. Nu reuşea să-l privească pe Novac drept în ochi.

- Măi nenorocit trădător. Că asta ai fost şi asta ai rămas. Un trădător. De ţară. Bun de ştreang.

- Şeful. Spuneţi-i să tacă… încercă PIKI un refugiu, altfel.

- Taci tu, primi replica seacă a şefului.

“Ha, ha”, îi veni să râdă lui Novac. “Nu-i prost Şeful. Mă lasă să mă desfăşor. Să mă descarc”.

- Măi otreapă de curvă ordinară. Ce câine ţi-a fost măi tată? Că din om cinstit nu cred că te-ai născut. Ia zi mă, aşa m-am purtat eu cu tine? Şi doar ştii că am avut timp. Zi, măi. Te-am bătut?

- Nu.

- Te-am jignit?

- Nu...

- Ţi-am lezat în vreun fel personalitatea ta egala cu zero?

- Nu.

- Atunci ce p…da mătii mă tu te porţi aşa cu mine. Nu ţi-ajunge mă cretinule că sunt şomer? Nu ţi-ajunge mă c-am fost în puşcărie. Că m-ai tracasat psihic?

- Nu eu...

- Nu tu. Nu tu. Dar tu ai dat ordin. Apoi se întoarse către Stone.

- Şi dumneata, domnule Stone?! La fel te-ai comportat, ca o muiere.

- Domnu Novac, Şefu’ eu nu permit.

Intervei Şefu:

- Domnu Novac. Vreţi să ne ascultaţi?

- Mai întâi ascultaţi-mă voi pe mine.

- Nu uita domnule Novac că eşti la noi.

- La voi? Unde la voi? La voi în casă?! Într-o vilă? Cred că ştiu unde sunt. Lângă Băneasa, nu? Asta înseanmă la voi?

- Domnu Novac...

Dar Novac se dezlănţuise.

- Voi sunteţi la noi domnilor. Să vă intre bine în cap. Voi sunteţi la noi acasă. Şi ţie apatridule - se adresă el lui PIKI - că dictaţi azi, că mai dictaţi şi mâine e altă problemă. Dar poimâine sau într-o zi tot veţi pleca. Cu coada între picioare. Aşa cum au plecat toţi de pe pământul ăsta. Cu coada între picioare. Altfel v-o tăiem.

- Domnule Novac, încercă Şeful.

- Nici un domnule Novac, crezi că pe tine nu te ştiu? Tu eşti Şeful. Şeful Zonei Balcani. Cu sediul la Belgrad. Este?!

- Păi...

- Nici un păi. Ai fost de multe ori în România. În control. Sau să realizezi contacte cu legăturile tale. Mai ales la Bucureşti şi Timişoara. Ia zi greşesc?

- Nu răspund.

- Îţi spun eu. Ai fost şi la Cheile Bicazului. Te-ai întâlnit cu polonezul ăla. Agentul tău. Ai uitat?

- Vă rugăm.

- Mă rugaţi. Ce mă rugaţi? Să tac? Nu tac. Am tăcut destul. Dacă vreţi vă mai spun. Şi despre domnul Stone. Ce zici domnule Stone? Întrebă el cu o licărire jucăuşă. Îşi dăduse seama că trecuse puţin peste limită, dar câştigase teren.

Stone, mai mult alb decât normal încercă să nu răspundă. Şeful său îi făcuse semn să se abţină.

- Ai domnule Stone?! Ascultă, doar câteva cuvinte, insistă el, văzând încurcătura celuilalt.

- Spuneţi orice, oricum nu vă pot opri, încercă o stratagemă Stone.

- Nu orice domnule Stone. Nu orice, doar ceva despre MISTREŢUL. Ştiai că a murit?

- Nu, ridică ochii Stone. Şi PIKI la fel.

Şeful îi privi rece pe amândoi.

- Pentru voi a murit. Sau ceva despre nişte vii. A? O plimbare prin vie. Seara. Nu-ţi spune nimic?!

Stone tăcea.

- Şi nici transmisia aceea scurtă făcută de doamna...

În timp ce vorbea, Novac îi studia şi pe ceilalţi doi. Pe Şeful şi pe PIKI arătau derutaţi. Simţi că se putea apropia de deznodământ. Continuă pe acelaşi plan.

- Ia zi Şefu’, de ce m-aţi adus aici?

- Tocmai asta doream să vă comunic.

- Da? Ei lasă că vă spun tot eu. Ce zici? Îmi dai voie?

- Pot să vă opresc?

- Ba poţi, dar nu vrei. Deci m-aţi adus aici ca să-mi propuneţi ceva. După câte văd nu greşesc. Ca să plec în străinătate, să lucrez pentru alte ţări am mai primit oferte. Deci cred că nu-i asta.

- Ba şi asta.

- Ba nu. Ştiaţi că refuz. Categoric. Sau poate că insistaţi. Posibil. Dar eu cred că în primul rând aţi venit să-mi propuneţi să lucrez pentru voi. Aici în România. Sau aiurea. Pe meridiane? Am ghicit?

- Da, dar după cum văd...

- Exact. Exact aşa cum vedeţi. Nu se poate. NU-SE-POA-TE. CLAR?

- Clar.

- Dar aţi sperat. În zadar. Nu se poate. Voi vreţi să faceţi, acum în România război civil. Ceea ce nu aţi reuşit în 1989, decembrie, încercaţi din nou. Acum. Nu vă e ruşine?! Şi să-mi propuneţi mie să v-ajut. Imposibil. Neam de neamul lui Novac nu a trădat. Şi nu va trăda. Eu nu-s neam de curvă. Ca dumnealui. Orice popor are uscăturile lui. Asta este şi domnul PIKI. O uscătură.

Între timp. Şeful şi PIKI deschiseseră uşa. Stone făcuse un pas spre Novac. Novac se opri. Analiza situaţia. I se părea că se apropie momentul propice să atace. Să atace, să câştige şi să fugă. Departe de aici. Departe de aerul ăsta condiţionat care nu i se mai părea curat. Ba acum i se părea curat – infect. Încercă să se calmeze înainte de a lovi.

***

Încă de când Novac se apropiase de Podul Grant, echipa de filaj a căpitanului Udatu îl sesizase. Ba chiar căpitanul şi locotenentul major Filip avuseseră de gând să-l salute. Să-l oprească şi să vorbească cu el despre una, despre alta. Dar îi reţinuse un anume sentiment de vinovăţie omenească. Ei se aflau în activitate. Novac nu. Ei aveau serviciu, iar Novac şoma. Ei ştiau foarte bine că ei, cel puţin, ei mai aveau ce învăţa de la Novac. Ştiau foarte bine că împreună ar fi putut da lovituri grele oricărei onganizaţii de spionaj. Mai ales azi. Vara anului 1990 constituia apogeul infiltrării diverselor categorii de agenţi. Spioni în domeniul economic, militar, social, politic, etc., etc. Şi singuri făceau căte ceva. Cât li se permitea. Dar cu oameni ca alde Novac reuşitele ar fi fost şi mai depline. Dar ei ştiau foarte bine că nu se dorea aşa ceva. Ei ştiau foarte bine că li se puneau mereu piedici. Că se dorea ca ei să nu facă mare lucru. Şi apoi, cum se luau de oameni ai Unchiului SAM sau ai Tătucului IVAN cum li se dădea în cap. “Stai la locul tău”. Cam aşa ar fi sunat expresia dacă ar fi fost pronunţată. Şi dă-i în cap. Cum încercau să se ridice – “PAC LA RAZBOIUL”. Şi străini. Şi români. Loveau în S.R.I., în noile structuri informative. Nu cumva să li se opună pătrunderii în toate sectoarele a cadrelor şi agenţilor. A cârtiţelor. A viermilor. Care sapă. Sug. Din hrana tutunor. Cu excepţia celor câţiva care servesc interesele lor. Ale “unchilor” - puternici.

Mai nou, începuse să apară în România, germenii lojelor masonice. Bubulii. Unii dintre noii potentaţi deveneau aproape automat memmbri ai uneia din reprezentanţele masoneriei, care pătrundeau în ţara noastră precum cancerul în organism. Boli de care nu te poţi vindeca, decât printr-o altă revoluţie. De cancer nu se vindeca omul. Decăt prin moarte - o nouă viaţă. De masonerie nu se poate vindeca omenirea. Dar asta era. Cei doi, căpitanul şi locotenentul major, erau conştienţi că este greu să te opui în prezent jandarmeriei internaţionale.

Le părea rău celor doi ofiţeri că nu-l opriseră pe Novac. Dar îl văzuseră supărat, preocupat şi se gândeau că îi puteau înteţi sentimentele grele ce-l apăsau. În plus, Novac se îndrepta spre Podul Grant, iar chiar sub pod, în mica parcare încropită acolo, se afla obiectivul lor PIKI. Îl urmăreau pe PIKI deoarece fusese omul care după revoluţie ocupase funcţii de conducere în noul S.R.I., dar plecase repede. Iar după plecarea lui, în presă apăruseră o serie întreagă de articole care cuprindeau date reale despre activitatea unor unităţi. Şi, din păcate, nu numai că acestea cuprindeau date reale, erau în aşa fel trunchiate, în aşa fel redate în presă, încât oamenii, indiferent de situaţia lor socială, să urască S.R.I.-­ul. Şi primul loc unde se repercutau aceste trădări era Piaţa Universităţii. În plus, din noua funcţie, PIKI profita din plin. Continua să fie agentul principal al lui Stone, acesta din urmă căutând ca prin PIKI să influenţeze atât opoziţia cât şi guvernanţii în a lua unele hotărâri defavorabile ţării. Şi nu numai PIKI şi Stone, atât direct cât şi prin mijlocitori, plăteau unele persoane special ca acestea să creeze între cei ce în mod cinstit îşi cereau drepturile şi restul participanţilor la manifestările din Piaţă, flotanţi, deci să creeze disensiuni, ură şi totul să se lase vina pe foştii securişti. Să amplifice sau să susţină ura împotriva lor.

De la Piaţa Universităţii îl şi luaseră pe PIKI în filaj. Îl filmaseră când dăduse o grămada de bani, peste 500.000 lei unor manifestanţi (aşa zişi) tocmai în scopul arătat mai sus. Din piaţă, PIKI plecase cu metroul spre Piaţa Aviatorilor. Cât p-aci să-l piardă din această cauză. Deoarece la metrou nu putea intra oricine. Nişte ciomăgari, mai mult sau mai puţin bruneţi, mai mult sau mai puţin murdari, nu lăsau să intre la metrou decât pe cine li se părea lor că avea ochi frumoşi. Restul - nu. Ba, dacă insistai o mai şi încasai. Binişor chiar.

Noroc că locotenentul major Filip îl cunoscuse pe unul dintre cei ce dirijau ciomăgarii. Fost informator, îl lăsase pe Filip să intre la metrou. Cu condiţia să nu se mai întoarcă.

PIKI luase trenul spre Piaţa Aviatorilor, coborâse la Piaţa Victoriei. Urcase treptele în direcţia statiei de metrou Victoria 2, apoi se răzgândise brusc şi revenise în aceeaşi staţie, pentru a aştepta trenul spre Piaţa Aviatorilor.

Filip nu se întorsese după PIKI. Văzându-l că se întoarce, nu cu alt scop decât să vadă dacă este urmărit, ieşise la suprafată şi-l chemase pe Udatu prin radio. Apoi fusese simplu să-l preia pe PIKI în urmărire. Avuseseră şi noroc. Până la capăt mai erau două staţii “Aviatorilor” şi “Aurel Vlaicu”. Dacă PIKI s-ar fi răzgândit, l-ar fi pierdut. Dar PIKI apăruse la Piaţa Aviatorilor, unde îl aştepta Udatu. O luase prin Herăstrău. Ca un om liniştit, fără griji, ocolise lacul, ceea ce însemna aproape două ore de verificare.

Lui Udatu i se păruse de vreo două ori că după nişte copaci se ivise capul lui Stone, dar nu dăduse prea mare importanţă faptului. Pentru orice eventualitate îi ceruse lui Filip să-l aştepte pe PIKI la restaurantul “Mioriţa” şi să preia urmărirea. Iar el, Udatu hotărâ că e mai cuminte să stea la distanţă mare. Nu de altceva, dar noaptea nu este totdeauna un sfetnic bun. După ce trecu de restaurantul “Debarcader”, PIKI se opri pe loc. Auzi plescăitul unei vâsle şi speră să fie omul pe care îl aştepta. Ca să fie sigur fluieră scurt aria din Nunta lui Figaro. I se răspunse cu urmarea melodiei. Deci era cel aşteptat. Se apropie de mal şi se urcă în barca ce se legăna pe apa murdară a Herăstrăului neîngrijit de nimeni în acel an. Stone îl luă în primire:

- Ai observat ceva?

- Nu.

- Mie mi s-a părut că un bărbat de vreo 35-40 de ani se ţine după tine.

- Nu cred. Dacă era ar fi apărut cât am stat ascuns în tufiş.

- Da. Cred că ai dreptate. Nici eu nu l-am mai văzut să apară.

- Mergem? Întrebă PIKI.

- Mai stai puţin. O verificare în plus nu strică.

- Bine. Ce ai de gând. Ai schimbat ceva din plan?

- Nu. Îl aşteptăm aproape de casă.

- Cum l-or fi pierdut ai voştri în metrou?

- Nişte tâmpiţi. S-au lăsat păcăliţi ca nişte începători.

- Ha, ha, să nu uităm că şi tu şi eu ne-am păcălit. Că pe amândoi ne-a prins destul de frumos la “Piaţa 700” din Timişoara.

- Nu râde. Din păcate ai dreptate. Apoi după o pauză.

- Nici azi nu-mi explic cum nu m-am prins atunci că suntem urmăriţi. Nici eu, nici soţia mea.

- Nici eu, adăugă PIKI.

- Nici unul. Şi mai aveam un atu. Despre care nici tu nu ştiai. Şi nici eu nu-l cunoşteam. Ştiam doar că, dacă e ceva periculos va apare.

- Vreo cârtiţă?

- Cârtiţă, da. I se spunea MISTREŢUL. Nici azi nu ştim de ce nu ne-a avertizat. Şi nici ce s-a întâmplat cu el.

- Cine ştie. O să apară el într-o zi. Undeva.

- Nu, nu ceva îmi spune că ne-a lăsat. Ori a trădat şi atunci se explică căderea noastră.

- Ori?

- Ori a picat şi el.

- Mai probabilă mi se pare varianta ultimă.

- Şi mie la fel. Apoi îl pnivi pe PIKI şi gândi: “Dacă un meseriaş ca MISTREŢUL a fost păcălit de Novac. Dar un încrezut ca tine”!

Se apropiau de malul celălalt. Clipocitul era singurul semn al prezenţei cuiva pe apă.

De la malul celălalt Stone şi PIKI fuseseră preluaţi în urmărire de locotenentul major Filip. Se urcaseră într-o maşină cu număr de CD (Corp Diplomatic) şi plecaseră spre Podul Grant, unde aşteptaseră destul să apară Novac.

***

Udatu şi Filip reuşiseră greu să se replieze şi să-l găsească pe Stone şi PIKI. Abia când coborau de pe pod îi zăriseră. Iar cănd se opriseră, verificaseră maşina, dar nu văzuseră ce e înăuntru. Erau amândoi, aşa cum văzuse Filip că se urcaseră. Sau PIKI rămăsese pe drum undeva. Nu aveau ce face. Trebuiau să aştepte. Altă soluţie nu aveau. Parbrizele închise la culoare nu le permiteau să vadă. Şi noaptea la fel. De data aceasta le era duşman. Dar de câte ori nu le fusese prieten. Inclusiv, numai câteva zeci de minute în urmă, în Herăstrău le fusese prieten. Pe Udatu nu-l văzuseră că îl urmăreşte pe PIKI, iar pe Filip că îi aşteptase după înălţimea gardului viu din faţa restaurantului “Mioriţa”. Filip îi văzuse cum trag la mal, cum fac vânt unei bărci şi apoi cum se urcă în Volvo-ul ce sta singuratic în parcarea situată lângă restaurant. În rest, nici urmă de nici un alt MISTREŢ. Probabil că cei doi, ca atâţia alţii nu considerau că mai au nevoie. Nu le mai era teamă ca înainte de decembrie ‘89. Acum se simţeau liberi. Ca-n ţara lui Papură-Vodă.

***

Deci Udatu şi Filip îl văzuseră pe Novac. Nu au încercat să-l deranjeze, văzându-l preocupat, îngândurat. Apoi, brusc, observaseră cum maşina în care trebuia să se afle Stone şi PIKI rulează uşor în urma lui Novac. “Hm“, gândi Udatu, “ceva nu este în regulă, să fie vreo legătură între Stone şi Novac?”

Se trezi vorbind către Filip:

- Felipe, tu vezi ce văd eu?

- Văd.

- Şi?

- Şi? Ce şi? Văd şi atât, răspunse Filip cu năduf.

- Te rog nu o mai încurca. Spune-mi ce crezi. Nu e timp. Trebuie să hotărâm ceva.

- Păi, ce să zic? Credeţi că Novac are legătură cu...

- Nu cred nimic. Suntem obligaţi să analizăm ceea ce constatăm.

- Totuşi, credeţi că Novac...?

- Nu cred în ruptul capului.

- Atunci?!

- Imposibilul nu există. Vom trăi şi vom vedea.

- Deci? Ne vedem de treabă?

- Să vedem. Ce se întâmplă. Oricum trebuie să raportăm prezenţa unui echipaj de filaj care nu face parte din unitatea noastră.

Într-adevăr, nu departe de pod, spre stadionul “Rapid”, un echipaj de urmărire observa cele ce se derulau sub ochii lor. Ambele echipaje au hotărât să raporteze şefilor lor.

Dar evenimentele s-au precipitat. Apropierea de Novac a maşinii. Discuţiile acestuia cu cel sau cei din maşină, lupta care avut loc între Novac, pe de o parte şi PIKI cu Stone pe de altă parte i-au determinat pe şefii celor două echipaje să ezite. Deci se înşelau. Novac nu avea legătură cu cei doi trădători. Altfel nu avea rost lupta.

După ce Novac a fost azvârlit în maşină şi aceasta a plecat spre Băneasa, Udatu, pe de o parte şi şeful celuilat echipaj pe de altă parte, au hotărât sa raporteze. Udatu apăsă pe butonul staţiei:

- Dispeceratul...

- Da.

- Fă-mi legătura cu domnul general...

***

Şeful celuilalt echipaj:

- Fă-mi legătura cu domnul colonel Ciurea.

- Nu mai este aici.

- Atunci cu Ofiţerul de Serviciu.

- Imediat.

Şi raportă şi el cele constatate.

Atât Udatu cât şi şeful celuilalt echipaj şi cred că cititorul a ghicit că făcea parte din D.I.A., urmau să aştepte ordinele superiorilor lor. Până atunci trebuiau să acţioneze după propriile lor hotărâri.

***

După ce constată că Novac fusese dus la vila situată undeva în fund de pădure, Udatu se hotărâ să telefoneze generalului acasă. Nici nu a apucat să înceapă să sune şi se şi auzi vocea dură, hotărâtă a generalului.

- Spune Udatule.

- De unde aţi ştiut că sunt eu?

- Păi cine putea să mă sune la ora asta, bineînţeles după ofiţerul de serviciu.

- Corect. Permiteţi să raportez.

- Dar zi odată.

- Obiectul cu Stone sunt la o vilă în pădure. Cu Novac, îl ştiţi dunineavoastră.

- Şi Novac?!? Sigur că îl cunosc.

- L-au luat cu ei. Lovit bine.

- Ia măsuri să vezi când iese de acolo.

- S-avem răbdare să iasă?

- Altceva n-avem de făcut.

- Să facem o echipă, să intrăm peste ei.

- Nu fi copil. E teritoriul lor. Aparţine ambasadei şi deci statului lor.

- Bine, dar ei au încălcat legea. Practic au sechestrat un om.

- Nu te înfierbânta. Calmează-te.

- Dumneavoastră nu-l cunoaşteti pe Novac. Chiar dacă nu este în momentul ăsta la noi, chiar dacă e şomer, el rămâne Novac pentru noi.

- Căpitane tu eşti cel ce nu înţelegi.

- Ce să înţeleg domnule general. Că nu vreţi să salvaţi un om. Asta înţeleg eu.

- Căpitane, pentru un om nu fac eu prostia să fac şi mai mare rău ţării ăsteia. Fie el şi Novac. Fie oricine. Nu doresc conflicte diplomatice.

- Şi ce facem?

- Aşteptăm. Ia măsuri să nu-ţi scape cănd îl scot de acolo.

- Dacă l-or mai scoate.

- Asta e. N-avem ce face. Eu îţi trimit ajutoare.

- Am înţeles.

Astfel că Udatu şi Filip pe de o parte şi celălalt echipaj (D.I.A.) pe de altă parte asistaseră neputinciosi la trecerea clipelor grele, la sosirea şefului, la mişcările difuze de dincobo de jaluzelele vilei, ascunse de umbrele tenebroase, pentru ei, ale pădurii, altfel iubită şi aducătoare de multă lumină în sufletele celor mai amărâţi locuitori ai Bucureştiului. Căci cei bogaţi îşi costruiau Dallas-ul deja la Snagov, sau la munte.

***

Abia când Stone se apropie de el, Novac observă că acesta dusese uşor mâna la buzunar. Se gândi la pistol. Atunci lovi cu sete. Stone icni scurt. Nu se aşteptase. Reuşi să scoată din buzunar spray-­ul şi-l descărcă tot în direcţia lui Novac, care, ameţit, cu ochii înlăcrimaţi, se sprijini de Stone, apoi, uşor, căzură amândoi jos, adormiţi.

După câteva minute, Şeful şi PIKI îl scoaseră pe Stone din camera gazată, iar pe Novac îl legara cu mâinile de piciorul mesei. Abia spre seară reuşiră să-l trezească pe Stone din amorţeala provocată de spray.

- Dar ori ai dormit, ori nu.

- Cât e ceasul?

- E seară deja.

- Novac?

- Doarme încă. Pe el l-am lăsat în continuare în gazele lăsate de spray-ul tău.

- Să încercăm să-l trezim şi pe el. Dar ştiţi că eu şi PIKI plecăm mâine.

- Ştiu dar n-avem ce face. Abia dimineaţă se va trezi. Chiar dacă deschidem ferestrele. Ai dat prea multe gaze. Direct în faţă. Sperăm să nu-i fi atacat ochii.

- Atâta pagubă. Atunci mai dorm şi eu. De-adevăratelea.

- O.K. Te sculăm în zori. Apoi plecăm de aici. Cu el cu tot.

- O.K.

***

Novac se chirci. Parcă de undeva venea frig. Era amorţit, iar răcoarea ce intra în valuri pe fereastra larg deschisă îi îngheţa spatele. Se întoarse cu faţa în sus. Înca nu realiza ce-i cu el şi nici unde se afla. Şi-nchipui că e acasă. În patul lui. Spatele se încălzea greu. Căuta pătura, dar simţi sub mână lemn. Tresări. De unde lemn? Lucios. Miji ochii. În lumina zorilor vedea greu. Dar nu încăpea îndoială.

Pe jos era parchet. Iar la el acasă era linoleum. “Unde sunt”? Se întrebă el. Se ridică în picioare. Capul îi vâjâia. În casă era linişte. Privi de jur-împrejur. Începu să-şi amintească. Se afla sub paza lor. A lui Stone, PIKI şi Şeful lor. Dar de ce or fi deschis fereastra? Nu le era teamă că va fugi? A, da, îşi aminti. Îl lovise pe Stone, iar aceata îl inundase cu spray-ul. De aceea era aşa ameţit. Se căţără pe pervaz. Nu erau mai mult de doi metri până la sol. Apoi alunecă lin pe lânga perete. Nu păţi nimic. Doar câteva zgârieturi în palme. Ascultă. Încă linişte. Încotro s-o ia? Vor veni după el sigur. S-o ia spre pădure? Se putea rătăci şi încă nu vedea bine. S-o ia spre drumul care se zăreşte dincolo de poartă? L-ar prinde imediat. Depinde şi când îi vor observa lipsa. Se hotărâ să urmeze drumul, dar prin pădure, în aşa fel că, dacă va auzi motor de maşină să se poată ascunde. Aşa şi făcu. Porni greu, ocolitor, prin pădurea nu prea călcată de om în acea zonă. Ajunse în scunt timp la intersecţie. Încotro s-o ia? Iarăşi dilemă. Spre sud aşa se gândi. Căci ştia că pădurea e la nordul oraşului, hotărâ s-o ia spre sud. Oricum, undeva va duce drumul ăsta.

Nu mai merse mult şi se auzi strigat:

- Domnu’ Novac, domnu’ Novac. “Cine p…da măsii mă cunoaşte pe mine în pădure?” Se opri pe loc.

- La stânga, domnu’ Novac. Aici, aici. Se îndrepta într-acolo. Era clar că nu era vocea nici unuia de la vilă. Cine putea fi? Băieţii? Aici?

- Care eşti acolo măi. Întrebă el mai mult fără rost. Oricum n-avea de ales decât să meargă spre voce.

- Noi suntem, Udatu şi Filip.

- Voi, Udatu şi Filip?!

- Da, nu-ţi aminteşti?

- Udatu? A da, da. Şi Filip. Da, îmi amintesc. Ia ieşiţi la lumină. De după un grup de pomi apărură doi pădurari. Iniţial Novac nici nu-i cunoscu. Abia când se apropiară bine îşi dădu seama cine erau. Acum îşi amintea. Lucrase la căteva cazuri cu amândoi.

- Ce-i cu voi aici? Pădurari?

- Nu ghiciţi?

- Ce să ghicesc?

- Păi, după dumneavoastră...

- După mine?

- Aşa vine vorba. Noi eram după cel ce l-aţi prins dumneavoastră “PIKI”.

- Aha. Şi aţi văzut totul?

- Totul

- De ce n-aţi acţionat? M-aţi lăsat în gura lupului.

- Nu puteam. Ordin.

- Mda. Înţeleg. Nu se putea. Şi aici?

- Special pentru dumneavoastră. Când plecau de la vilă trânteam un copac în drum. Apoi interveneam ca pădurari. Dacă eraţi în maşină, vă scoteam. Aici sau mai încolo. Trebuie să vină aprobarea ministrului.

- Şi acum, ce faceţi?

- Vă luăm cu noi. Ordin de la general. Să vă aducem la sediu. Am impresia...

Dar nu-şi mai termină vorba. Cineva îi avertizase prin radio că de la vilă ieşise o maşină. Se îndrepta spre şoseaua principală.

- Foarte bine. Îi urmărim. Restul cade. Novac e cu noi.

***

Scurt timp după evadarea lui Novac, Şeful se trezise şi, frecăndu-se la ochi intrase în camera unde trebuia să se afle cel ce le era prizorier. Surpriza a fost uriaşă. Nu-i venea să creadă. Alergă prin toate camerele şi cămăruţele. Novac nicăieri. PIKI îl opri şi-l întrebă:

- Ce s-a întâmplat?

- A disparut.

- A dispărut. Ce... Cum... Novac?

- Păi cine altcineva? Tata? Din groapă?

- Şi, ce facem? Să-l căutăm.

- Nu căutăm nimic. Trezeşte-l pe Stone până pornesc maşina. Plecăm.

PIKI îl trezi pe Stone. Îşi luară bruma de bagaje şi, mai mult somnoroşi, se urcară în maşină. Şeful era nervos.

- Ce staţi atât? Să dispărem. Repede.

- Şi Novac? Îl lăsăm să scape?

- Da. Ce-ai vrea să facem. Oricum nu-mi stă în fire crima gratuită. N-are rost.

- Băgal-aş în măsa, se necăji PIKI. Credeam că scăpăm de el măcar acum.

- Asta e. Poate e mai bine aşa. Tu pleci la treaba ta. Stone la a lui. Eu la Belgrad.

- Aşa e. Nu ne poate sta în cale.

- Din păcate, mai greu e că va trebui să raportez eşecul.

Maşina lor depăşi pe a lui Udatu. Se cunoştea puterea motorului. Novac se trânti jos, să nu fie observat.

Stone şi ai lui virară spre Otopeni. La aeroport îşi dădură bagajele la control. Intrară pe la oficiali, apoi se despărţiră, PIKI la aeronava de Singapore. Stone la cea de Bagdad, iar Şeful la cea de Belgrad.

După ce avioanele îşi luară zborul, Novac, care tăcuse tot timpul, sparse tăcerea.

- Nu pricep. Unde pleacă ăştia?

- Fiecare la treaba lui, răspunse Udatu. Despre PIKI ştiu că pleacă la ambasadă.

- PIKI, la ambasadă?! Un trădător?

- Oricum ar mai fi trădat. Aşa într-o ţară mică, departe, nu mai are acces la multe informaţii. Răul e mai mic dacă el e undeva, acolo.

- Bună idee. Altfel oricum nu avem ce să-i facem cu protectorii lui mari.

- Corect.

- Şi Stone?

- De Stone au avut grijă oamenii colonelului Ciurea.

- Aha.

- Ce ştiu e că de când l-aţi prins dumneavoastră, ne ajută. Adică e agent dublu. Poate chiar triplu. Cochetează şi cu Mossad-ul.

- PIKI ştie?

- Normal că nu.

- Deci doi iepuri dintr-un foc.

- Cam aşa ceva. Hai să vă duc la domnul general.

Când intră în sediu, Novac simţi o strâgere de inimă. Îi părea rău că nu mai era ofiţer. Îi plăcuse mult meseria lui. Dar nu le plăcuse de el noilor noştri prieteni. Când intră la general, rămase uimit să-l vadă în aceeaşi cameră şi pe Ciurea.

Salutul generalului fuse simplu.

- Bine ai revenit acasă maior Novac.

Ciurea îi strânse puternic mâinile. Ce vroia mai mult?

Novac nu putu răspunde. I se înecase mărul lui Adam de lacrimi.

Dar nu îi era ruşine.

ŞI PLÂNSUL ERA VIAŢĂ.