ÎNAINTE DE DECEMBRIE
TIMIŞOARA OCTOMBRIE 1989
*
* *
Ofiţerul de serviciu era înnebunit. Nu-l găsea pe maiorul Novac. Încercase acasă zadarnic. Prin staţie la fel. Prin colegi idem. Mai avea o speranţă să-i găsească pe Norea şi Suru care-şi îndeplineau misiunile nedespărţiţi. Chiar dacă lucrau 24 din 24 ore şi mergeau, de regulă, împreună patru ochi şi patru urechi văd şi aud mai mult. Nu mai vorbim de dublarea şi chiar triplarea simţurilor. Generalul Sandu, şeful unităţii suna din 5 în 5 minute, contrar calmului său proverbial ”Ce s-o fi întâmplat, se tot întreba locotenentul Prodan? Ce-o fi luat foc? Şi dacă a luat foc, eu ce să fac? De unde să-l iau pe şefu? Doar e ora 20.45 şi abia a plecat de la sediu. E adevărat nu mi-a spus unde. Dar e dreptul lui. Şi el are dreptul să trăiască. De la 06.30 la peste ora 20.30 mi se pare mai mult decât suficient îşi sublinie locotenentul gândurile bune.
“S-o fi dus acasă? Nici n-a avut timp s-ajungă. A plecat de cca. 15 minute şi face aproape o oră pe jos şi după câte îl cunosc pe Novac, nu putea alege altă cale”. Şi îl ştiu destul de bine, considera locotenentul, umflându-şi pieptul. Da.
Doar făcuse practica în Bucureşti, chiar în compartimentul condus de Novac. Se subînţelege că Novac nu fusese adus de mult timp la Timişoara. Totuşi doi ani trecuseră. Dar, parcă, trecuseră zece, aşa de încărcată fusese agenda noului şef al serviciului de “F” şi “I” al judeţului Timiş. Îl îndrăgise pe Novac de la început. Nici nu ştia cum să-i intre în voie. Ar fi făcut orice pentru el. Numai că Novac nu avea nevoie de nimic, problemele sale nu le cunoştea nimeni. Era prea realist şi prea preocupat de interesele muncii.
Nimic nu-l interesa. Sau cel puţin aşa reieşea din felul cum se comporta.
“Ce să facă? Unde să-l mai caute?“
Încercă la familia Gherghişcanu, prieten bun cu Novac şi cu alţi ofiţeri din subordinea sa. Nu răspundea nimeni.
Ce să facă? Unde să-l mai caute? Unde să mai sune? Doamne dacă l-ar găsi. Să nu aiba necazuri cu generalul, care e considerat un dur. Un sunet strident al telefonului îi întrerupse gândurile profunde ale locotenentului.
- Sandu - auzi scurt, arhicunoscuta voce şi prezentare a şefului Securităţii.
- Ordonaţi?
- L-ai găsit?
- Nu. N-aveam când.
- Cum îl găseşti să vină la sediul securităţii. Urgent.
- Am înţeles.
Puse telefonul în furcă. Înlemnise peste 70% din el, of. Dur mai vorbea generalul. Formă din nou numărul de acasă al maiorului Novac. Răspunsese aceeaşi voce, arhicunoscută a soţiei.
- Săru’mâna. Tot eu sunt.
- Da. Imediat, simţi resemnarea persoanei de la capătul firului.
- Zi, băi Piciule. Ce e aşa urgent?
- Raportez. Vă cheamă de grabă generalul Sandu.
- Acum?
- Da. Cât se poate de repede.
- Bine. Mai ai pe cineva la sediu?
- Nu. Au plecat toţi.
- Pregăteşte o maşină, şi închide totul. Cred că va trebui să vii să mă iei.
- Am înţeles.
- Te sun imediat.
Novac privi spre soţia sa. Îi găsi faţa încruntată. Era sătulă de asemenea plecări şi reveniri. Dar tăcea. Tăcere respectată de cel ce trebuia să plece. Trecu la executarea de ordin.
- Maior Novac, se prezentă scurt.
- Vino urgent la mine, auzi vocea joasă a şefului său.
- Am înţeles, zise Novac şi clicul telefonului îl anunţă că nu avea cui să-i mai raporteze.
Sună la el la birou, care reprezenta un mic sediu al său.
De fapt sediul “F” şi “I”. O clădire cochetă, chiar modernă pentru acele vremuri.
La etaj birourile, iar la parter cele cinci garaje alocate vestitelor autoturisme ale efectivului condus de Novac. În fond erau nişte autoturisme Dacia, absolut normale din toate punctele de vedere, fără nicio modificare, dar despre care lumea credea fel şi fel de bazaconii: că ar fi capabile de nu ştiu ce performanţe de viteză, că motoarele au niscaiva modificări, că au dotări interioare deosebite, etc, presupuneri de altfel normale după cum şi câte se credeau atunci despre întreaga securitate.
Maiorului Novac nu-i plăcea la Timişoara. Nu agrease niciodată nici măcar ideea de a pleca din Bucureşti. Dar aşa era viaţa. Se supusese ordinului. Iar ajuns la Timişoara, nu prea avea timp să se întrebe dacă îi place sau nu. Serviciile secrete străine se revărsau ca un tăvălug peste Timişoara şi peste judeţul Timiş. Deşi securitatea judeţeană avea cei mai mulţi ofiţeri dintre toate securităţile judeţene, nu făceau faţă. Informativ, se cunoştea că în Timişoara va porni ceva “stil Braşov”, dar aparatul de securitate nu avea răgaz să se gândească prea mult la asemenea problemă. Probleme peste probleme, ofensiva din toate ţările, inclusiv prietene, iar o mare parte a ofiţerilor aveau sarcini în acţiunea trecerii frauduloase a frontierei. Din păcate. Dar astea erau problemele. Iar el, Novac avea doar câţiva oameni. Şi câteva maşini. Nici unii dintre colegii lui, de la alte judeţe sau din Bucureşti nu-l credeau, când le spunea, cât efectiv are în subordine.
Dar trebuia să se descurce cu ce avea. Puţini dar buni, cum obişnuia să răspundă el mirării interlocutorilor. Îi plăcea foarte mult la sediul său secret, bolta cu viţă de vie şi florile ce împodobeau marginile curţii. Şi poziţia. Situat aproape de Universitate, la intersecţie de străzi, case puţine, fără prea mulţi curioşi în jur, sediul “său” secret nu atrăgea în mod deosebit atenţia. Ce-i mai plăcea?!
Holul ca o seră florală şi toate birourile făcute de altfel după acelaşi calapod.
Ce nu-i plăcea? Vara era prea cald, te sufocai şi nu aveai voie să foloseşti nimic electric pentru aerare. Iar iarna era prea frig de-i îngheţau mâinile pe stilou şi iarăşi nu aveai voie să improvizezi ceva ajutător. Economii.
Dacă te surprindeau te costa trecerea în rezervă. Auzi un claxon scurt. Coborî treptele întrebându-se de ce insista generalul să meargă atât de urgent la sediul securităţii.
Dar ce era o misiune? Ce era prima dată? Şi nici ultima. De asta era convins.
Ofiţerul de serviciu îl privi cu milă.
- Intraţi repede tovarăşe major. Şefu v-aşteaptă. De mult nu l-am văzut aşa nerăbdător.
Nu-i răspunse. Dar surâse obosit.
Generalul scria sau semna ceva. Era vestit pentru profesionalismul ce se ascundea în spatele unei aparente durităţi. Dar nu avea de ales cum îşi dăduse părerea Novac, trebuia să obţină cât mai mult de la ofiţerii ce-i avea în subordine, în fapt prea puţine pentru “vestul sălbatic”, cum era poreclit Timişul, datorită multiplelor şi diverselor probleme cu care se confrunta securitatea la aceea vreme.
- Ia loc, ordonă scurt, generalul fără să ridice ochii.
- Maiorul luă loc, cu geanta diplomat pusă pe genunchi.
- “Cunoşti cazul PALL şi BALINT”?
- Desigur.
- Iei legătura cu Oradea. Filajul lor e pe ei. Vezi ce noutăţi au.
- Am înţeles.
- Atenţie, e vorba, inclusiv, despre armament. Se pregătesc ăştia, nu glumă.
- Înţeleg, tovarăşe, general.
- Înţelegi pe naiba. Nu înţeleg nici eu. Iartă-mă spuse el după câteva secunde.
- Îi arestăm?
- Păi nu ţi-am spus că nu înţeleg nici eu? Asta nu înţeleg. Spionaj, fac? Fac. Arme, aduc? Aduc. Recrutează agenţi? Recrutează. Îi instruieşte ce şi cum să procedeze în caz de revoltă? Îi instruieşte. Ţin legătura cu agenţi maghiari care au revenit în ţară legal sau clandestin? Ţin. Şi eu ce să fac? Hî? Spune, eu ce să cred? I-aş aresta şi n-ar mai ieşi în vecii vecilor. Nu. Ordin de sus. Le-aş confisca armele. Nu. Ordin de sus. Le-aş interzice intrarea în ţară. Nu. Ordin de sus. E drept că ar veni alţii. Dar poate nu aşa răi ca ăştia. Doar îi cunoşti, nu? Privi el spre Novac. De fapt de la dumneata îi conosc şi eu. E aşa?
- Da.
- Ce-ai face în locul meu?
- Nu în locul dumneavoastră.
- Dar ce-ai face?
- I-aş aresta măcar o noapte. I-aş interoga, să spună tot. Să prinda frică, inclusiv colţosul ăsta de popă “TURKENOS”.
- Generalul îl privi cu un ochi, la care Novac adaugă: ”VARGA”.
- Fiindcă veni vorba, ar trebui să începi să te ocupi de el.
- Nu merită!
- Ba poate că da. Prea multe scăpări avem în cazul lui. Să ne gândim serios la asta.
Novac tăcu. Nu-i plăcea VARGA. Popă spion, popă nesătul, popă nesupus, în legătura sa fel şi fel de cadre de spionaj, care trăiau bine mersi, pe baza informaţiilor culese şi trimise de acest satana în sutană.
De fapt tăcu mai mult, să nu-l ambiţioneze pe general. Căci de mult timp acesta tot încerca să-l determine să se ocupe de “disident”. Până acum reuşise să-l fenteze. E drept că erau şi aşa suficiente probleme.
- Mai stai? zâmbi generalul. Vreau şi eu să plec. Mă găseşti acasă.
- Să trăiţi!
Şi ieşi din birou. Era puţin tulburat. Niciodată nu avusese şefu1 său atâta chef de vorbă. Iar în final să mai şi glumească. Novac puse totul pe seama oboselii.
Îl găsi pe Prodan cu capul pe volan.
- Ce faci tinere. Aţipişi?
- Nu tovaraşe maior. Îmi odihneam mintea.
- Măi a dracului minte mai aveţi voi tinerii din ziua de azi. Ce mâncaţi măi? Ce beţi? Ce zace în oasele voastre?
- Mâncăm şefu. Bem, mâncăm, facem de toate. Dar tot obosim.
- Măi, voi obosiţi pentru că vreţi să obosiţi. Dacă n-aţi vrea, n-aţi obosi. Aţi rezista.
- Credeţi?
Novac nu răspunse provocării. Ceea ce ştia sigur e că avusese frecvent zile şi nopţi la rând nedormite pentru rezolvarea unor cazuri. Şi nu dormise. Nici el şi nici Gelu, şi nici Mitică şi nici Nicuşor, colegi de-ai lui din tinereţe. Şi nu dormea nici acum. Nu că era şef. Nici că nu obosea. Nici că n-avea alta treabă. In primul rând nu i se dădea răgaz. Adică nu avea timp. Şi era obişnuinţa. Ştiind că are ceva de rezolvat şi că va interveni ceva, nu putea să doarmă. Cel mult să se odihnească activ. Adică să citească, să scrie, să revadă, să facă orice care să-l ajute să treacă clipele, orele uneori zilele, până să rezolve o treabă.
Răbdare. Prea multă răbdare îi trebuia. Şi celor de după el la fel. Şi răbdarea neactivă. Pe dinăuntru. Îmbatrâneşte. Sufocă. Usucă. Apar riduri. Etcetera.
Deveni absent. I se derula prin minte o mostră de răbdare din tinereţe. În Moldova. În oraşul Roman. Urmăreau un spion rus care locuia la sora sa, măritată cu un român, mahăr mare în zona respectivă. Se ştia că va pleca la Bucureşti, unde, probabil va contacta un agent român. Fiind sigur de plecarea rusului, colonelul DEAC, şeful din acea vreme al lui Novac, a ordonat retragerea ofiţerilor pentru rezolvarea altor sarcini urgente şi a lăsat doar pe Novac, Gelu şi Ilie. Abia după 84 de ore (patru zile şi trei nopţi sau patru nopţi şi trei zile) a “binevoit” să plece cel urmărit.
Scutură din cap. Povestea continua în mintea sa dar nu-i plăcea. Rusul plecase spre Bucureşti, ei după el, dar îl pierduse pe traseu. Securişti, mai vechi sau mai noi, ajunseseră la Bucureşti, fără urmărit.
În capitală aflase că spionul cotise undeva într-un sat, la rudele cumnatului, ceea ce era normal pentru pregătirea lui ca spion. Cert este că Novac şi cei doi colegi mai stătuseră 24 de ore până când obiectivul a sosit la Bucureşti. Deci peste 100 ore de veghe neîntreruptă, fără somn, fără mâncare. E adevărat că fusese prins contactul rusului - românul trădător, dar efortul fusese atât de uriaş încât zile întregi, după aceea, nu reuşise să mai doarmă nici el şi nici colegii lui. E greu de crezut, nu? Poate, dar ăsta este adevărul. De ce nu dormi de aceea n-ai mai dormi.
- Costele - ajungem la sediu. Tu cum zici să facem?
- Păi, nu ştiu despre ce este vorba.
- Vin. PALL şi BALINT. Cu armament. Vor vizita, vor contacta şi probabil vor lăsa armele în judeţ.
- Când vin?
- Aflăm de la cei de la Oradea şi de la Arad. Sun Deva.
- Trec pe la ei?
- Poate. Ştii vreodată sigur pe unde o iau ăştia ca să-şi depună icrele?
Ajunseseră în faţa sediului.
Prodan opri, coborî şi deschise poarta. Novac continua să fie absent. Părăsi autoturismul şi urcă repede la etaj. La birouri. Telefoanele zbârnâiau nu glumă. Ridică pe unul.
- Domnule (tovarăşe) Novac?
- Da.
- Sigur?
- Păi cine dracu să fie?
- Scuzaţi, dar alarma sună în prostie şi ofiţerul de serviciu nu răspundea.
- A fost cu mine.
- În regulă. Să trăiţi.
Hm. Repede se află neregulile. Ştia că ofiţerul de serviciu nu avea voie să părăsească micul sediu. Însa el, Novac mai încălca uneori, pentru scurt timp ordinul. Altfel ar fi fost obligat să dubleze permanent ofiţerul de serviciu. Şi ar fi pierdut un om. Şi-avea şi aşa insuficienţi.
- Sună pe Jipa să vină la birou, iar Nicu, Turtiţă şi Petrovici să iasă în drumul meu, că merg eu să-i iau.
- Am înţeles.
- Scoate pe “bătrâna doamnă” din garaj.
- Mergeţi cu ea?
- Am alta?
“Bătrâna doamnă” sau “MARGARETA” era o Dacie 1300 veche, cu numarul de kilometri deja peste norma legală şi normal nu mai trebuia folosită, dar neprimind alta, Novac o exploata el. N-o dădea altora. Răspunderea pentru folosirea MARGARETEI o purta el şi atunci riscul îi revenea.
- De la Arad ai veşti?
- A sunat doamna Alice mai devreme. Totul în ordine, doar că mai rămân şi mâine.
- Aha. Asta e. Ne descurcăm fără ei.
Ca în fiecare an, în octombrie, la Arad era sărbătoare mare la monumentul celor 13 Generali unguri, morţi în revoluţia de la 1848. Veneau mulţi unguri. Din ţară şi din străinătate. Iar col. Creţu, şeful de la Arad apela de regulă şi la Novac pentru a-i trimite oameni în ajutor. Ceea ce făcuse şi anul acesta şi Novac îi trimisese o echipă în frunte cu maior Alice.
Ridică receptorul şi ceru legătura pe scurt cu Oradea şi cu Aradul. Află că deja PALL şi BALINT se apropiau de Arad cu viteză mare. La Arad îl găsi pe colonelul Creţu, încă la birou.
- V-aţi mutat la birou domnule (tovarăşe) colonel?
- Ce-aş putea să fac, auzi vocea obosită de la celălalt capăt al firului. Şi nu-mi ajungeau câte am pe cap. Se mai apropie şi PALL cu colegul său. De-a domnul să plece direct spre tine, la Timişoara.
- Păi de-asta v-am sunat şi eu. Vă puteţi dispensa de ofiţerii care-i am la dumneavoastră? Să mi-i aducă ei la Timişoara?
- În nici un caz. Sunt angrenaţi în alte misiuni şi nu pot să-i scot de-acolo nici în ruptul capului.
- Şi? Cum procedăm?
- Îi preluăm noi de la orădeni, iar dumneata vi în întâmpinare spre Arad. Şi ţi-i predăm la Vingo. Sau unde ajungem.
- Bun, şi-aşa-ai rău, glumi Novac. Oricum, dacă n-ajung cu ofiţerii mei, ai dumneavoastră să-i lase, că-i preiau cei de la intrare în Timişoara.
- Vezi să nu iei plasă. Să nu-şi schimbe direcţia cine ştie pe unde. Doar îi ştii cât de-ai dracului sunt.
- Îmi asum riscul.
Da, îi cunoştea pe cei doi, PALL şi BALINT, acestea fiind, desigur poreclele. Ofiţeri superiori în aparatul de contraspionaj al ţării vecine, intraseră de multe ori în 1989 în România cu diverse sarcini.
Vizitau Aradul, Deva, Lugojul, Timişoara, alte localităţi din zonă, aduceau bani oamenilor, recrutau alţii, îi instruiau, iar acum veneau şi cu armament. Tupeu nu glumă. Şi curaj. Fuseseră urmăriţi de fiecare dată, dar nu totdeauna se reuşise o “cenzurare” completă. Îşi luau nişte măsuri draconice de autocontrol. Oricum, reieşea clar că una din sarcinile lor era să menţină legătura cu indivizi care veniseră în România, pe căi legale sau mai puţin legale, indivizi ce trecuseră prin lagărul din BALATON şi prin taberele de pregătire diversionistă din apropierea acestui oraş.
Aşa că ştiindu-i dinainte, nu-i era prea greu lui Novac să-i identifice pe cei vizitaţi la domiciliu sau contactaţi, telefonic ori în diverse locuri din oraş, cu care ocazie li se reaminteau ce sarcini au în caz că …, ori li se dădeau sume de bani pentru menţinerea trează a spiritului ofensiv, antiromânesc.
- Prodane, i-ai găsit pe băieţi?
- Găsit tovarăşe comandant.
- Jipa vine?
- Vine.
- Să-i spui despre ce este vorba. I-l las pe Nicu. Să facă echipă amândoi şi să vină după mine spre Arad.
- Am înţeles.
- Fă-mi legătura cu maiorul Frunză şi colonelul Spiru.
Frunză era coordonatorul problemei de securitate în care se încadrau şi cei doi, PALL şi BALINT, cu preocupările lor de spionaj şi de destabilizare. Novac dorea să afle dacă Frunză are date în plus în problemă.
Nu, nu avea. Spiru nu răspunse la telefon şi Novac îl rugă pe Frunză să ia legătura cu el, pentru a se pune de acord asupra unor eventuale măsuri în comun.
Novac nu mai pierdu timpul. Îi ordonă lui Prodan să ţină staţia deschisă şi să rămână treaz. Apoi se urcă la volanul Margaretei şi demară în trombă. Încă era bun motorul “bătrânei doamne”. Se gândi dacă erau suficienţi ofiţerii mobilizaţi. De fapt nu prea mai avea pe cine. Nea Sorin intra mâine ofiţer de serviciu, Prodan ieşea, iar restul se aflau la Arad sau în concediu. Spera să n-aibe probleme. S-ar fi bucurat ca cei doi străini să rămână la Arad, dar nu se putea baza pe asta. Erau imprevizibili “Azi aici mâine-n Focşani”, îşi aminti el nişte vorbe auzite în alte zone, pe unde-şi perindase clipe de viaţă.
Aşa şi cei doi, PALL şi BALINT, acum se aflau în Timişoara, acum plecau pe neaşteptate. Fugeau la Deva sau Lipova, ori aiurea şi reveneau pe neaşteptate de unde plecaseră. De foarte multe ori, toată această mişcare largă avea ca scop să vadă dacă sunt urmăriţi, ori ca să scape de urmărire.
Îi luă din drum pe Turtiţă şi Petrovici. Arătau cam morcoviţi.
- Ce-aveţi fraţilor? Nu vi-s boii acasă?
- Ba sunt.
- V-au certat?
- Ei, ne-au certat.
- S-au supărat?
- Nu, s-au bucurat.
- Ei, atunci e bine. Curând n-or să le mai pese. Se vor obişnui. Nici nu vă vor simţi lipsa. Nu vor băga în seamă nici când plecaţi, nici când veniţi. Şi abia atunci veţi suferi şi voi. Până acum nu le-aţi înţeles voi pe soţiile voastre. Adică, cum, să se supere ele că plecaţi pe nepusă masa şi veniţi când vă vine vouă. Plecaţi pentru câteva zile, nu se ştie de fapt dacă vă mai intoarceţi, iar voi vă permiteţi să reveniţi după o oră-două sau chiar mai repede. Nu voi le înebuniţi? Sau situaţia le înnebuneşte?
- Chiar asta ne-aşteaptă tovarăşe maior?
- Ba chiar mai rău. Ce, mata nu ştii, nea Petrovici?
- Eu-s deja la a doua, şefu. Nu ştiu deocamdată despre ce vorbiţi.
Deodată se auzi semnalul de emisie al dispecerului unde trona Prodan.
- Sigma 1.
- Da.
- Acum trec de SAGU.
- În regulă. Comunică oamenilor colonelului Creţu că i-am preluat.
- Am înţeles.
Nu-i preluase; abia ieşea din Timişoara. Şi chiar se gândea să-i aştepte la intrare. Dar nu era hotărât. Era sigur că şi colonelul Creţu înţelegea stratagema. Astfel că de la SAG la Timişoara, PALL şi BALINT nu erau urmăriţi. Şi se linişteau, cât de cât. Poate nu mai făceau chiar aşa pe nebunii pentru a descoperi filajul.
Novac ar fi mers până la Orţişoara, unde era şef de post un băiat bun cu o ţuica bihoreană excelentă, dar se hotarî să ramână. Apoi apăsă pe emisie.
- Jipa.
- Da, Jipa.
- Rămâi la intersecţia Calea Aradului cu strada Circumvoluţiunii. Tu vei fi Castor1 – C1.
- Păi…, dacă o iau pe dincolo?
- Ţi-i aduc eu… De la distanţă.
- Am înţeles.
Conchise că e mai bine aşa.
Era aproape sută la sută convins că cei doi nu vor mai coti stânga sau dreapta. Nici nu prea mai aveau pe unde. De asemenea, din informaţiile ce le deţinea personal şi cele ce-i parveneau de la colonelul Radu Tutunaru, rezulta că, în comunele de la Arad la Timişoara sau, mă rog, de la Timişoara la Arad, nu erau persoane de naţionalitate sau de orientare politică “contra” care să prezinte interes pentru spionajul ori contraspionajul rival, de când lumea şi cât va fi lumea.
Din câte ştia Novac, iepurii graşi sau interesaţi se aflau la Timişoara, Lugoj, Buziaş, unii chiar printre cadrele armatei. Un lucru interesant. Mai puţin căutau să se infiltreze foştii duşmani şi viitorii adversari în localităţile dinspre graniţă. Novac, pe lângă ceea ce-şi explica mai bănuia două motive. Primul consta în faptul că nu prea erau cetăţeni de naţionalitatea lor ci mai mult români şi sârbi. Al doilea că nu doreau încă să reiasă că ei “prietenii noştri ar avea vreo legătură cu…., sau cu….
Îşi aminti de ordinele transmise de generalul Iulian Vlad prin şeful securităţii, generalul Sandu în urmă cu câteva luni. Atenţie, Atenţie şi iar Atenţie. Va urma să se producă ceva. Aproape sigur în Timişoara. De unde şi până unde? Lui Novac îi sclipiră două faruri putenice prin parbrizul “doamnei” sale. Înjură printre buze.
Cum de unde şi până unde?
Păi, el, Novac, nu simte cel mai mult adevărul că ceva “pute”? Că ceva apasă peste el, peste umerii săi, peste tot şi peste toţi? Nu simte el cel mai bine cum calcă bulgărele avalanşei întreaga Românie? Adună resturi-resturi bine selectate în scopul pregătirii, strângerii, înmagazinării şi eruperii exploziei din toate ţările SUA-URSS-RFG cu RDG; Franta şi cu RPU, Anglia-RSFI etc. Nu mai vorbesc de “bubulii” pătrunşi pretutindeni în lumea occidentală. Dar nu şi în România. În nici un caz în România. Lui Novac i se strânse stomacul. Ştia că se minte pe el însuşi. E adevărat că “bubulii” - ei - “bubulii” nu pătrunseseră. Dar aruncaseră suficiente cozi de topor peste gardul ţărilor vecine şi cu ajutorul direct al unor conducători ai acestora. Aşa cum e GORBY ăsta. Omul pătat. Omul însemnat. De ce oare nu avea Novac încredere în oamenii însemnaţi? Şi nici în preziceri? Aşteaptă şi el minuni de la Gorby. Dar nu spera prea mult. Mai ales spera ca Ceauşescu să-şi dea seama să renunţe la putere. S-o dea oricui. Indiferent cui. Oricine ar fi venit la putere, ar fi adus o schimbare. Nu radicală. Dar totuşi o schimbare. În bine. Cât de cât bine însemna mai mult decât mai puţin bine. Ca să nu mai spunem decât “rău”. Dar, Novac nu avea încredere în Gorby. Pentru că nu avea încredere în ruşi. Un motiv, un singur motiv era suficient. Din câte ştia el, ruşii nu cedaseră vreodată teritorii sau zone de influenţă. Şi ar fi cedat acum? La terminarea secolului douăzeci? La sfârşitul lumii ? Nu, Novac nu credea. El ştia una şi bună. Cine are nu scapa din mâna. Şi apoi, ungurii? Recenţii noştri vecini, prieteni şi duşmani. Oameni, într-un cuvânt. Pentru că şi noi, românii suntem şi buni şi răi - adică oameni. Noi nu vrem mai mult? Ba da, şi noi vrem. Dar nu ce este al altora. Ei, da, vor. De la unguri veneau cele mai multe semnale că pregatesc ceva pentru şi împotriva noastră. În ultima vreme foarte mulţi tineri dispăreau de acasă, mai ales transilvăneni dar şi bucovineni, oşeni, moroşeni, etc. Unii dintre ei, şi nu numai dintre ei erau selectaţi şi duşi din lagăr în tabere speciale.
Maghiari dar şi unii tineri români dornici de aventură. Mai ales de bani. De mulţi bani. Câtă deziluzie vor suferi.
De când lumea, stăpânul nu-şi îndestulează sluga… De când lumea şi nici acum. Stăpânul se foloseşte de slugă, se foloseşte de ea, o plăteşte, dar niciodată îndeajuns. Şi e normal. Păi câinele sătul mai latră? Motanul îndestulat mai prinde şoareci? Nu. Sigur că nu. Aşa şi cu sluga (cu tradătorul).
D-aia stapânul nu-l plăteşte îndeajuns. Să nu devină puturos, nesupus, neascultător. Aşa şi cu tinerii noştri pregătiţi în taberele de lângă Balaton. Pregatiţi ca lumea. Cine nu făcea faţă era pus să măsoare adâncimea lacului BALATON. Pornea s-o măsoare. Obligat. Dar nu se mai întorcea. Nu se mai întorcea la suprafaţă. Rămânea în rai sau în iad? Cine poate spune? Eu cred că în iad. Sunt convins că cine-şi vinde fratele, părintele, ruda nu poate ajunge altundeva decât în iad.
Ce-l nedumerea pe Novac? Sau cine? Şi nu înţelegea, de ce? Dar luptaseră de secole împotriva unor duşmani comuni sau mai puţin comuni. Da. Era vorba despre sârbi. Adică iugoslavi. De ce s-or fi dat de partea tuturor? Abia fusese schimbat consulul Iugoslaviei la Timişoara. De ce oare? Doar consulatul avea patru salariaţi mari şi laţi. Consulul cu soţia. Şoferul cu soţia. Dar ei nu ştiau că Novac ştie. Şeful era de fapt şoferul. Care rămăsese. Iar despre noul consul deja erau semnale că adună informaţii despre România, despre starea de spirit, despre ore, împotriva României. Ştia bine româneşte consulul. Ştia bine româneşte şoferul, de fapt, avea grad de maior în serviciul de spionaj al Iugoslaviei. Of, Doamne, că cine sapă groapa altuia cade singur în ea. Aşa şi cu sârbii. Deveniseră uneltele “bubulilor” împotriva noastră. Dar n-au reuşit declanşarea războiului civil la noi. Şi atunci bubulii au dezgropat securea războiului la ei. S-au defederalizat, au început să se certe şi apoi să lupte. Să se lupte. Fraţii între ei.
Semnaliză şi opri pe dreapta. Observă întrebarea mută din ochii celor doi ofiţeri.
- Ne întoarcem. Îi aşteptăm la intersecţia calea Aradului cu strada Primăverii.
- Aproape de casa mea? Poate mă vede ăla mic, că e la plimbare cu soţia. Şi nu mai scap de ei.
- Poate-l luăm şi pe el. Să-l facem filor de-acuma.
- Atâta-mi trebuie. Mă mănâncă nevasta. Cu fulgi cu tot.
Când trecură prin dreptul fermei partidului, Petrovici vorbi tare, aproape că strigă.
- Uite-l pe Roman. Uite-l pe Roman.
- Care Roman? întrebă Novac.
- Vanilievici. Roman Vanilievici. Fost căpitan de securitate. A fost scos afară că se cam tâmpise. L-am urmărit acum câţiva ani că declara că vrea sa atenteze la viaţa lui Ceauşescu.
- Şi? A atentat?
- Păi! De unde atâta curaj pe el. Un mototol. Când se-mbăta zicea vrute şi nevrute. Acum am auzit că se duce mereu pe la sârbi, pe la unguri.
Da, asta ştia şi Novac. Îl rugase maiorul Frunză şi colonelul Tutunaru să-l pună sub urmărire. Dar se eschivase. Avea prea multe alte treburi. Şi mult mai importante. Dar ce căuta acest Roman Vanilievici aici, acum, la ora asta?
Uită repede de Roman şi opri la postul de control. Miliţienii îi cunoşteau. Motocicleta plutonierului Slabu se afla lângă borcan. Novac îi rugă pe băieţii de la postul de control să fie atenţi la autoturismul Dacia 1310 de culoare alba, cu numarul XX 1418.
Să anunţe dispeceratul în momentul când au depăşit postul de control.
Apoi se retrase împreună cu Turtiţă şi Petrovici în parcarea din faţa magazinului alimentar din apropierea străzii Primăverii.
Ordonă lui Petrovici să coboare.
- Cum îi vezi c-au trecut, comunici şi fugi repede încoace. Apoi către Turtiţă. Ai avut noroc. Nu-i nevastă-ta pe afară.
Turtiţă nu răspunse provocării, se gândea la ceva. Nu-i erau boii acasă.
- Departe eşti Gigele?
- Nu şefu. Mă gândeam la cozi de topor ca Roman ăsta.
- Ce-i cu el?
- Am auzit că numai probleme face. E adevărat că din cauza băuturii sunt cele mai multe. Totuşi. Şi mai e şi sârb. Iar sârbii ştiu ce vor de la viaţă.
Şi ce dacă-i sârb. Ce, Petrovici, Papa al nostru nu-i sârb? Şi rar om ca el. Naghi nu-i ungur? Şi-i merge mintea nu glumă. Iar inimă cât a lui mai rar. Polak nu-i ceh de la Curtici? Şi i-ar mânca pe duşmanii României cu fulgi cu tot. Îţi spun eu. Fiecare popor, fiecare naţie cu uscăturile ei. Altfel nu se poate.
- Mda, aveţi dreptate. Uite că vine şi Papa. În fugă. Înseamnă c-au trecut. Să mergem.
- Răbdare piciule. Că şi ei dacă n-au văzut pe nimeni până acum îşi vor întări autoverificarea. Şi fii sigur că ştiu unde ne putem ascunde. Şi unde să ne caute.
- Iar aveţi dreptate.
- Zău? I-auzi dom’ne, îl zeflemisi Novac mai mult din priviri. În acelaşi timp apăsă pe butonul staţiei.
- C1.
- Da. C1.
- Au trecut de Primăverii.
- Sunt doar ei?
Novac întoarse capul spre Petrovici. Acesta făcu semn, ridicând două degete.
- Da, doar ei, continuă Novac. Ai grijă. Eu stau mai departe. Papa, pe prietenul Roman nu-l mai văzuşi?
- Nu şefu. Dar nici n-am insistat. Am zis ca să fug repede să vă spun. Să nu mă lăsaţi pe-aici.
Novac tăcu. Porni şi rulă uşor pe şoseaua Aradului. Spre Arad. După un kilometru întoarse. Nu era nimic. Îi încolţise ideea că Roman putea să aibă un rol să asigure spatele celor doi spioni.
Chemă dispeceratul şi întrebă dacă a luat legătura cu maiorul Frunză şi dacă acesta i-a spus ceva în plus despre intenţiile celor doi.
- L-am găsit raportă Prodan. Nimic deosebit. Doar că la graniţă au declarat că doresc să meargă la Deva-Sibiu ca turişti.
Aha, gândi Novac. Turişti. I-auzi frate. Înseamnă că cei doi nu ştiua că securitatea le ghicise bine de tot intenţiile, iar unele dintre mişcările lor erau cunoscute pas cu pas, tălmăcite şi răstălmăcite? Auzi dom’ne Deva-Sibiu. Păi de ce nu or fi luat-o ei de la Arad direct la Deva. Şi de acolo la Sibiu? Î? Păi d’aia zâmbi Novac la amintirea unui nepot care atâtea pozne făcea şi de câte ori era întrebat, el răspundea invariabil “D’aia”. Puteai să-l omori în bătaie. Alt răspuns decât “D’aia” nu scoteai. Aşa şi cu cei doi ofiţeri unguri. D’aia nu plecaseră spre Deva direct. Aveau niscaiva treburi prin Timişoara şi prin judeţul Timiş. Frunză nu avea noutăţi dar în rest ştia multe despre ei. Chiar mai multe decât el, Novac. Dar nimeni nu le ştia pe toate. Punând însă mână de la mână, adunând de ici de colo, se contura ceea ce trebuia. Ceea ce era necesar ca să bănuieşti, să ştii şi să previi unele dintre intenţiile unor asemenea turişti. Care, în ultima vreme se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie. Îndeosebi în zonele din vestul ţării, dar în nord cu totul special, în proporţie geometrică, se înmulţiseră în Timişoara şi în Bucureşti. Dar el, Novac nu prea avea cu ce să-i ajute pe cei din Bucureşti. Şi nici cei din Bucureşti pe el. Fiecare trebuia să aibă grijă de tarlaua lui. Iar acum ciupercile otrăvitoare se înmulţiseră extraordinar. Uneori nici nu ştia cum să se mai împartă. De cine să se ocupe. Optase de data aceasta pentru PALL şi BALINT căci îi ştia periculoşi, cu gânduri nocive, nu glumă şi aveau totuşi date că urmăresc creearea unor zone, centre de destabilizare în România şi mai ales în Timiş.
Îl întrerupse din gânduri glasul răguşit de tutun al lui Jipa.
- Sigma 1. I-am luat.
- Bine. Ţine-i că vin şi eu.
- Se cam uită, remarcă Jipa.
- Cred şi eu, răspunse Novac mai mult pentru el. N-au văzut nimic pâna acum şi trebuie să ne caute în continuare. Asta le e datoria. Să-şi îndeplinească misiunea, iar pentru asta este nevoie să verifice dacă au “coadă după ei”. Şi aici intervine lupta între ei şi noi. Sper să-i păcălim, Îşi zise el mărind viteza.
*
* *
PALL şi BALINT intraseră în oraş cu viteză destul de mare. Doar în apropiera postului de control o lăsase mai uşor. Nu avea rost să rişte să fie opriţi pentru încălcarea legilor.
Ştiau că, de regulă, străinii erau opriţi. Şi majoritatea românilor. Doar altfel ce rost mai avea postul de control?
Miliţienii nu ştiau nici ei ce să facă. Să-i oprească? Să nu-i oprească? Le era teamă să nu strice vreo treabă de-a lui Novac. Uitaseră să-l întrebe cum să procedeze. Lui Slabu îi veni ideea să sune la Dispecerat Centru, adică la ofiţerul de serviciu al lui Novac. Răspunse Prodan care le ceru categoric să nu-i oprească pe cei doi spioni.
Aşa că PALL şi BALINT îşi continuară drumul nestingheriţi. Chiar se minunaseră că nu fuseseră opriţi. PALL chiar sublinie că ar fi fost mai bine dacă ar fi fost opriţi. Aveau o posibilitate ideală să vadă dacă sunt urmăriţi.
- Nu-i necesar, observă BALINT. N-am văzut nimic. Şi nici omul nostru. Altfel fugea după noi.
- Da, ai dreptate. Oricum ne va mai asigura traseul în 2-3 locuri. Nu?
- Dar şi noi să mărim atenţia. Oriunde pot fi ascunşi securiştii.
- Ei lasă că doar n-ar fi ei mai deştepţi ca noi.
- Ai început să te încrezi. Ai mai făcut tu odată aşa. Ţii minte? În Polonia. Şi-am păţit-o. Dacă nu venea Walesa la putere acolo zăceam şi acum.
- Oricum. Până-n prezent ne-am făcut treaba şi pe-aici. Şi n-am observat nimic. Nici tu. Nici eu. Nici omul nostru. Nici ceilalţi.
- De-a domnu să fie aşa, scutură din cap BALINT.
- Ce vrei să spui?
- Nimic. Ce să spun. Parcă n-ai şti că în meseria noastră niciodată nu eşti sigur. Cunoşti foarte bine că depinde de cei cu care ai de-a face. Şi niciodată nu eşti sigur că omul tău, agentul tău nu te traduce. Apoi “cârtiţa” te poate şi vinde. Şi nu în ultimul rând. Mie totdeauna mi-a fost teamă de contraspionuii ţărilor vecine. Şi mai ales de cei din România. Ai uitat că la toate şedinţele şi prelucrări de cazuri din străinătate mereu s-au dat exemple despre securitatea României. Ba că l-au prins pe “X”, diplomat al unchiului SAM, ba pe “Y”, ziarist din Olanda care făcea tot jocul unchiului SAM, ba că nu ştiu câte necazuri fac colegilor noştri sovietici şi bulgari, cu care conlucrau perfect în ultima vreme împotriva României. Şi mă tot gândesc, doamne fereşte, la clipele când vor “juca” ei toţi împotriva noastră.
- Doamne feri scuipă PALL în sân.
- Şi mai e ceva la care mintea ta, nu prea creaţă, văd că nu gândeşte.
- Ce? Ce mai e?
- Uiţi că în lagărul de lângă Balaton au fost descoperiţi mulţi agenţi infiltraţi de securitatea românească. Iar noi ne bazăm, aici în România mai mult pe cei repatriaţi, care au trecut prin taberele de pregătire. Deci şi prin lagăr.
- O. Gata. Opreşte. Că m-ai făcut să-mi fie frică. Îmi vine s-o iau înapoi. Zici că nu ştiam. Ştiam de toate. Dar voit le alungam din gând. Să prind curaj. Ia uită-te. Uita-te la ăia doi care stau în intersecţie. Aşteaptă la stop. N-or fi securişti?
- Naiba ştie. O-m vedea. O.K.S. (ochii cât sarmaua). Dă-i spre centru.
*
* *
Nu, ăia doi nu erau securişti, după cum i se părea lui PALL. Pur şi simplu erau doi oameni care se salutaseră chiar acolo în intersecţia Calea Aradului cu strada Circumvalaţiunii şi cu Calea Torontalului. Securiştii, adică Jipa şi Nicu nu se vedeau. Aveau maşina în curtea Radioului. Şi vedeau perfect de-acolo. Fără să fie văzuţi. Nici de PALL şi BALINT, nici de cârtiţă, dacă aveau.
Novac auzi din nou vocea lui Jipa.
- Se apropie de Clinicile Noi.
- Vin şi eu. Ai grijă.
- Au luat-o la dreapta. Spre hotel Timişoara.
- După ei. Ajung imediat.
Apoi glasul precipitat al lui Jipa sparse parcă liniştea de care Novac simţea nevoia la ora aceea. Prea era totul monoton.
- Au luat-o contrasens. Au luat-o contrasens. Spre Operă. Pe strada Alba Iulia. Cu viteză.
- Nu intra. Nu intra strigă şi Novac deşi n-avea chef nici de vorbă. Nu intra. Aşteaptă la Bulevard. Eu sunt dincoace. La spital.
*
* *
Într-adevăr PALL tăiase contrasens. BALINT abia îşi dăduse seama de manevra aceasta.
- Ce faci măi nebunule. Nu ştii că pe aici e foarte aglomerat? Şi interzis? Vrei să sfârşim în beciurile miliţiei?
- Tu nu vrei să ne urmăm planul? ţipă PALL la el. Ia zi? Nu vrei să ne-ndeplinim misiunea? În totalitate?
- Ba da. Dar…
- La părintele trebuie s-ajungem?
- Ba da. Dar…
- Ei, vezi. Ori renunţăm, ori încercăm. Nu? Iar pentru a încerca trebuie să vedem dacă avem coada aia odată. Nu?
- Ba da.
- Face şi traseul ăsta din planul nostru?
- Face. Dar numai în caz de pericol.
- Atunci, ce vrei? Nu vezi că n-avem nimic după noi? Absolut nimic. De parcă securiştii României ar dormi. Şi ştii foarte bine că ăştia nu dorm. Deci? Ce se întâmplă? A? Dorm securiştii? Nu-i vedem noi? Sunt ei prea deştepţi? Suntem noi prea proşti? A? I-a zi?
- Parcă mai devreme ne credeam prea deştepţi.
- Vorbe. Vorbeam şi eu vorbe colega. Vorbe şi iar vorbe.
- Şi deci forţăm.
- Un pic.
- Bine, dă-i drumul. Dar urmezi traseul stabilit.
Şi PALL întoarse imediat pe strada Alba Julia, o luă prin faţa spitalului militar, ocoli de două ori rondul din piaţa Libertăţii, prin faţa comenduirii garnizoanei şi a restaurantului militar şi opriră în faţa bistroului BANLOC.
- Tu vezi ceva, întrebă PALL?
- Nimic.
- Fă-te că, cumperi ceva. Mă uit eu între timp.
- În timp ce BALINT privea standul cu mărfuri din faţa bistroului, PALL, cu ochii cât cepele studia tot ce putea fi suspect în zonă. Hm, uite pe ăia doi cu Dacia aia alba. Vin din direcţia din care am venit şi noi. Ăştia or fi? Să fie ei? Dar cei doi cu Dacia îşi urmară traseul spre Continental. Apăru BALINT.
- Ia zi, e ceva?
- Măi mi se păru ceva, dar nu a fost. S-au dus.
- Bine. Dă-i mai departe.
- Cumpăraşi ceva?
- De la ăştia? Niciodată. N-avem noi biscuiţi? Şi coca-cola?
PALL demară brusc. Mai ocoli odată rondoul din piaţa Libertăţii şi continuă pe strada 23 August spre Continental. Aici, drumul îngust i-ar obliga pe filori să vina după ei. Dacă erau. Dacă nu, nu veneau.
*
* *
Novac îl auzi pe Jipa precipitat, dar făcu bine că nu-l lăsă să forţeze. Îi văzu pe PALL şi BALINT venind înapoi pe strada Alba Iulia. El, cu Georgică şi Petrovici o luară pe linia de tramvai spre strada Piaţa Libertăţii. Îi comunică lui Jipa să revină spre strada Gheorghe Lazăr. Îi observă pe BALINT şi PALL în oglinda retrovizoare. Erau derutaţi. Semnalizau ba stânga, ba dreapta. Până la urmă o luară spre Piaţa Libertăţii, după Novac.
- Ce facem Turtiţă? Ăştia vin după noi.
- Băgăm în Piaţa Libertăţii. Şi-i lăsăm să treacă.
- Păi, e bine aşa? Ne băgăm în spaţiu închis. Dacă vin după noi?
- Atunci să continuăm.
- Că bine zici. Uite-i că au luat-o dreapta la piaţă. Ia coboară tu şi vezi ce fac. Nu te apropia prea mult. Eu merg spre Conti. Dacă ei mă urmează, te recuperează Jipa.
Ca o masură de precauţie, Novac strigă dispeceratul.
- Ia zi. Dispeceratule, omul nostru din HAVANA mai e la ora asta la spital?
- Imediat.
- Este, veni confirmarea după câteva secunde.
- Spune-i să aibe grijă de cei doi.
- I-am spus. Are.
- Bine. Acum strigă-l pe Turtiţă şi spune-i să vină pe jos la Conti, la mine.
- Vine. A recepţionat.
- Mersi.
- Frunză?
- Nimic. N-a comunicat nimic.
Nici când se apropiară de Continental PALL şi BALINT nu observară ceva suspect.
- Măi Balinte, ăştia chiar că nu sunt. Or fi acasă. Lângă neveste. Sau la vreun şpriţ.
- Ai răbdare. Continuă-ţi traseul. Să vedem ce spun şi semnalele omului nostru.
- Cârtiţa?
- Cârtiţa, dacă vrei să-i spui aşa.
Şi PALL continuă pe strada 23 August, trecu podul Decebal şi opri.
- Ei, aici trebuie să apară.
- Dac-or fi, remarcă BALINT.
- Aşteptăm.
- Dar nu mult. Atragem atenţia. Suntem doar turişti, ce naiba. Şi turiştii nu fac ca noi.
- Ştiu, lua-m-ar naiba. Dar în primul rând suntem spioni. Şi trebuie să ne facem datoria.
- Asta aşa e.
- Ca să ne facem datoria trebuie să vedem dacă suntem urmăriţi.
- Şi aici ai dreptate.
- Până aici nimic.
- Sunt de acord cu tine.
- Continuăm?
- Ai altă propunere?
- N-am. De unde să am. Dar parcă mi se ia o piatră de pe inimă.
- Şi mie. Iar dacă totul decurge bine, trecem pe la popă.
- S-a făcut, declamă PALL şi puse mâinile pe volan, continuând pe strada 4 Aprilie spre Piaţa Traian.
Aici Novac recunoştea. Avusese noroc să aleagă acest traseu. Să nu facă nici stânga nici dreapta. Nici spre Bastion nici spre Central. El, instinctiv urmă calea dreaptă. şi-i spuse lui Jipa să aibe el grijă puţin, doar puţin, de cei doi, din urmă. Insistă iarăşi să nu forţeze. Îl lăsă pe Petrovici în faţa hotelului, considerând că-i vulpe mai bătrână, rugându-l să fie foarte atent la feţele celor doi. Ce pot gândi ei. Ce pot avea de gând. Cum crede el că se vor comporta pe mai departe. Aşa şi făcu. Apoi îi comunică lui Jipa intenţia sa de a depăsi podul Decebal, că l-a lăsat pe Petrovici la Conti, iar în caz de o altă direcţie, Jipa să treacă la urmărirea directă a celor doi până reuşeşte şi el, Novac, să revina.
Spre satisfacţia sa, Novac îl auzi pe Petrovici că PALL şi BALINT au ocolit puţin dar continuă. Apoi Jipa confirmă spusele lui Petrovici.
- Sigma 1, sparse tăcerea Dispeceratul.
- Sigma 1.
- Omul nostru de la spital.
- Ce-i cu el?
- Mi-e greu să vă explic prin staţie.
- Şi tu ce crezi, avem altă posibilitate? Pot veni la tine? Pot telefona cu ăştia în coasta mea?
- Nu.
- Atunci ? Zi-i, poate înţeleg.
- Omul nostru de la spital a zis că e posibil ca cei doi să aibă o “cârtiţă”.
- Zău? Păi nu-i bine.
- Ştiu. Dar e mai rău.
- Adică? Ce poate fi mai rău?
- Cârtiţa vă cunoaşte.
- Mă cunoaşte?
- Pe dumneavoastră. Dar şi pe ceilalţi. Pe toţi.
- Aoleu.
- Asta ziceam ţi eu Sigma 1.
- Ce ziceai măi ? bombăni Novac.
Novac înjură în gând situaţia în care se găsea. I se mai întâmplase doar o dată în întreaga sa activitate ca pe post de “cârtiţă” să fie un ofiţer de securitate. E foarte greu de descoperit “Cârtiţa”. Îi e uşor să te descopere pe tine. Dar când te mai şi cunoaşte.
- Dispeceratul?
- Da.
- Noi îi cunoaştem?
- Da. Cred că toţi.
- De unde.
- E fost.
- Aha. Zi-i pe scurt.
- Încerc. R. V.
- R. V. ??!
- Da. Fost R.V. L-am avut şi noi.
- De mult?
- Nu eraţi dumneavoastră aici.
- Nu cumva se începe cu R şi se termină cu N şi apoi V cu I.
- Da. El e. Circa ş0 ani.
- Îl ştiu. Bine că ne-ai zis. E sigur?
- Sigur? De unde să fie sigur. Omul nostru de la spital a zis că i s-a părut ceva suspect la R.V. şi v-am anunţat.
Aha, începu Novac să se adune. Deci sigur nu e că R.V. alias Roman Vanilievici e cârtiţa. Dar din datele deţinute despre el era pretabil la aşa ceva. Şi îşi aminti că fusese văzut oprit în faţa fermei de partid. La intrarea dinspre Arad. Loc ideal de a vedea urmăritorii. Pe de o parte. Pe de altă parte şi el se cam expusese. Deci aveau dreptate colegii mai tineri că nu prea-l ducea mintea pe acest R.V.. Dar “cârtiţă” putea fi. Era pretabil. Se intoarse, recuperă pe Petrovici şi pe Turtiţă, apoi strigă Dispeceratul.
- Dispeceratul. Caută-l pe maiorul Frunză. Spune-i şi lui. Apoi îl strigă pe Jipa.
- C l.
- C l. Am auzit totul Sigma 1. Ce facem?
- Continuăm, ce să facem. Cu şi mai mare grijă. Ochi-n spate şi mai ales pe laturi. La R.V. sau altcineva.
- Am înţeles.
- Au ajuns la piaţa Traian. Semnalizează în toate direcţiile ca şi când ar fi derutaţi. C1. Tu intoarce. Rămâi pe la băile Neptun. Atenţie la R.V. Şi-ţi spun eu ce să faci în funcţie de mişcarea lor.
Se apropie de PALL şi BALINT. Nu-şi punea prea mari probleme în zonă din cauza lui R.V. Dacă-l observa, Novac oprea în faţa blocului în care locuia cu familia. Legendă mai plauzibilă nu se putea.
*
* *
- Ce facem? Întrebă PALL. Dreapta? Stânga? Că înainte este interzis.
- Urmează planul. Ia-o la dreapta, apoi prima la dreapta.
- Îi vezi pe ăştia care se apropie de noi?
- Îi văd.
- Au trecut prin piaţa Libertăţii. Erau în faţa noastră.
- Aha. S-ar putea să fie securişti. Mai întărzie în intersecţie. Să pari derutat.
- Bine. Uite-i că ne depăşesc. Fac dreapta. Opresc în faţa unui bloc.
- Mergi după ei. Văd că unul coboară şi intră-n imobil. Şi ceilalţi doi coboară. Oare să nu fie securişti? Să nu fie după noi?
- Cred că nu. Sunt convins.
- Fă totuşi un ocol mic. Să vedem ce fac şi ei? Ia-o stânga. Aşa. Acum dreapta, prin faţa alimentarei. Şi iar dreapta. Iar dreapta, pe linia de tramvai. Aşa. Şi acum stânga. Vezi? N-au venit după noi. Nici ei şi nici altcineva. Au stat cuminţi. Chiar în acest moment intră ultimul dintre cei trei în bloc. Deci nu sunt securişti. Ce zici?
- Zic că-i bine. Ce altceva să zic? zâmbi aproape mulţumit PALL.
Apoi continuară pe strada Ştefan cel Mare, virara pe Pestalozzi prin faţa vechii fabrici de bere. Strada Pestalozzi, stradă lungă, le mai oferi înca o posibilitate să vadă bine în urma lor. Nu era nimeni. Chiar nimeni.
*
* *
- Ia-o la stânga, pe strada Pictor Iscovescu Barbu. Mergi circa 4-500 de metri şi te opreşti acolo, BALINT privea cu coada ochiului la PALL. Îi vedea rânjetul de mulţumire. Încordarea parcă îi părăsise fruntea. Dinţii îi sclipeau printre buzele uitate întredeschise sub mustaţa “a la honved”. Se certase de multe ori cu el, cu PALL. Era o fire încăpăţânată, renunţa greu, foarte greu la unele capricii. Chiar copilăreşti. Aşa şi cu mustaţa ce-i atârna deasupra dinţilor rânjiţi. De mii de ori îi ceruse s-o dea jos. Prea semăna a ungur cu ea. PALL refuzase clar. Degeaba îi raportase superiorilor. PALL nu se supusese ordinelor. Spunea că-i poartă noroc. Cu aceeaşi mustaţă acţionase şi în Cehia şi în Polonia. Ba chiar şi în Iugoslavia. E drept că nu avuseseră probleme din cauza mustăţii, dar, totuşi … De câte ori plecaseră spre România învăţase să-şi radă mustaţa. Îi explicase că dacă sunt polonezi, cehi, sărbi să semene a unguri, români nu sunt. Ăştia nu s-au amestecat cu noi. Şi plana asupra lor un pericol în plus să fie depistaţi. Maşina şi cu moaca lui PALL îi putea da de gol oriunde în România că sunt străini şi, mai ales, unguri. În zadar, PALL nu acceptase. E drept că pâna în prezent nu avuseseră probleme. Cel puţin aşa spuneau aparenţele. Dar cât poţi forţa norocul ? BALINT oftă. Îi era necaz pe PALL.
- Ia-o la stânga, pe strada pictor Iscovescu Barbu. Mergi circa 4-500 de metri şi te opreşti acolo unde e o curbă.
*
* *
Novac coborî primul. Apoi Petrovici şi Georgică. Cu coada ochiului observară manevra făcută de PALL şi BALINT prin faţa alimentarei. Primul imbold al lui Novac fusese să se urce în autoturism şi s-o ia după ei. Petrovici chiar întrebă.
- Ce facem şefu?
- Riscăm. Dar aşteptăm puţin.
Şi avuse dreptate. Nu dură mult şi cei doi ofiţeri ai ţării vecine reveniră în strada Ştefan cel Mare. Şi odată cu ei apăru şi R.V. cu autoturismul său.
Novac nu văzu, dar fuse sigur că cei doi, PALL şi BALINT avuseseră un schimb de priviri cu R.V. Se felicită pentru că nu-i urmărise mai adineauri. Şi nu cedase insistenţelor din privirile lui Petrovici şi Turtiţă. Îi văzu pe cei doi spioni că aleg traseul pe strada Ştefan cel Mare, spre fabrica de bere. Şi R.V. făcu la fel. Dar după vreo sută de metri opri. Să dea răgaz celor doi să se îndepărteze? se întrebă Novac. Ori ne-a văzut şi i s-a părut ceva suspect? Să ne fi văzut şi aşteaptă să greşim? Aşteaptă să vadă ce facem? Ce-o fi în capul lui? El, Novac, ce să facă? Dacă mai stă pe loc îi pierde pe cei urmăriţi. Dacă pleacă după ei, R.V. îşi dă seama suta la suta care-i rostul lor. Ce să facă? Privi spre Turtiţă şi Petrovici. “Voi ce ziceţi” îi întrebă din priviri. Mergem după ei? Rămânem pe loc? Ce ziceţi? Cum să facem? Privi iar spre R.V.
Era tot acolo. Tot în autoturism. Era clar. Îi aştepta pe ei. Să greşească. Să vadă ce fac. Mare ordinar, se supără Novac pe R.V. În gând. În loc să ţină cu ai lui, adica cu ei, cu Novac, Petrovici, Turtită, R.V. era de partea cealaltă. Ce vrei. Trădător. Agent de-al duşmanului. Cu alte cuvinte ajuta spionajul străin împotriva contraspionajului din România. Trădător.
Novac privi iar spre R.V. şi scuipă jos. Tendenţios. A scârbă. Cu riscul să fie văzut de R.V. şi acesta să-şi dea seama că el, Novac, l-a scuipat pe el, pe R.V. Pe Petrovici îl apucă râsul.
- Ce faceţi şefu? Dacă vă vede?
- Să vadă-n p..da măsii. Mă enervează. Ne-a prins bine aici. Nu putem mişca în front. Dacă mişcăm stricăm treaba. Turtiţă, urcă la mine acasă şi suna-l pe Prodan. Să-i spună lui Jipa să iasă-n Pestalozzi. Poate-i prinde el.
- Dea Domnul. N-am putut comunica nimic. Şi cine ştie dacă le-a dat dat prin cap să plece de la Neptun. Ordinul a fost să aştepte acolo.
- Eu cred că a şi făcut-o, replică Petrovici.
- O să vedeţi c-au făcut-o. Şi-au dat ei seama că ceva nu e-n regulă.
*
* *
Într-adevăr, Jipa şi Nicu nu rămăseră pe loc. După ce reveniseră la băile Neptun îl observaseră pe R.V. că se deplasează pe strada 4 Aprilie, spre strada Traian. Comunicase lui Novac dar acesta şi ceilalţi doi deja coboraseră.
- Ce facem? întrebă Jipa.
- Eu ştiu? replică Nicu. Să mai aşteptăm.
- Nu mergem în urma lui R.V.?
- Nu. Nu. Doar ştii că ne cunoaşte.
- Ei şi? Crezi că neapărat gândeşte că suntem în misiune?
- Bineînteies. Doar ştii că foarte des se plânge că-i urmărim. Pe nedrept. Cel puţin de doi ani, de când e domnul maior Novac şef, nu l-am urmărit. Dar de plâns, se plânge.
- Şi ce facem? Că trebuie să facem ceva. Doar n-o să stăm aşa.
- Ordinul şefului a fost să aşteptăm. Are el ceva de nu ne comunică nimic.
- Şi dacă n-are?
- Nu ştiu ce să mai zic.
Apoi Nicu îl întrebă pe Prodan dacă el are legatura cu Sigma 1. Răspunsul negativ îi derută şi mai mult pe Jipa şi Nicu.
- Ştii ce zic eu? interveni Nicu.
- Ce?
- Eu rămân aici pentru cazul că ăştia se întorc spre băi, iar tu fugi în Pestalozzi. Dacă apar la tine, mă luaţi voi cumva. Ei, ce zici?
- Zic că-i bine. Repede, jos.
Aşa şi făcură. Astfel că în momentul când Jipa ajunse în capătul străzii Pestalozzi zări doar spatele maşinii lui PALL şi BALINT pe strada Pictor Barbu Iscovescu. Jipa îşi frecă mâinile şi-şi aprinse veşnicul “Carpaţi”. “Ha, ha, ca la carte” se lăudă el. Ai noştrii sunt. Dar ce-o fi cu şeful şi ceilalţi?
Bănuiesc că l-au văzut pe R.V. şi nu scapă de el. Îl auzi pe Prodan strigând disperat.
- C1, C1, C1.
- C1. Ce ţipi măi aşa?
- Vezi pe Pestalozzi. Pestalozzi.
- Am văzut deja măi deşteptule.
- Şi? Îi ai? Zi odată. Că întreabă Sigma 1.
- Îi am, Dispeceratule, îi am. Au luat-o pe Iscovescu. Dar ce-i cu Sigma 1?
- I-a blocat R.V.
Aha exact cum mi-am închipuit zâmbi satisfăcut Jipa. Acum nu ştia ce să facă. Cunoştea foarte bine zona şi ştia că oriunde cei doi pot opri iar el, Jipa, să nu-i vadă şi astfel să fie văzut. Adica să rateze acţiunea. Se gândi dar nu prea mult şi continuă pe malul Begăi, spre celălalt capăt al întortocheatei străzi Barbu Iscovescu. Risca, dar învăţase repede de la Novac că riscul, deseori îţi aduce satisfacţia cea mare. Aşa spera şi el.
*
* *
Turtiţă căzu pur şi simplu la picioarele lui Novac. Se lăsase să curgă la vale, pe balustradă.
- Îi are Jipa domnule maior.
- Sigur?
- Sigur. Sunt pe Iscovescu.
- Aha. Ne atrage în altă capcană. Iar noi zăcem aici. Înseamnă că sigur vor să contacteze vreun peşte gras.
Se mai gândi puţin. Mai privi încă odată spre locul unde se afla R.V. şi scuipă iarăşi cu năduf. Totuşi era vesel. Măcar îi avea Jipa. Apoi îl văzu pe R.V. că deschise portiera, coboară, şi intră la IREB.
- Aţi văzut şefu, sparse tăcerea Petrovici. Şi-a creat legendă. Chiar bună. Dacă îl întreabă cineva ce a căutat pe aici el va răspunde simplu că a avut treaba la IREB.
- Noi să mergem. Jipa are nevoie de noi.
- Să-l luăm pe Nicu de la Neptun.
- Lasa-l. Mai târziu. Să ne apropiem de clienţii noştri.
Staţia puternică a Dispeceratului parcă zgudui plafonul autoturismului condus de Novac. Era Prodan.
- Sigma 1.
- Sigma 1.
- A sunat maiorul Frunză.
- Şi?
- Spune şi el că R.V. poate fi “cârtiţa”.
- Mersi, răspunse Novac laconic. Poate. Şi ei dăduseră deja peste el. De trei ori. Era clar ca bună ziua că R.V. e “cârtiţa”. Problema se punea dacă va mai apărea. Şi unde va apărea. Mai ales unde. Îi spuse lui Prodan să raporteze generalului Sandu de noua situaţie.
I-am raportat deja. A sunat dânsul mai devreme. A zis, doar. Că ştiţi dumneavoastră ce aveţi de făcut.
Novac zâmbi. Exact aşa îl ştia pe generalul Sandu. Nu-i scăpa nimic dar, în acelaşi timp dădea mână liberă subordonaţilor. Îşi aminti că la început, el Novac îi raporta totul, cu amănunte. Iar generalul accepta. Până s-a lămurit. Apoi îi spunea doar atât. Vezi ce şi cum faci. Să iasă treaba. Şi până în prezent treaba a ieşit, zâmbi iarăşi Novac. O singură dată ezitase Novac să-i raporteze generalului. Când îl prinsese pe “X”. Că este agent al spionajului din Germania. Iar “X” era o cunoştinţă bună de-a generalului. Doar atunci ezitase. Dar totul decursese normal. Cinstit, generalul raportase înainte generalului Iulian Vlad aflând din alte surse despre situaţie.
- Jipa, C1 apăsa Novac pe buton.
- C1.
- Unde eşti?
- Iscovescu. În capătul dinspre căminele studenţeşti.
- Foarte bine. Îl trimit pe Turtiţă pe jos să vadă ce fac ăştia.
- Aici n-au apărut.
- Nici aici. Dar pot s-o ia spre abator sau spre sala Olimpia.
- Ştiu.
“Ştiu”. Ştiu şi că ştii se enervă Novac. Dar ce facem?
Coborî Turtiţă, luă mersul unui om care vine pe seara acasă şi o coti pe strada Barbu Iscovescu.
Novac ezită puţin, apoi îl trimise şi pe Petrovici pe jos, în ajutorul lui Turtiţă.
- Aurele, deşi presimt că e doar o capcană, mergi şi vezi şi tu despre ce e vorba. O măsura de precauţie în plus nu strică. Mai ştii. Să nu se întâlnească tocmai aici cu agentul lor. Iar dacă nu-l ştiu, am încurcat-o. Nu avem cum să ne dăm seama.
- E bine şefu. E bine aşa. Dacă se întorc, ne ia Jipa. Dacă iese spre el, ne luaţi dumneavoastră.
- Nu Papa. Eu plec după Nicu. Dacă nu mă întorc, vă ia Jipa. Sau eu dacă revin la timp.
- Am înţeles, şefu.
- Papa, comunicăm prin “portabilă” dacă îi vezi. Şi toată situaţia. Da?
- Da şefu.
Îi şi plăcea de Papa îl şi enerva “uneori”. Era foarte ascultător. Prea săritor. Nu aveai ce să-i reproşezi. Soţ bun. Tată bun. Ofiţer bun. Novac privi cu duioşie după Papa. Ştia că va face tot posibilul să iasă treaba bună. Ce-l enerva, la Papa? De necrezut dar tocmai aceleaşi calităţi. Prea docil, prea simţitor, etc. Novac era obişnuit cu oameni care să se opună, să se încreadă sau să creadă în altceva decât credea el Novac. Într-un cuvânt, îi plăcea lupta. Iar Papa părea că nu luptă. El înţelegea repede totul. Sau zicea că înţelege. “Am înţeles” era cea mai uzitabilă expresie auzită la Papa.
Gândurile îi fură întrerupte de vocea lui Nicu. Hm, gândi Novac. Se aude de aici la băile Neptun? Mare minune.
- Sigma 1 repeta mereu Nicu. Sigma 1, C1, Sigma 1, C1.
- Sigma 1.
- Sigma 1 C1.
- C1, tu-l auzi pe Nicu?
- Negativ.
- Eu îl aud, dar nu spune ce vrea.
- Sigma 1, C1 sunt N1 am auzit unde sunteţi. Fug prin parc spre voi.
- N1, recepţionat. Te aştept.
- Fug prin parc spre voi. Sigma 1. Mă apropii de Pestalozzi.
- Te aştept N1. Te aştept.
În sfârşit îl văzu pe Nicu roşu la faţă, transpirat, dar cu sclipiri de mulţumire în priviri. Ajunsese aproape de duşman. Vroia neapărat să fie aproape când vor fi prinşi.
- Of fi-rar ale dracului de staţii. Când ţi-e lumea mai dragă, nu te-ajută.
- Eu te-auzeam. Dar tu n-ai recepţie. Fo1oseşte percuţia.
- Adică?
- Mai dă-i câte un pumn. Poate se mai aşează contactele prea învechite.
- Ştiam şi eu metoda asta dar am uitat în momentele astea.
- Ai răbdare. Să vedem ce surpriză ne mai pregătesc ăştia. Trebuie să-şi depună undeva icrele.
*
* *
Când Petrovici se apropie de Turtiţă, îl văzu pe acesta că pendulează. Când pe stângul, când pe dreptul. Nu ştia ce să facă. S-o ia la stânga, n-avea unde. S-o ia la dreapta, nu putea. Chiar în a doua scară a blocului observase umbra lui BALINT. La pânda. Iar în faţă se afla PALL, la volan, cu faţa întoarsă spre el, numai rânjet. În stânga nu, în dreapta nu, în faţă nu. În spate nici atât că s-ar fi prins ăştia imediat că el se retrage din cauza lor şi, deci, e securist. Făcu, plin de emoţii, cu plămânii gata să se spargă, un semn convenit discret, spre Petrovici să se oprească. Să nu dea şi el peste ei. Apoi intră chiar în scara blocului în care stătea BALINT la pândă. BALINT îl privi drept în ochi pe Turtiţă. Surâzător. Ca şi când l-ar cunoaşte. Adică, vezi doamne, ce faci tinere (vecin, cunoscut), că nu te-am văzut de mult timp. Şi mă bucur al dracului că ne vedem. Cel puţin aşa interpreta Turtiţă gestul şi mimica lui BALINT.
El ce să facă? El, Turtiţă, tânar securist ce să facă? Să-i rânjească şi el lui BALINT? Să-i ardă vreuna? Dar dacă colegul lui din ţara vecină (şi prietenă), mai în vârstă, mai experimentat, trecut deci prin mai multe situaţii grele îl dovedeşte? Şi dacă, disperat, acest BALINT scoate vreo armă? Nu contează de care. Pistolet, cuţit, orice. Ar fi iar în avantaj. Trage, mă înţeapă şi fuge. Direct la Budapesta. Prinde orbul scoate-i ochii. Şi el? El, Turtiţă? Băiatul mamii şi subordonatul lui Novac ce-ar păţi? Păi cum ce-ar păţi? În primul rând ar muri şi l-ar plânge toată lumea. Din păcate fără onoruri militare. Că aşa erau ei, ăştia secreţi, îngropaţi fără onoruri militare. Fără uniforme, fără salve de puşti. Nici măcar colegii nu puteau veni toţi la înmormântare. Că vezi, cum stă treaba? Dacă totuşi ştia cineva că el Turtiţă, adică fost Turtiţă, a fost ofiţer securist? Şi ce caută ăştia la înmormântarea lui? Îi sunt colegi, nu? Păi vezi? Şi aşa s-ar deconspira colegii lui, care în aceste clipe îi deveniră foarte dragi. Şi dacă ăsta, BALINT ăsta are vreun spray amortizant? Şi-l amorţeşte pe el, pe Turtiţă? Şi cade pe cimentul dintre ziduri. Apoi BALINT îl târăşte sub casa scărilor. Şi acobo îl lasă. După care BALINT şi PALL se duc, îşi fac treaba şi trec bine mersi. Iar când vor raporta superiorilor, acolo, la Budapesta îşi vor râde cu toţii de el.
Dar Turtiţă ştia că nu riscă nici ei. Altfel pot s-o încurce. Şi nu mai pot veni în România în vecii vecilor. Şi apoi, de la Novac ştia că ei au de-a face cu oameni pregătiţi, oameni cu cap, că între ei se poartă lupta “inteligenţelor”. Deci în faţa lui, în spatele rânjetului care se vroia zâmbet se ascundea o “inteligenţă”. Iar “inteligenţa” asta ştia că şi Turtiţă e pregatit să lupte. Şi e şi mai tânar. Şi e şi-n ţara lui. Între oameni de-ai lui. Dacă el strigă “ajutor” toţi îl aud, toţi şl înteleg, toţi îi sar în ajutor. Dacă BALINT strigă pe limba lui pocită îl mai iau ăştia din bloc şi la bătaie. Ştia BALINT bine aceste lucruri. Aşa că Turtiţă îi zise calm, totuşi nu se abţinu să nu fie puţin ironic.
- Bună seara.
- Bună seara, răspunse şi BALINT puţin derutat, privind cum urca treptele tânărul pe care-l bănuia sigur că este ofiţer de securitate. Ca să se convingă, începu şi el să urce treptele.
Turtiţă îl simţi şi-şi zise “Aha, te-ai încurcat”. Nu ştii ce să mai crezi. Vrei să te convingi. O să te convingi nenicule. Pe bune o să te convingi. Şi râse încet, să se-audă numai el.
Dar ce poftă ar fi avut să râdă tare. Cu toată gura. La etajul doi se opri. Ştia că şeful său avea un prieten aici, dar nu mai ştia uşa. Citi tăbliţele cu numele de pe usă. Văzu scurt “Avocat Neamţu I”. Da, aici este. Şi apăsă pe sonerie. Aşteptă ceva timp pâna ce se deschise uşa. Dar îl simţea pe BALINT aproape. Nu-i mai auzea pa;ii. Era sigur că se oprise şi asculta ce face el, Turtiţă.
O să vezi tu imediat, jigodie. Credeai că nu mă descurc, nu? Credeai că mă dau de gol în faţa ta. Nu, javră, uite că n-am făcut-o.
- Bună seara, salută el pe bărbatul înca tânăr ce apăru în cadrul uşii.
- Bună seara, îi răspunse acesta, puţin nedumerit.
- M-a trimis nea Aurel, începu el să vorbească, privindu-l drept în ochi pe domnul Neamţu şi arătând cu doua degete pe umăr. Adică, îşi zicea, Turtiţă, m-o pricepe oare că-i arăt grade pe umăr, că vin din partea lui Novac, ofiţer şi că am nevoie să mă bage în casă doar puţin pentru câteva clipe, până scap de pacostea asta ce se afla pe urmele mele. Apoi apăsă cu degetele pe piept şi arătă spre interior şi spre urma sa. Spera să se facă priceput că trebuie să intre.
Domnul Neamţu nu prea pricepea dar când auzi de prietenul său se gândi la cine ştie ce problemă o avea omul şi îl pofti în casă.
- Poftiţi, poftiţi. El nu vine?
- Vine-vine. Parchează maşina.
Mai greu i-a fost lui Turtiţă să-i explice lui Neamţu în ce situaţie se afla şi de ce sunase la uşă. Nici timp nu avea aşa că îl rugă pe Neamţu să se uite din balcon dacă iese un tip din bloc şi dacă pleacă cu maşina cu nr. XX1418.
Neamţu, om cu totul deosebit, obişnuit cu Novac să vină şi să plece pe neaşteptate, făra explicaţii, se conformă imediat.
- Acum iese.
- Bun. Un pic să-i comunic şefului. Apăsă pe buton şi-i comunică situaţia.
- Se urcă în maşină, spuse şoptit Neamţu.
- Încotr-o o iau?
- Spre Pestalozzi, da. Spre Pestalozzi. Acum au făcut dreapta.
- Dreapta?
- Da, spre abator.
- Sigma 1. Spre Abator. Spre Abator.
- Bine. Vezi că pe voi vă ia C1.
- Am înţeles.
După ce mulţumi, Turtiţă dispăru aşa cum venise. Pe neaşteptate. Când îl văzu, Petrovici făcu ochii mari.
- Bine-ai venit piciule. Ţi-am dus grija.
- Mersi Papa. Uite că vine C1. Hai sus. După ei.
Petrovici zâmbi în barbă. Ce bucuros era puştiul. Îl păcălise pe ditamai spionul. Şi acum se mândrea. Îl înţelegea. Doar păţise şi el la fel. E drept că trecuseră ceva ani de-atunci (e drept că, cursese ceva apă pe Bega de-atunci).
Jipa, cu ţigara-n colţul buzelor, îl întrebă.
- Ce-au făcut ăştia aici?
- Nimic. Verificare. Atât, răspunse Turtiţă.
- Sigma 1, încotr-o?
- Au luat-o spre sala Olimpia.
- Eu ies la liceul Vidu. E bine?
- Da. foarte bine. Eu îl am în coadă pe R.V. Apropiete puţin dinspre Vidu. O să ţi-l duc cu privirea, dar trebuie să calc puţin cârtiţa asta.
- Am înţeles, răspunse Jipa laconic. Ăsta nu se astâmpără deloc, apoi scoase câteva înjurături amestecate cu resturi de fum şi care aruncate printre dinţii galbeni şi rari păreau ieşite de undeva, dinspre cazanele cu smoală.
Novac opri aproape perpendicular de abator, în faăa unei cârciumioare cu al carui şef se cunoştea. Chiar servise masa în micul separeu foarte intim cu colegii de la Bucureşti, care veniseră în sprijin şi îndrumare. Îi ordonă lui Nicu s-o ia uşor, pe jos, după PALL şi BALINT şi să comunice prin ministaţia ce-o avea la el. Apoi coborî, încuie portiera şi aşteptă aşa, pur şi simplu, lângă portieră.
“Cred că-l bat pe-ăsta”. Se ţine fără nici o jenă aşa după noi. E a patra oara când se intersectează cu noi. Îl bag în măsa de nu se vede. Culmea ar fi să oprească chiar în spatele meu.
Aşa s-a şi întâmplat. R.V. opri autoturismul chiar în spatele lui Novac, adică tot în faţa cârciumioarei.
- Să trăiţi domnu Novac, avuse îndrăzneala R.V.
- Vă salut. Mă cunoaşteţi de undeva?
- Păi am fost şi eu ca dumneavoastră. Dar am ieşit acum câţiva ani. N-aţi auzit de mine? Roman Vanilievici.
- Aha. Şi ? Pot să v-ajut cu ceva?
- Nu-Nu. V-am salutat doar. Aveţi treabă p-aici? aruncă el în doi peri.
- Nu deosebită. Am adus un coleg mai aproape de casă. Stă aici, în spate la abator. Şi să iau şi o sticlă de Havana Club de 7 ani.
- Aia da. E mai bună ca Whisky. Dar nu prea se mai găseşte. Eu nu mai ajung la ea.
- Fiecare la timpul său sublinie sarcastic Novac.
Apoi intră, dar ieşi imediat.
- Nu e Adam aici. Şi doar el le are. În dulap.
- N-aţi avut noroc. Mergeţi acasă?
- Nu. Merg până la casa de cultură.
- Şi eu tot într-acolo.
Mergi pe pi..da mă-ti, înjură Novac.
Mi-ajunge cu durenile de cap pe care mi le-ai pricinuit azi. Băgă în marşarier, ca să iasă din locul unde parcase şi “scăpă” autoturismul său chiar în botul celui al lui R.V. Calculase că bara lui, mai înaltă va sparge măcar unul din farunile lui R.V. Aşa se şi întâmplă. Auzi trosc, simţi lovitura şi cioburile sub portbagajul maşinii sale. Coborî repede şi începu să-njure. R.V. era verde la faţă.
- Ce mi-aţi făcut domnul Novac? Ce mi-aţi făcut? inteţionat aţi făcut-o. De ce domnul Novac? De ce.
- N-am vrut domnule. N-am vrut. Le plătesc. Va rog să mă căutaţi mâine la sediu. Sau dacă vreţi, în seara asta.
- Nu. Nu. Nu în seara asta.
- Bine, atunci mâine. La ce ora?
- După ora 10.00 . E bine?
Foarte bine. Îmi pare rău. Dar asta e.
Îi părea rău, pe dracu. Nu-i părea deloc. Îi ieşise perfect lovitura. I-o făcuse lui R.V. Îl lăsase turbat. Faţa-i era neagră-verde, verde-neagră. Ia uite al dracului, n-a vrut să vina în seara asta la circulaţie. Deci mai are treabă. Trebuie să ia legatura cu ăstia oare? Atât îi trebuie. Naiba-l ia. Îl ridicăm imediat. Şi aşa ar trebui ridicat. Apăsă pe butonul staţiei.
- Dispeceratul.
- Da.
- Comunică şefului că R.V. a apărut a patra oară. Acum i-am lovit maşina, dar dacă mai apare odată, să-1 ridicăm.
- Am înţeles, voi raporta.
- Unde-s aştia?
- Se apropie de Casa de Cultură a Tineretului.
Novac îI luă pe Nicu din drum şi călcă acceleraţia.
- Ce-aţi făcut şefu cu R.V. ăsta?
- I-am dat una peste bot.
- L-aţi bătut?
- Nu. Deşi merita. I-am lovit maşina. Aşa că va mai întârzia puţin dacă tot vrea să ne facă-n necaz.
Auziseră pe Petrovici care le comunica oprirea lui PALL si BALINT în faţa Casei de Cultură.
- Ce vor să facă? întrebă Novac.
- Sunt în dreptul unui telefon. Cred că vor să telefoneze.
- Vă puteţi apropia?
- Nu. E pustiu.
Hm, gândi Novac. De aceea au şi oprit aici. Să nu poată cineva să se apropie de ei. Să nu-i intercepteze. Să nu afle nici numărul. Că dacă afli numărul e uşor să afli abonatul. Adica cel cu care vor vorbi cei doi, Pall şi Balint. Novac parcă nu avea loc în haină. Ştia că e greu ce gândea acum dar merita să-ncerce. Aşa că strigă Dispeceratul.
- Telefonează la colonelul Spiru. Spune-le baieţilor lui că la casa de cultură sunt două posturi telefonice. Unul lângă altul. Dacă reuşesc să le puncteze şi să intercepteze. Probabil se va vorbi în ungureşte.
- Am înţeles.
- Şi îmi comunici şi mie rezultatul.
Apoi se încolonă în traficul de autoturisme ce se deplasa spre cartierul GIROC.
Când trecu prin faţa Casei de Cultură îi văzu pe cei doi lângă telefoane, în stilul lor obişnuit. BALINT se chinuia să prindă numărul legăturii sale iar PALL stătea cu faţa către puţinii trecători, rânjind, cu scopul vădit de intimidare. Nu dură mult şi se urcară în autoturism. Cu direcţia GIROC.
- Dispeceratule, au prins ceva?
- Finalul. Doar că vor merge undeva. Peste două ore.
- Două ore?
- Aşa au zis. Am încurcat-o cu ăştia, îşi zise Novac. Mi-au creat suficiente probleme până acum. Dar încă două ore? Cine o fi grangurul ăsta pe care-l protejează atât? Oare lui i-o lăsa şi armele? Oare ce or avea? Cei de la graniţă sesizaseră securitatea Bihor cum că ar fi două pistoale mitralieră. Şi trei pistoale MAKAROV. De ce MAKAROV? se întrebă Novac. Astea sunt pistoale de precizie. Oare vor să omoare pe cineva? Atentat? Local? Adică împotriva unui conducător local? Sau a conducerii de la Bucureşti. Ştia că peste 8 zile trebuia să vină “cel mai iubit” în vizită în Banat. Să-ndrăznească ăştia? Să aibă curaj? Mai ştii? Dacă şi-ar fi pus în minte aşa ceva. 0 fi vreo conspiraţie de-a lor? De-a lor şi de-a altora? Adică împreună cu organizaţii de spionaj ale altor ţări. Să-l dea jos pe “nea Nicu”. Au văzut că nu pot să-l dărâme altfel, încearcă să-l omoare. Prin împuşcare. Pe el şi pe ea. Pe “tovaraşu”. Să scape de amândoi deodata. Hm. Ar fi ceva. Dar vom trăi şi vom vedea. Sau o fi ceva în legătură cu ce le tot atrăgea atenţia generalul Iulian Vlad şeful Departamentului Securităţii Statului. Adică? Ce le tot transmitea şeful cel mare? Un lucru simplu dar greu de crezut. Că după Braşov va urma Timişoara. Adică de la Timişoara va începe căderea “lui” şi a “ei”. Şi ? Pentru asta trebuiesc arme? Doar în celelalte ţări regimul căzuse fără violenţă. Da, dar acolo nu aveau “cel mai iubit fiu al poporului”. Mai ştii? Dacă totuşi poporul, majoritatea lui nu va accepta schimbarea? Nu va accepta căderea “LOR” ? Ce te faci atunci? Cum să te descurci, zâmbi Novac, cuprins de gândurile negre. Da. Simplu. Provoci război. Provoci panică. Provoci lupte de stradă. Război civil. Între fraţi. Şi unde poţi provoca acest război? E, aici avea dreptate generalul Iulian Vlad. Şi ştia sigur Novac de ce avea dreptate.
Păi unde erau condiţii mai bune ca în Timişoara să declanşezi lupta? În Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, etcetera, lumea era atât de obişnuită cu lipsurile că, într-un anume fel nu le mai păsa. Nu-i mai interesa pe oameni ce se întampla. Şi la o adică nu ar fi răspuns chemării la luptă. Sau ar fi răspuns foarte greu. Pe când la Timişoara? La Timişoara era alta situaţia. Până nu demult se găseau de toate. Lumea nu ducea lipsă de nimic. Atâta carne scotea COMTIM-ul lui Cârpanu încât sătura şi alte mii de persoane care veneau de la sute de kilometri depărtare să se aprovizioneze. Îndeosebi ceferişti. Dar şi alte categorii. Iar acum? În prezent? În prezent nimic nu e. Nimic nu găseşti. Şi ruptura de “bine” e bruscă. Prea bruscă. Deci şi nemulţumirile mai mari. Ura mai mare. Mai puternică. lar ăştia sau d’alde ăştia vor profita. Sau vor cauta să profite. 0 armă ici, o armă colo. Gata panica. Gata razboiul. Pe urmă? Pe urmă venim noi, prietenii şi vecinii şi vă potolim. Şi aici rămânem. lar Ardealul? Păi mai poţi lua osul câinelui din gură? Nu. Fără luptă, nu.
- Să-şi mai pună pofta-n cui, declamă Novac (cu glas tare, fără să-şi dea seama).
- Ce-aţi spus şefu? Ce poftă?
- Pofta-n cui. Visam şi eu.
Nicu îl privi surâzând. Nu şi-l închipuia pe şeful lui să viseze aşa pur şi simplu. Aşa fără motiv. Se interesase şi el ca şi ceilalţi de Novac pe meleagurile pe unde mai acţionase. Şi nimeni nu se plânse că Novac ar fi pur şi simplu un visător. Dimpotrivă. Cel puţin la serviciu, nimic nu-i scăpa. Şi cum ofiţeri ca el îşi petrec vremea mai mult la senviciu…. Se auzi vocea un pic obosită a lui Prodan.
- Sigma 1.
- Da.
- Şeful mare. Să-i daţi un telefon.
- Nu pot. Arde prea tare. Nu mai e mult.
- Zice că dacă duce sigur poc-pocul undeva şi nu e timp de echipă, intraţi dumneavoastră.
- Bine. Vom vedea.
“Echipa” era grupa constituită special pentru cazurile când rezulta o probabilitate destul de mare să iasă cu împuşcături. Dacă generalul dăduse asemenea ordin înseanmă că era groasă. Regula era ca el, Novac şi ai lui să nu participe direct la reţineri sau la atac. Tocmai pentru a nu fi văzuţi oamenii lui. Că el, ca şef, avea uneori latitudinea să aprecieze dacă reţine sau nu pe cineva. Da, se putea, dar, de regulă tot la ordin. Ordinul şefului, adică al generalului.
În rest nu. Rarisime cazuri cănd ofiţerii conduşi de el se expuneau. Ăsta era principiul de bază al muncii lui. Conspirativitatea. Şi legea îl ajuta în acest sens. Prevedea clar când era necesară intervenţia. Doar în 3-4 situaţii, în înfruntarea cu terorismul. Şi atunci cu riscul vieţii lor.
Deci generalul considera să se intervină în speţa din seara asta. Ce l-o fi determinat să-şi schimbe gândurile? O mai fi aflat ceva în plus? În plus. În plus şeful trebuie să ştie întotdeauna. E normal doar la el se strâng toate informaţiile. El are acces la mai multe. L-o fi informat Frunză? Sau Spiru? Ori Bucureştiul? ori cei de la DIE? Or fi aflat ăia ceva şi or fi informat conducerea DSS. Şi conducerea pe generalul nostru. Şi acum, în acest moment generalul a vrut să mă informeze pe mine. Iar eu nu pot lua legătura cu el. Singurele telefoane în stare bună sunt cele de la care încercau PALL şi BALINT să telefoneze. Şi n-ar fi vrut să forţeze. N-ar fi vrut să se apropie de ei. Cine ştie? Poate va fi nevoie să fie aproape de ei ceva mai târziu. Şi ăştia se vor prinde. Doar sunt meseriaşi. Şi dacă se prind nu-şi mai fac treaba. Renunţă să-si mai îndeplinească misiunea.
“Om trăi şi-om vedea” conchise Novac nu prea bine dispus. Armă n-avea. Nici el nici ceilalţi. Chef de luptă n-avea. De nimic nu prea avea chef la ora asta. Ca să scape de gânduri întrebă pe Jipa.
- C1.
- C1. Se urcă acum, Sigma 1.
- Bine. Aştept direcţia.
După un minut de aşteptare grea, Jipa comunică direcţia spre cartierul Giroc.
- Mi-i laşi mie C1. Sunt la Judeţean.
- Perfect. Ai dumneavoastră sunt.
Novac zâmbi. Ce l-o fi găsit pe Jipa de e vesel? Adică nu vesel. Că omul poate fi vesel bucuros şi fără să râdă, să strige. Fără să arate. Aşa era Jipa de regulă. Mult interiorizat. Greu ghiceai când e bine dispus sau nu. Iar acum era clar că ceva îi crease confort psihic. Reieşise clar din timbrul vocii sale. După cum Jipa rostise “Ai dumneavoastră sunt” clar că era vesel.
Jipa într-adevar râdea pe-nfundate. Mai mult cu ochii. Îl mai dădeau de gol tremurul umerilor.
- Ce ai băi Jipa? Îl întrebase Petrovici înciudat. Ce-ţi veni de râzi?
Ce te găsi? Statu-şi o lună serios şi acum îţi dăduşi în petec? Sau te descurci? Petrovici îi arată lui Turtiţă semn cu degetul la cap şi apoi spre Jipa. Adică vezi tu măi Turtiţă “Jipa ăsta a luat-o razna”.
Jipa izbucni chiar în hohote.
- Ce ai băi, tu n-auzi? De ce râzi?
- Mă gândesc cum o să fie când vor încăpea ăştia în “baroasele” şefului. Ha ha ha.
- Tu eşti nebun măi? Zău eşti nebun. Păi de-asta-ţi arde ţie acum? zâmbi şi Petrovici larg.
- Ha ha ha îşi continuă descărcarea nervoasă Jipa.
- Ţara arde şi baba se piaptănă. Dă-i mă drumul odată după ăştia. Apoi după o pauză flegmatic. Că altfel n-au cum să mai ajungă în “baroasele” şefului. Şi pufni în râs şi el.
*
* *
După ce se urcară în autoturism, PALL şi BALINT zâmbiră mulţumiţi.
- Ca la carte, îşi umflă PALL bicepşii. Zău că a mers ca la carte. Nu? Tu ce zici colega.
- Ai dreptate. Când ai dreptate, ai. Ce pot să mai zic.
- Păi? Nu? Am găsit telefon în drum? Am găsit. Au fost libere? Au fost. Ne-a urmărit cineva? Nu ne-a urmărit. Sau tu ai văzut ceva. Nu. Deci aşa este. Ne-a răspuns omul nostru? Ne-a răspuns. Am vorbit scurt? Da. Ne-am înţeles? Iarăşi da. Ne aşteaptă? Ne aşteaptă. Ce zici, nu-s toate bune? Î? Eu zic că sunt.
- Sunt domnule, sunt. Dar un lucru ai uitat să menţionezi.
- Care? întrebă PALL, puţin neliniştit.
- Au funcţionat telefoanele. Şi la întrebarea mută ce se citea pe faţa colegului său, BALINT, continuară. Da. Da. Ce te uiţi aşa la mine. Au funcţionat telefoanele. Doar ştii că la ăştia, în România, ba le găseşti tăiate, ba înfundate, ba furate cu totul. Cred că şi de aceea au renunţat la cabine. Că ăştia furau şi cabinele. Aşa, mai fac şi ei economie.
- Ei ce-ai rămas aşa cu ochii holbaţi la mine. Hai, dă-i drumul. Ne aşteaptă clientul.
- Deci eşti şi tu de acord că totul este în regulă, nu?
- Sunt de acord. Deşi nu ştii niciodată ce surprize te-aşteaptă.
- Ei, hai, că mă înnebuneşti. Doar sigur nu a fost nimeni după noi.
- Sigur. Şi eu zic la fel.
- Iar dacă nu observam noi, observa omul nostru. Dacă era ceva trebuia să apară aici la Casa de Cultura. Nu?
- Aşa e. Dacă n-a apărut înseamnă că nici el n-a observat ceva suspect.
- Deci?
- Gata. Dă-i bătaie. În cinci minute suntem acasă la agentul nostru.
*
* *
R.V. simţea că înnebuneşte. Deşi nu era sigur de nimic, colac peste pupăză acest Novac îi lovise şi scumpetea de maşină. Se mândrea cu ea foarte mult. Îi spunea “STELUŢA” deşi mai bine i-ar fi spus MASTODONTUL. Era lungă şi joasă. De fapt ăsta era şi motivul pentru care reuşise Novac să-i pricinuiască pagube. Lovise în far. Că dacă ar fi lovit în tablă, îmbrăcămintea MARGHIOALEI lui s-ar fi rupt toată. S-ar fi făcut numai zdrenţe. Tablă-n tablă s-ar fi ales praful de MARGHIOALA. Nu ştia R.V. ce să mai facă. I se părea ciudată prezenţa lui Novac în zonă. Presimţea că-i urmăreşte pe PALL şi BALINT. Dar nu era sigur. Trebuia să afle. Aşa că porni binişor spre Casa de Cultură, pe urmele lui Novac. Ajunse exact când PALL şi BALINT plecau spre Giroc. Nu-l văzu pe Novac. Aşa că rămase la distanţă în urma celor doi. Abia când PALL şi BALINT o luară pe străduţele cartierului, printre blocuri îl văzu R.V. pe Novac şi ai lui. Înlemni. Picioarele i se umflară. Gata. Asta a fost. S-a terminat. Nu mai avea scăpare. Se afla între străini şi Novac. Între ai lui şi foştii lui colegi. Opri. Spera ca Novac să-l depăşească fără să-l bage în seamă. Dar nu se întâmplă chiar asa.
Novac îl văzuse pe R.V. că se strecoară după cei doi. Nu avea ce face. Ori renunţa. Ori se expunea. Se ţinu după R.V. înca vreo sută de metri, apoi îl claxonă. Îi spuse lui Jipa să se apropie, iar el opri. Deschise geamul şi aruncă scurt.
- Domnule, cum aţi spus că vă numiţi?
- Roman, domnule Novac. Roman Vanilievici.
- Aha. Auzisem eu câte ceva despre dumneata. Lucruri nu prea bune.
- Se poate domnule Novac. Se poate. Lumea e rea. Te pui cu gura lumii?
- Uite ce-i nea Romane. Facem un târg?
- Târg? Ce târg? Vreţi să nu-mi mai plătiţi stricăciunile? Nu se poate. Nu accept.
- Te rog să nu faci pe nebunul cu mine. Îţi voi plăti. N-am timp acum de dumneata. Dar peste o jumatate de oră voi fi la sediul securităţii. E bine? Mă aştepţi acolo. În seara asta. E clar?
- Şi dacă nu voi fi acolo?
- Încearcă să nu fi. Încearcă numai.
Novac se enervase. Porni uşor maşina. Pe Marghioala care zdrăngănea toată. Îl auzise pe Petrovici când spusese că PALL şi BALINT au oprit pe aleea Aluviunii. Ştia că e o alee îngustă. Ce nu era sigur e că dacă mai era tot o cursă întinsă de cei doi sau treceau deja la contactarea agentului. Parcă la telefon spuseseră două ore. Înseamnă că a fost o parola. “Două ore” = venim acum? Se poate. Apăsă pe buton şi strigă pe Prodan.
- Dispeceratule.
- Da.
- Vezi că i-am zis lui R.V. să fie la sediul mare peste treizeci de minute. Sună-l pe ofiţerul de serviciu să-l reţină până ajung eu. Şi raportează situaţia generalului.
Nu mai aşteptă răspunsul lui Prodan.
Ajunseră aproape de maşina spionilor. BALINT deja era cu un picior în scara blocului. Fugea. în mână avea geanta diplomat. PALL coborâse lângă autoturism şi stătea cu mâinile-n piept, privea în toate părţile şi rânjea. Rânjea la oricine şi-l privea în ochi.
- Nicule, ăsta umblă la intimidare măi. Intimidează pe mă-sa. I-arăt eu intimidare.
- Ce vreţi să faceţi şefu?
- O să vezi. Opreşte-n spatele lui. Eu voi coborî. Voi rânji şi eu direct în ochii lui spălăciţi. Apoi voi intra în bloc. E târziu să mai văd unde-a intrat spălăcitu-ălălalt. Dar mă descurc eu. Tu spune-i lui Jipa să-i aştepte la ieşirea din alee şi să-i preia singur, după care vii după mine. Dacă nu mă vezi intri acolo unde auzi gălăgie. Poate şi trosnete.
- Aveti grijă. Să nu scoată ăştia vreo armă.
- Atât le trebuie. Cu mine şi-au găsit naşul. Şi, încruntat, Novac intră în bloc. La parter nimic. Trase cu urechea. Nimic. Urcă repede la etajul 1. Nimic. Etajul 2. Nimic. La trei la fel. Când ajunse la patru, Novac se bosumflă. Înjura printre dinţi, apoi coborî la etajul trei şi se puse pe aşteptat.
Nu dură mult timp lângă el se opri Nicu.
- Unde a intrat, şefu? L-aţi prins? întrebă el încet.
- Nu. Nu l-am prins. Dar îl prindem când iese. Nu scapă el. N-avea grija.
- Staţi dumneavoastră la trei şi merg eu la patru? Sau mai jos? Cum ordonaţi?
- Uite cum facem. La parter poate fi? Poate. Şi la unu. Şi la oricare etaj.
- Şi? făcu Nicu nerăbdator.
- Şi. Şi. Ai răbdare. Vine şi şi-ul ăla. Ramâi tu aici şi eu merg la celelalte.
- Am înţeles.
Şi nu mică îi fu mirarea lui Nicu când îl văzu pe Novac că urcă la etajul patru, suna la o uşă şi aude nişte şoapte. După câteva clipe Novac coboară la doi trecând pe lângă Nicu. La doi se repetă aceeaşi situaţie. S-a auzit soneria, nişte şoapte şi apoi paşii lui Novac, spre parter. La etajul unu schema s-a repetat. Apoi, printre zăbrelele scării Nicu văzu părul lui Novac cum stătea locului la parter.
Ce-o fi făcut şeful? A pus paznici? Aşa ceva n-am mai auzit. Ba da. În slogane ”Noi pentru popor şi poporul pentru noi”. Hm. Mai ştii?! Poate ţine. Nu se abţinu şi dădu o fuga pâna la parter.
- Ce-i mă cu tine? Fugi la locul tău, îl lua Novac la rost.
- Staţi şefu. Păi să ştiu şi eu ce-aţi făcut. Aţi pus paznici? De ce stau ăştia pe hol? Să fiu pregătit.
- Bine-bine. Aşa e. Ai dreptate. Oameni de-ai noştri Nicule. Oameni buni. De omenie. Vor să ne ajute.
- Şi? Păzesc şi ei?
- Da! De ce nu?Doar oricum ne trebuie martori.
- I-arestaţi?
- Nu. Cred că nu. Sper să fii de acord cu mine că în geanta diplomat pe care o avea spălăcitul nr. 2 nu are cum să încapă toate armele presupuse că le au. În cel mai fericit caz intru peste gazdă. Probabil a intrat la un doctor. Vecinul de la doi mi-a zis.
- Aha. Inteleg.
- Deci va trebui să mai meargă undeva. Tu te expui doar dacă-i cazul. Clar?
- Ca bună ziua. Am fugit sus.
Novac privi după el. A crezut la început că îi e frică lui Nicu. Dar nu era asta. El greşise ca nu-l pusese la curent cu cea ce plănuise. Plănuise? Ăsta era plan? În pripă. Totuşi spera să iasă bine. Ciuli urechile. La etajul doi se auzi o uşă şi nişte voci. Se auzi strigat.
- Domnu Novac. Veniţi la doi?
- Vin. Vin imediat.
Şi începu să urce treptele.
*
* *
Când făcură stânga pe aleea Aluviunii, PALL era cu toţi ochii în oglinzile retrovizoare.
Nu zărea nimic. BALINT studia lateralele şi faţa. Rareori întorcea capul. Tot nimic. Deodata PALL aproape ţipă.
- Uite-i. Ei sunt.
- Ce sunt dom’ne? Unde sunt?
- Securiştii frate. Securiştii cin’ să fie.
- Unde-i vezi tu, că eu nu văd nimic. PALL tăcu puţin. Apoi oftă. Nu era sigur.
- Zi domn’e. Zi odată. Ce-ai văzut? Am văzut o maşina. O Dacie. Cu doi bărbaţi.
- Şi? Ce te-ai speriat aşa? Dacă te-ai fi speriat aşa de câte maşini ai văzut numai de când ai intrat în Timişoara, ne-am fi întors de mult. Ce-ţi veni?
- Totuşi… Cu ăştia era altceva.
- Ce altceva. Unde-s? Ai? Spune? Unde-s? Că dacă erau veneau încoace, nu? Ce zici.
- Nu ştiu. Totuşi.
- Hai, las-o moartă. Linişteşte-te. Trage colo pe dreapta. Eu cobor nu tu. Eu mă expun mai mult. Linişteşte-te.
PALL se pregătea să tragă pe dreapta, când tresări.
- Ce ai? Iar vezi năluci?
- Nu. Nu. Nu-s năluci. Uite, vezi. O Dacie cu doi bărbaţi. Dar nu-i aceeaşi. Nici ei nu-s aceiaşi.
- Eşti sigur?
- 100%.
- N-avem de ales. Pâna acum n-a fost nimic. Şi nici “Cârtiţa” n-a apărut. Deci totul e-n ordine.
- De-a Donmul.
- Opreşte odată. Eu cobor, intru, vorbesc cu omul, îi las ce am de lăsat şi revin. Bine? Ce zici?
- Bine.
- Mă asiguri, da?
- Da. De altfel uite şi pe omul nostru în balcon. Se uită la noi. Stă liniştit. Hai du-te. Succes şi să vii repede.
După ce plecă BALINT, PALL coborî, îşi puse mâinile pe piept şi râdea. Oricine venea din orice direcţie el îl privea în ochi, fix, lung şi râdea. Aşa-zis râs. Că ieşea doar un rânjet. Şi ăla amărât chinuit. Era o metodă folosită de el cu rezultate bune prin alte părţi. Era sigur că va ţine şi acum. Dacă omul, persoana care se apropia ar fi fost securist, privirea lui, rânjetul lui l-ar fi ţinut departe. Aşa reuşise el cândva, pe undeva. Căci privirea ar fi însemnat că ”bai ăsta”, ori “băi asta, mi-am dat seama că eşti securest. Degeaba te-apropii. Te-am ghicit. Stai acolo la locul tau. Altfel strig după tine”. Iar rânjetul întărea mesajul ochilor. “Strig după tine băi securistule. Te fac de ruşine aici în cartier, în oraşul tău, în ţara ta”.
Îl văzu pe Novac şi pe Nicu că opresc maşina chiar în spate la a lor.
“Or fi ăştia securişti sau nu? se întrebă PALL. Cred că-s locatari, altfel nu parcau aşa de aproape”. Rânji cât putu de frumos la Novac şi-l privi fix în ochi. “Dacă-i securist va lăsa privirea-n jos. Nimeni nu mi-a rezistat”. “Ia uite domn’e că ăsta nu lasă ochi-n jos”. Şi vine chiar spre mine. O fi locatar? I-oi fi ocupat locul de parcare? C-am auzit că ăştia le au plătite. Fiecare locul lui.
Când văzu că Novac trece nepăsător pe lânga el se mai calmă. Dar faptul că a intrat chiar pe scara unde avea treabă BALINT nu i-a plăcut. Şi ăsta de ce-o mai fi rămas la maşină.
L-aşteaptă pe celălalt. Ăla o fi şeful? Ba nu. Uite că-nchide maşina şi vine şi el. Ăsta e mai tânăr. Sigur îl dau gata cu metoda mea. Îşi fixă şi mai tare privirea, iar râsul i se făcu şi mai rânjet. Dar nici Nicu nu cedă. Ba chiar se opri în faţa lui.
- Locuiţi aici domnu?
- Nu - Nu, răspunse PALL dezorientat. Nu-Nu. Eu, în vizită.
- Aha. Credeam că v-am ocupat locul de parcare.
- Nu-Nu. Nu e locul meu.
- Bine. Mulţumesc. Şi Nicu intră după Novac pe aceeaşi scară pe care intrase şi BALINT.
“N-au fost” răsună uşurat PALL. Se aşeză din nou la pândă cu privirea gata să ucidă şi cu râsul lui ca un rânjet de schelet ambulant.
BALINT intrase pe scara blocului destul de liniştit. Nici nu mai întoarse privirea să vadă dacă vine cineva după el. N-avea rost. Nu avea cine. Oricât de experimentaţi ar fi fost securiştii ăia tot ar fi greşit undeva şi ori ei, ori “cârtiţa” i-ar fi descoperit. Nu. N-avea rost să mai întoarcă capul. Atrăgea atenţia degeaba. Şi mai era un lucru. Agentul lor se afla în balcon, în halat. Fuma. Dacă era ceva suspect l-ar fi avertizat cumva. Dar nu primise nici un avertisment. Deci totul era în regulă. Aşa că urcă 1iniştit la etajul doi şi intră direct pe uşa deschisă de umbra de dincolo de ea.
- Aţi venit, în sfârşit. Ce-aţi venit aşa greu reluă pe nerăsuflate întrebarea bărbatul în halat maro, care ceva mai devreme fuma liniştit în balcon.
- Am venit. Acum am primit ordin să venim.
- Înţeleg. Îmi cer scuze. Mi-am pierdut răbdarea. Că trebuie să ştiţi, noi aici, în Banatul nostru ne pierdem răbdarea.
- Uşurel-uşurel. Nu mai e mult.
- Aveţi ceva ordine? Începem.
- Nu, nu încă. Nu acum. Dar nu mai e mult. Câteva luni şi gata. Gata cu “piticul”.
- Aşa mult? Câteva luni poate însemna şi un an. Sau aproape un an.
- Ei, nici chiar aşa. 5-6 luni maxim. Să-i lăsăm să moară de foame şi în iarna asta. Să crească buboiul. Şi când s-o sparge să se spargă ca lumea… Nu?
- Da. E bine cum ziceţi. Aţi adus ceva?
- Adus. Ai aici instrucţiunile. Le citeşti după ce plec eu. Să nu pierdem timpul, că mai am şi alte locuri de vizitat.
- Da. Bine.
- Iar asta ţi-o las cu totul. Ai un pistolet şi un pistol mitraliera. Dezansamblate.
- Nu-i nimic. Îl asamblăm noi. Am flăcăi care se pricep.
- Bun.
- Dar numai atât? Că am mai mulţi oameni dornici.
- Atât. Şi aşa e destul de greu cu securitatea voastra.
- Nu-i a noastră, lua-o-ar dracu s-o ia. E a lui. A lui Ceauşescu. A românilor.
- Bine. Lasă acum. Posibil să revenim peste o lună. Rămâne semnalul convenit.
- Bun-bun. Dar staţi că am şi eu ceva de la “El”.
- De la părintele?
- Da. Am să vă dau o casetă video. Ştiţi de care. În care spune că-i oropsit, schingiuit. De securitate. De partid.
- Da, ştiu. Dar s-o iau oare? Pentru aşa ceva trebuia să vină un alt coleg.
- Lasă să vină. Va lua şi el alta. Cu cât mai multe cu atât mai bine. Aşa, creşte prestigiul mult mai repede şi mult mai mult şi direct proporţional creşte ura împotriva securităţii şi a partidului. Cel puţin aşa sperăm.
- Bine, o iau. Pe undeva-mi convine. Nu mai trec pe la popă. Şi aşa dimineaţă trebuie să fim la Lugoj. Să lăsăm restul de bagaje.
- Bun. Drum bun şi vă aştept.
- Ramâi sănătos.
Şi BALINT se strecură prin uşa întredeschisă, fără zgomot, condus de doctor.
Vizavi însă se afla vecinul, domnul Ştefan, maistru la o tăbăcărie veche de când lumea. La început Ştefan nu ştiu cum să reacţioneze. Se gândi că e mai bine să fie el, cel de toate zilele.
- Să trăiţi domnule doctor.
- Să trăieşti Ştefane, răspunse laconic doctorul.
- V-au venit rudele?
Dar doctorul nu-i răspunse. Îi făcu semn să plece lui BALINT şi după ce îl urmări cu privirea pe trepte, în jos, intră în apartament şi vruse să închidă uşa. Însa uşa nu se închidea. Contrariat, doctorul privi înapoi. Tresări. O mână uriaşă îi pusese chiar sub lentilele ochelarilor o legitimaţie cu însemnele D.S.S. - Departamentul Securităţii Statului.
- Permiteţi?
- Ce, ce doriţi? Începu să se bâlbâie doctorul.
- Ştii dumneata foarte bine.
- Nu dau voie. Nu permit. Plecaţi de-aici.
- Nu. Nu. Nu se poate doctore. Mai bine deschide uşa larg şi vezi ce e-n spatele meu.
- Ce. Ce caută ăştia aici.
- Martori doctore. Martori.
- Martori? Ce martori ? De ce martori?
- Dă-te din uşă şi-o să afli.
- Mandat aveţi?
- Vine şi mandatul. Dar crezi că-i neapărat nevoie de mandat?
Doctorul tăcu. Pierduse. N-avea ce să mai facă. N-avea cum să ascundă geanta diplomat. Se afla chiar pe masă. Cu cele doua arme în ea. Ce să mai facă? Nici pe BALINT navea cum să-l avertizeze. Nimic. Se dădu din calea lui Novac şi a vecinilor încruntaţi. Aceştia intrară. Novac pornii direct spre geanta diplomat.
- Uite domnule doctor. Vezi. La fix am venit. Asta căutam.
Doctorul îşi continuă tăcerea. Era nepunticios.
- Veniţi domnule Ştefan. Şi dumneavoastră domnule Pela. Veniţi să vedeţi ce-i în geantă. Şi Novac se apropie de geanta. O luă în mâini şi o deschise brusc.
Văzură armele, dar imediat auzi un strigăt ţipător. De spaimă. Se întoarse. Doctorui îi privea congestionat la faţă. Shimonosit, arăta cu mâinile spre geantă, dorea să spună ceva şi nu reuşea. Novac îl privi la început mirat. Apoi începu să înţeleagă. Strigă şi el.
- Exploziv?
- Da, da tremură doctorul.
- Cât timp.
- 10 secunde.
- Repede. Mai sunt şase. Adu repede plapuma. Pături. Perine. Toale groase.
- Ce vreţi să faceţi?
- O să vezi. N-avem timp. Repede.
Novac lua geanta şi o duse în baie. Imediat veniră spre ei plăpumi, pături, perini. Mai întâi îl privi pe doctor în ochi.
- Folosesc maşina de spălat.
Doctorul dădu din umeri a indiferenţă.
- Astfel, cel puţin jumătate se reduce efectul exploziei. Apăsă tablele maşinii. Doctorul dădu din cap a încuviinţare.
Novac aruncă geanta ucigaşă în maşina de spălat. Iar în jurul maşinii aşeză toate ţoalele primite. Practic îmbrăcă maşina de spălat cu plapuma, perinile şi păturile primite.
- Acum ieşiţi afară. Afară din apartament. Sper să ţină. Altfel murim şi noi şi vecinii.
Închise uşa şi trase un dulap mic în dreptul ei. Apoi porni şi el spre uşă. Deodata totul se mişcă. Alandala. Cutremur. Un trosc putemic şi o zguduitură pe măsură. Se auziră geamuri sparte. Şifonierul se înclină. Şi atât. Nici ţipete. Nici urlete. Doar capete la geamuri. Şi la uşi. Curioase. Speriate.
- Hai în casă doctore. Şi dumneavoastră domnilor vecini. Hai că am avut noroc. Şi de data asta.
- Cum, am avut noroc? întrebă Ştefan.
- Păi aşa. Am avut noroc. Dacă doctorul nu vroia să trăiască muream odata cu el.
- Aşa e.
Şi dacă zidurile astea n-ar fi fost din beton armat. Şi dacă n-ar fi fost maşina de spălat. Şi toate acele ţoale.
- Da. Aveţi dreptate. Ce faceţi cu doctorul?
Aproximativ în aceleaşi clipe pe uşă intrau trei bărbaţi toţi bine făcuţi.
- Aveţi aici răspunsul. Pe doctor îl vor lua dumnealor. Pentru cercetari.
- Foarte bine. Că din cauza lui era să moară o grămadă de oameni.
- Am rugămintea ca dumneavoastră să rămâneţi alături de colegii mei. Pentru percheziţie completă. Se întoarse spre căpitanul Ţeposu şi-i zise.
- Ţeposule dumnealor sunt vecini. Martori. Aici a avut loc o explozie. Faceţi percheziţie
Şi chemi criminalistica pentru cercetare la faţa locului.
Raportezi totul mâine. Eu trebuie să plec. Mai am o treabă de făcut.
Apoi către doctor.
- Doctore. Până mâine dimineaţă să-mi scrii tot. Cum ai început legătura cu PALL şi BALINT. Cum ai ţinut-o. De câte ori ţi-au adus arme ori alte materiale. Cui le-ai dat şi în ce scop. Clar?
Doctorul nu răspunse şi Novac ieşi din apartament. Încă-i mai ticăia inima. Abia când ieşi din bloc realiză prin ce trecuse. Făcuse o prostie că deschisese geanta. Dar asta e. Mai greşeşte omul. N-avea timp acum nici de regrete nici de alte lamentări. Trebuia să afle unde sunt PALL şi BALINT. Trebuia să telefoneze. Se întoarse în bloc şi suna la prima uşă.
- Îmi cer scuze, pot folosi telefonul dumneavoastră?
Sună la Prodan şi află că PALL şi BALINT sunt în parcare la hotel PECOTIM. Ordonă ca Prodan să închidă, să vină să-l ia şi să-l ducă la PECOTIM.
*
* *
Când BALINT urcă în maşină, PALL deja demară. Avea o mimică gravă, privea numai înainte şi apăsă pe acceleraţie.
- Ce fugi omule aşa? Vin lupii?
- Mai rău. Vin securiştii, tu nu i-ai văzut?
- Nu. Nu i-am văzut. Mi s-a părut ceva suspect pe scară dar nu destul de concludent.
- Ba, au intrat doi după tine. Unul mai în varsta şi un tinerel.
- I-am văzut şi eu. Dar îi aştepta chiar vecinul doctorului.
- Sigur?
- Sigur.
- Nu ştiu. Nu mai sunt sigur de nimic. Am început să vedem peste tot numai securişti.
- Mai mult tu. Eu n-am zis nimic. Tu eşti panicarul.
- Bine. S-o lăsăm moartă. Ai dat geanta?
- Dat.
- Şi?
- Ce şi?
- Ce-a zis?
- Să-i mai aducem.
- Îhî. E bine. Înseamnă că a mai recrutat amatori de poc-poc.
- Au destui. Dar ştii că nu e doar meritul lui.
- Da ştiu. Pe unii i-am trimis noi.
- Majoritatea omule. Majoritatea băieţi tineri. Pregătiţi. Dornici de luptă. Şi de câştig bineînţeles.
- Câştig pe naiba. Cu cât le dăm noi nu realizează mare lucru.
- Da, dar ceva nu înseamnă nimic.
- Ai dreptate. Uite că am ajuns în Calea Girocului. Încotr-o o luăm?
- Spre centru.
Deodată se auzi o bufnitură puternică. Tresăriră amândoi. Priviră înapoi. Nu văzuseră nimic deosebit.
- Ce-o fi fost asta?
- Eu ştiu. Parcă o explozie de cauciuc.
- N-o fi fost….?
- Geanta?
PALL dădu din cap. Adică da, geanta, ce altceva. BALINT era şi el îngrijorat. Totuşi, parcă nu …
- Eu cred că nu. A fost prea înfundată ca să fie geanta. Apoi s-ar fi auzit ţipete, urlete. Opinez tot pentru explozie de cauciuc.
- Poate ai dreptate. Unde mergem?
- Hai să căutăm o parcare. Să ne odihnim. Mâine iar e zi grea.
- PECOTIM?
- PECOTIM.
O luară pe variantă, slăbind puţin vigilenţa dar, totuşi, îngrijoraţi, îngrijorare care ar fi mai puternică dacă n-ar fi prea încordaţi şi prea obosiţi. O zi de muncă a unui spion nu-i deloc uşoara.
*
* *
Prodan sosi destul de repede. Novac nu se putu abţine să-l întrebe.
- Ce-ai facut Costele, ai zburat?
- N-am zburat şefu, cum să zbor. Dar m-aşteptam să mă chemaţi.
- Chiar?
- Păi mi-am dat seama că dumneavoastră aţi rămas aici. Nu v-am auzit vocea prin staţie.
Novac se bucură în sinea sa. Cresc tinerii. Cresc şi gândesc.
- Şi apoi, şefu, nici nu-i aşa departe.
Novac nu mai răspunse. Se lăsă dus spre PECOTIM, purtat de maşină şi de gânduri. Se simţea şi puţin obosit. Se gândea la el, la colegi, la familie. Totul îi trecea cu repeziciune prin faţa ochilor. Se gândea la R.V., la această năpârcă blestemată. Auzi, să trădeze tocmai el. Să-şi trădeze ţara. Să-şi trădeze foştii colegi. Novac ura şi numai gândul că un ofiţer poate să trădeze. Nu putea să conceapă că un om poate să-şi trădeze colegii cu care mâncase nu odată o pâine, amară sau dulce cum o fi fost ea. Mai ales ofiţer. Să-ţi dai foştii colegi pe mafia rivalilor. Şi neamurile. Şi vecinii. Şi prietenii. Să dai tot ce te-nconjoară pe mâna duşmanilor. Că doar ăsta e adevărul. Când trădezi nu trădezi doar pe X sau pe Y. Trădezi tot ce e-n jurul tău. Spurci totul. Şi iarba care-o calci. Şi vântul care te adie. Până şi pe copiii tăi. Familia ta. A, că o perioadă o duc bine e altceva. Tu, trădător, le asiguri un trai mai bun. Dar stresul din familie? Dar permanenta frică? Şi când te prinde? Că 100% vei fi prins. După un an, după zece, chiar dacă e după douazeci de ani şi tot te prinde. Şi cine suferă? Tu, trădătorul? Da, şi tu. Dar cine suferă mai mult? Nu cumva familia? Nu cumva copiii? Nevasta? Hai să zicem că de nevastă nu-ţi prea pasă. Ori nu-ţi mai pasă de loc. Dar copiii? Dar părinţii? Mama şi tatăl tău. Au gândit ei vreodată că vei ajunge aşa o lichea? Nu. Iar lichea mai mare ca trădătorul, există?
Greu accepta Novac gândul trădării. E drept că mai prinsese doi-trei ofiţeri trădători. Dar îi era greu să conceapă această posibilă similitudine ofiţer-trădător. Deschise geamul şi scuipă.
- Pun pariu că ştiu pe cine aţi scuipat, îi zise Prodan.
- Nu cred, răspunse Novac.
- Punem pariu?
- Zi măi, să vedem dacă ai ghicit.
- Pe R.V.
- Mda. Ai dreptate. Şi pe R.V.. Pe toţi cei ca el. Toate lichelele care mai există. Care fac rău.
Prodan opri chiar lângă maşina lui Jipa. Acesta pusese capul pe volan şi-si freca tâmplele. Petrovici şi Turtiţă stăteau lângă maşină şi fumau. Pe când îşi aruncau privirea undeva spre fundul parcării, unde se aflau alături de TIR-uri uriaşe şi câteva autoturisme, Novac ghici că pe acolo trebuie să-şi fi găsit culcuşul provizoriu şi cei doi spioni.
- Măi Jipa, ce faci, tragi pe dreapta?
- Nu şefu. Mă doare capul.
- Dar ce-ai păţit? Ai fost iar băiat bun aseară?
Novac făcea aluzie la faptul că Jipa mai depăşea uneori măsura la tărie. Vodcă şi ţuică să fi avut că gâtul se regla în funcţie de cât avea.
- Când aseară şefu? Că încă nu s-a terminat seara. Mai avem câteva minute până la miezul nopţii.
- Am glumit măi. Dar tu ştii că eu nu glumesc degeaba.
Jipa tăcu. Într-adevăr, îşi dăduse greu seama de stilul de glumă al lui Novac.
Novac glumea sec. Folosea adevărul drept glumă şi nu puteai să te superi. Dar nici să nu iei în seamă “gluma”. Destul de sarcastică. Dureroasă, uneori dar adevărată.
Cu timpul se obişnuise şi Jipa cu acest fel de a fi al lui Novac. Ba chiar împrumutase şi el din acest stil. Dar el o trântea hodoronc-tronc de cele mai multe ori. Şi adresantul glumei se supăra, de regulă. Asta nu putea să înţeleagă Jipa. La glumele lui Novac destul de usturătoare, nu se supăra numeni. Pe când la ale lui, toţi.
- Ia ziceţi, ce fac ăştia, întrerupse Novac rânjetul nedumerit al lui Jipa.
- Ce să facă. S-au culcat. Vedeţi alea doua TIR-uri din fund? între ele şi-au găsit loc.
- Sigur s-au culcat?
- Sigur. Şi-au pus şi husa peste maşină. Să nu-i deranjeze lumina.
- Sau să nu-i vedem noi? Ori cine cred ei că-i caută.
- Se poate şi aşa, răspunse sceptic Jipa.
- Aproape sigur. Şi? Cum ziceţi să procedam în continuare? Aştept propuneri.
- Păi dacă tot s-au culcat, nu ne-ar strica nici noua 2-3 ore de somn propuse Jipa cu speranţe-n glas.
- Şi ăştia? Dacă pleacă ? Nu-i mai găsim în vecii vecilor.
- Rămân eu şefu, se oferi Petrovici. Eu sunt mai bătrân. Nu prea am somn. Şi apoi soţia mea doarme la ora asta. Oricum n-o mai trezesc. Să meargă ăştia tineri acasă. Ei au mai multa tragere de inimă.
- Alte oferte? întrebă Novac mai mult din priviri.
Tăcere totală. Jipa deja căscă semnificativ, Turtiţă se ascundea după Petrovici, iar Nicu lăsase capul în jos. Oricum, pe el l-ar fi trimis acasă. Avea pe maică-sa la el şi trebuia musai s-o ducă la spital. Era de înţeles.
- Uite cum procedăm, conchise Novac. Petrovici rămâne. Nicule pleci acasă. Iar Turtiţă şi Jipa vor dormi la birou. 2, 3, 4 ore vor prinde bine mâine. Va fi o zi grea.
Nici câr, nici mâr nu se auzi. Novac îl rugă pe Prodan să nu-şi ia liber a doua zi după serviciu deoarece mie la sută va fi nevoie de el. După ce plecară fiecare la treaba lui, Novac se urcă la volanul Marghioalei şi porni spre sediul Inspectoratului.
Când parcă în faţa intrării, Novac zări mastodontul lui R.V. ceva mai încolo.
R.V. încă era la volan. Aştepta. Deci nu era hotărât ce să facă. Înseamnă că nici nu e convins că a fost descoperit. Aveau dreptate băieţii că acest R.V. e cam tăntălău. Novac nu schiţă vreun gest că l-ar fi observat pe R.V.. Închise uşile Marghioalei şi intră în sediu. Ofiţerul de serviciu sări în picioare.
- Nu dormi Mateianule?
- Păi mă lăsaţi donmule (tov.) maior? Apoi repede: şefu mare v-aşteaptă. Mi-a ordonat să fac două cafele.
- Fă-le mari băiete. Cât mai mari.
- Am înţeles.
- Frunză n-a venit?
- Încă nu. Trebuie s-ajungă. Şi el şi colonelul Spiru.
- Îhî. Mersi. Vezi dacă vine R.V. mă anunţi imediat.
- Aşa mi-a ordonat şi domnul (tov.) general.
- Ţeposu n-a ajuns?
- Nu încă.
- Mă anunţi şi de sosirea lui.
Apoi intră în biroul generalului Sandu. Acesta, aşezat în fotoliu, îmbrăcat sport, se uita pe nişte hârtii. Îl privi pe Novac impersonal. Se ridică şi se aşeză pe scaunul obişnuit. Scaunul de şef. Apoi îi ordonă lui Novac să ia loc. Novac se aşeză şi-şi continuă şi el tăcerea.
O întrerupse generalul.
- Nu ştiu ce să zic. A fost bine că l-ai lăsat pe R.V. liber?
Novac dori să intervină. Generalul îi făcu senm să aibe răbdare.
Generalul îşi continuă monologul.
- Dacă-l luai pe R.V. era posibil să scapi momentul din Girocului. E greu de hotarat. Poate că şi eu aş fi procedat la fel.
- Permiteţi, începu Novac. Din punctul meu de vedere, odată descoperit acest R.V., nu mai are valoarea cârtiţei nedescoperite.
- Aşa este.
-Iar descoperirea doctorului poate duce la descoperirea unei întregi reţele.
- R.V. să n-o cunoasca?
- Nu cred. Poate ei pe R.V. da. Dar el nu are motive.
- Şi cu explozia cum rămâne?
Novac tăcu. Privi spre general apoi zise.
- Prefer să nu vorbesc azi. Mă grăbeam să-i ajung pe spioni.
- Cu R.V. ce facem?
- Îl interogam. Apoi vom hotări.
- Bine. Ia legătura cu Frunză şi cu colonelul Spiru. Raportaţi dimineaţă rezultatul.
După ce veniră Frunză şi Spiru, Novac îi luă în biroul locţiitorului şi le zise.
- Ţeposu îl va aduce pe doctor. Îl ştii Frunză?
- Aveam ceva informaţii.
- Domnul colonel Spiru?
- Eu aveam sigur. De altfel am înregistrat toată convorbirea între el şi BALINT.
- Un lucru bun. Atunci domnul Frunză te ocupi matale de doctor. Vă ajută domnul colonel Spiru. Eu mă ocup puţin de un prieten de-al nostru.
- De-al nostru?
- Da. Nu vă las să ghiciţi că nu veţi reuşi. E vorba de Roman Vanilievici. Fostul vostru coleg.
- A picat?
- A picat.
- Bravo. Băgal-aş să-l bag. Bănuiam eu că nu-i ceva în regulă. Dar nu pica de loc pe undele noastre. Mă bucur enorm, zâmbi Frunză, obosit.
- Pică ei toţi. Numai răbdare s-avem declamă prea încrezător Spiru.
Se despărţisera, iar Novac coborî la poartă. R.V. tocmai bătea la uşă.
- Poftiţi domnule R.V. Veniţi aici în biroul ăsta. E liber la ora asta.
- Lăsaţi domnule Novac că ştiu şi eu că aveţi aici la parter: doua camere destinate relaţiilor cu publicul şi interogatorilor.
- Bine că vă amintiţi. Asta-mi va uşura sarcina.
- Domnule Novac….
- V-ascult.
- Eu m-am gândit bine. N-am domnule nici o pretenţie în privinţa reparării maşinii. Un far. Ce e un far? Îl pun eu la loc. S-o lăsăm baltă. Nu vă costă nimic. Şi tot eu dau un whisky.
- Chiar aşa?
- Pe cuvânt de onoare.
Novac îl privi cu dezgust. Chiar surprins. Nu se aştepta la atâta făţărnicie. Auzi R.V. şi onoare. Cuvântul lui de onoare? RAHAT. El şi-a pierdut de mult onoarea. Şi cuvântul. Cuvânt de onoare. Hm. Novac punea mare pret pe “cuvântul de onoare”. Şi-n această clipă era convins de o egalitate perfectă R.V.= dezonoare = trădare = nimicnicie.
- Da domnu’ Novac. Ce să mai pierdem vremea. Pun eu farul. Mi se pare că am unul în garaj.
- Zău?!?!
- Da-da, chiar am. Îl pun pe ăla domnul Novac. Daţi dumneavoastră vrun coniac când ne-om întâlni. Acum dau eu whisky-ul.
- Nu. Nu domnule R.V. Nu accept târgul. Şi ştii de ce?
R.V. dădu din umeri a nedumerire şi a mirare.
- Îţi spun eu domnule R.V.. Nu-mi place de dumneata. Pe cei ca dumneata nu-i consider oameni. Iar eu cu asemenea persoane nu doresc şi nu voi dori vreodată să am de-a face.
- De ce domnule Novac? Ce v-am făcut eu?
- Mie personal? Nimic. Societăţii, da. Colegilor tăi, pardon foştior tăi colegi - da. Ţării - da, dacă se poate spune că tu ai ţară.
- Ce-aveţi cu mine domnule Novac?
- Nimic. Ce să am cu dumneata? Absolut nimic. Dar de un lucru să fii sigur. Nu vei scăpa. De închisoare nu vei scăpa.
R.V. înlemni câteva clipe. Se transformă vizibil, clar, se petrece ceva cu el. Faţa-i împietrea. Ochii se-nceţosau şi rămăseseră ficşi pe Novac. Părul parcă i se zburlise, iar pieptul se ridicase, plin de ură.
- Credeţi?, spuse aproape şoptit, credeţi că se va întâmpla aşa ceva?
- Sunt convins, îl imită Novac.
- Nu fiţi atât de sigur domnule maior, oficializă el tonul. Nu uitaţi că am fost şi eu ofiţer de securitate. Şi sunt mai bătrân ca dumneavoastră.
- Degeaba.
- Ce, degeaba?
- Degeaba aţi fost ofiţer. Aţi trecut ca gâsca prin apă. Nimic nu s-a prins de dumneata.
- Am fost dat afară domnule maior.
- Ai fost pe naiba. Incapacitatea dumitale te-a dat afară. Ai uitat? Ai uitat ca ai fost obligat să-ţi depui demisia din cauza prostiilor pe care le făceai? Ce credeai? Că n-am avut timp să mă interesez de dumneata? Te cunosc deja. Destul de bine.
- N-aveţi cum să mă cunoaşteţi, o lăsă mai moale R.V.
- Îţi spun eu că te cunosc.
- Şi apoi, ce-am făcut de vă luaţi de mine? Doar v-am spus că plătesc eu farul. Pentru un far atâta vorbărie. Dacă vreţi, plătiţi-l domn’e şi terminăm. Vreau să merg acasă.
Novac îl privi îndelung dincolo de el, departe, impersonal.
- Deocamdată nu mergi la nici o casă. Întoarcete cu faţa la perete. Mai repede. Şi picioarele desfăcute. Mâinile pe ceafa.
- De ce?
- Ştii foarte bine. Hai nu pierde vremea.
R.V. se întoarse cu faţa la perete. Chiar atunci se deschise uşa şi intră colonelul Segărceanu de la cercetări penale.
Novac îi făcu semn din priviri să-l controleze pe R.V. din cap până-n picioare. Colonelul Segărceanu se conformă. Nu găsi nimic.
- Vezi la şosete, îl rugă Novac.
- Aici are ceva. Ia uite ia. Un pistolet. Încape-n palmă. Bijuterie nu altceva.
- Domnule colonel, interveni Novac. V-a pus în temă domnul general cu problema?
- Da.
Vi-l las pe mâna dumneavoastră pe domnul R.V. Doar vă cunoaşteţi.
- Sigur că ne cunoaştem. Nu ne-am fi cunoscut.
Novac îl înţelegea pe Segărceanu că nu era simplu să interoghezi pe un fost coleg de-al tău.
- Trebuie să vină şi maiorul Bogatu de la contrainformaţii.
- Ştiu - ştiu.
- Până atunci puneţi-l pe R.V. să scrie. Tot ce-a făcut azi. Şi cum a ajuns aici. Totul. Eu plec să-ţi mai aduc pe unul de-al lui.
Şi Novac ieşi din birou condus de privirile de ură ale lui R.V. care strigă cât putu de tare.
- Degeaba maiorule. Degeaba te zbaţi. Tot eu voi câştiga. Nu mai e mult şi vei regreta ce-mi faci. Nu va mai dura şi roata se va învârti în favoarea mea. Eu cu prietenii mei te vom urmări pe dumneata şi nu vei scăpa nici în gaură de şarpe. Pe tine şi pe cei ca tine te vom târî numai prin puşcării. Cu lanţuri la picioare. Înfăşurat în sârmă ghimpată. O să-ţi arătăm noi dumnitale patriotism.
Novac tăcu şi ieşi din birou. Nici nu privi spre R.V. Îl lăsă să turbeze. Ştia că Segăarceanu nu-l va lăsa până nu va spune tot.
Telefonă lui Prodan şi-l întrebă dacă are vreo veste de la “Papa” Petrovici. Răspunsul negativ îl satisfăcu. Îi spuse să pregătească un ness mare şi tare că va ajunge cât de curând la birou. De asemenea, îi ordonă să-l sune pe Tiron.
- Da e-n concediu……
- Nu-i nimic. Spune-i să nu se supere şi roagă-l să vina la birou.
- La ora asta?
- Păi când vrei? Mâine? Ce rost mai are?
- Am înţeles. Îl sun imediat.
Ieşi afară, fără să răspundă la salutul amorţit al subofiţerului ce făcea de serviciu la poartă. Privi melancolic la Marghioala lui, se urcă la volan şi plecă la birou, cu motorul hurducăind de atâtea drumuri.
Când ajunse la birou se apropia de ora unu noaptea. Prodan vorbea la telefon şi privea la apa care fierbea pe un reşou improvizat. Nu aveau voie să folosească nimic în priză. Economii şi iar economii. Dar nu se putea nici chiar aşa. Astfel că aprobase improvizaţia de reşou, dar numai la Ofiţerul de Serviciu, pentru a fi permanent sub supraveghere.
- Cu cine vorbeşti? întrebă el mai mult din priviri.
- Cu colonelul Spiru. Şopti Prodan.
- Ce vrea? Dă-mi-l mie. Alo. Să trăiţi domnule colonel. Da, acum am ajuns. Ce? Nu-i rău. Avem timp să bem o cafea şi să ne odihnim puţin oasele. Bine. Mulţumesc. Maiorul Frunză ce zice? Aha. Da bun. Să trăiţi.
- Auzi Prodane, PALL şi BALINT vor merge la Lugoj. Cel puţin aşa au spus în casa doctorului. Tiron vine? Ia zi. Jipa şi Turtiţă ce fac? S-au culcat puţin?
- S-au întins în sala de şedinţe. Pe mese.
- Bun şi-atât. Sun-o pe secretară să vină la birou pe la ora patru.
- Păi, şefu, ştiţi că se supără.
- Păi, se supără, nu se supără tu spune-i să vina la birou. Voi avea nevoie de tine şi trebuie să stea cineva aici. Destul de clar?
- Da.
Apoi Novac luă apa fiartă şi o turnă peste amestecul de ness şi zahăr. Contrar obiceiului de a bea nessul cu apă rece, chiar de la frigider, la momentul trecut de miezul nopţii, simţea nevoia de ceva cald în stomac. Şi tare. De aceea pusese trei linguriţe cu ness în bloc de una cu vârf. Se retrase în biroul său, sorbi din ness şi se aşeză într-unul din fotoliile ce încadrau măsuţa rotundă aşezată lângă zecile de ghivece cu flori ce încadrau perfect puţinul mobilier existent.
Îşi lăsă bărbia în mâna dreaptă şi încercă să-şi adune gândurile.
Telefonul ţârâi uşor, dar îl lăsă pe Prodan să răspundă. După câteva clipe acesta bătu la uşă şi raportă.
- A sunat Tiron. Nu-i porneşte maşina şi că, dacă e grabă, să merg eu să-l aduc.
- Du-te. Că e cale lungă din Calea Şagu1ui.
După ce plecă Prodan făcu vreo câteva mişcări de înviorare. Nu se simţea liniştit. Nu era puţin ceea ce făcuseră el cu oamenii lui câteva ore mai devrerne.
Căderea lui R.V. nu era lucru de nimic. O cârtiţă cade foarte greu. Dar când acesta a mai fost şi ofiţer de securitate, deci cunoaşte felul de-a lucra al filorilor, cu atât mai mult rezultatul era lăudabil. Dar Novac nu se simţea bine. În primul rând pentru că R.V. fusese ofiţer. Şi gândul acesta îl omora. Îi era greu să conceapă că un ofiţer poate trăda.
În al doilea rând simţea că nu este totul în regulă. Bun, l-am prins pe R.V. şi pe doctor.
Ei pot vorbi despre restul reţelei. Şi dacă nu vorbesc? Dacă rămân alţii ca ei implantaţi în Timişoara. Şi pe unde-or mai fi?
Şi dacă PALL şi BALINT pleacă acum? Se ridică şi merse în camera Ofiţerului de Serviciu. Îl strigă pe Prodan prin staţie.
- Du-l pe Tiron direct la Petrovici. Să fie doi acolo.
Reveni pe fotoliu şi-şi reluă gândurile. Tresări când sună telefonul.
- Maiorul Novac se prezentă la el.
- Bogatu sunt nea Novacule.
- Ce s-a întâmplat?
- Toate bune, dar noi avem o idee.
- Trăznită? Sunt sigur, altfel nu m-ai fi sunat.
- Mai rău.
- S-aud.
- Pai, acum vreo 10 minute R.V. a cerut voie să telefoneze acasă.
- Şi?
- Păi asta e, că n-a telefonat acasă.
- Dar unde? întrebă Novac şi fu sigur că ceea ce simţea că lipseşte din angrenajul cazului se va ivi.
- A telefonat la un tip. Şi acum să te ţii tare.
- Mă ţin.
-Tipul s-a repatriat de curând. A fost în lagărul de dincolo.
- Balaton?
- Da.
- Înţeleg. Deci?
- R.V. solicită să-i dăm drumul. Că-i e nevasta bolnavă. Că pe cuvânt revine dimineaţă. Dar noi credem că vrea s-o şteargă.
- Posibil.
- Oricum. Posibil să mai dea pe cineva din reţea.
- Adică să nu fie o simplă cârtiţă? Să fie băgat până-n gât?
- Aşa credem.
- Bine. Daţi-i drumul. Peste 20 minute. Da?
- OK nea Novacule. Ştiam eu că ai să-nţelegi.
- Bine. Lasă linguşeala. Să nu-i dai drumul până nu-ţi spun eu.
Îl strigă pe Prodan să vină mai repede şi îi trezi pe Jipa şi Turtiţă. Le ordonă să ia o maşină şi să-l ia în primire pe R.V. de la inspectorat. Apoi sună chiar el pe secretară. Îi răspunse glasul gros al soţului. Îl rugă să-l scuze pentru ora nepotrivită şi s-o lase pe soţie să vină urgent la birou.
- Acum domnule Novac?
- Chiar acum. Am nevoie să stea la sediu. Trebuie să iau Ofiţerul de Serviciu cu mine. Îţi explic altădată, la o bere, bine?
- Cum spui mata şefu, o lăsă mai moale soţul secretarei, când auzi de o discuţie la o bere.
- Mersi. Spune-i să iasă în faţă ca vine Prodan s-o ia.
- Am înţeles.
Lăsă telefonul jos şi căzu pe gânduri. Deci R.V. nu era o simpla “Cârtiţă”? Era implicat până-n măduva oaselor în trădare? Aşa se explică nepăsarea lui şi ameninţările la adresa lui Novac. Dacă era în legătură cu toată reţeaua? Şi reţeaua era în parte sau toată pregătită să lupte? Cu arma în mână. Doar pentru asemenea oameni îşi riscau libertatea şi viaţa unu ca PALL şi BALINT. Să le aducă arme. Să fie apţi de luptă. Luptă? Luptă nevăzută? În spatele frontului? În război? Direct? Asta nu prea înţelegea Novac. El ştia şi spera că şi în România vor avea loc shimbări. Aşa cum avuseseră loc în Polonia, Ungaria, Germania, Uniunea Sovietică. Pe cale paşnică. Fără lupte. Fără război civil. Şi atunci? Ăştia? Reţeaua lui PALL şi BALINT pentru ce se înnarmează? Cu cine să lupte? Pe cine să omoare? Oare ce vor? Să declanşeze război civil? Între noi, românii şi ei? Bine, dar oamenii, toţi cei de aici din România nu vor război. Nu vor lupte. Nu doresc vărsare de sânge. Ei ce cred? Că e suficient să dorească ei război? Să execute ei ordinele stăpânilor? Că e suficient s-apese pe trăgaci şi gata? Război? Nu, lui Novac nu i se părea aşa de simplu. Considera că e destul de greu să apeşi pe trăgaci. Şi chiar dacă apeşi, asta nu înseamnă neapărat război. Război între fraţi. Poate ieşi o răfuială între persoane. Între grupuri. Mai mult nu. Dar până la război mai e. Şi apoi, din ce ştia el, Novac, în România fuseseră strânse toate armele rămase la persoane fizice de la razboi sau din alte ocazii. Nu avea cunoştinţă şi nici nu credea că mai există arme de foc la oameni.
“Ei, păi vezi? Asta e”. Tocmai că în România nu mai erau arme. D-aia se chinuiau să aducă cei ca PALL şi BALINT.
Auzi poarta deschizându-se şi paşii secretarei urcând treptele spre biroul Ofiţerului de Serviciu. Novac îşi ceru scuze încă odată, o atenţionă să ţină legătura între ei, pe de o parte şi Petrovici cu Tiron pe de altă parte, că e posibil să se interfereze cele două cazuri, pe traseu.
Nu apucă să-i spuna lui Prodan să bage viteză că-l auzi pe Jipa alertat.
- Sigma 1, a plecat spre Punctele Cardinale.
- Cu maşina?
- Da.
- Venim şi noi imediat. Ţine aproape.
Deci R.V. plecase şi o luase spre cu totul altă derecţie decât spre casă. Înţelese că în primul rând va căuta să vadă dacă e urmărit.
Apoi, probabil va trece la împlinirea planului ce şi-l făcuse sau poate că-l avea făcut dinainte, ca variantă. Următoarele ore bune va arăta ce poate acest R.V. Auzi din nou glasul precipitat al lui Jipa. Comunică despre R.V. că face rău pe nebunul prin cartierul Torontol-Dacia. Îi ordonă să stea aproape, chiar dacă se prinde.
În acelaşi timp se gândi că, dacă era mai devreme, ar mai fi fost deschis la restaurantul din piaţa Dacia şi poate, în fugă ar fi băut un coniac Kojak. Dar era tîrziu. Foarte puţine ferestre mai erau luminate.
- Sigma 1, strigă Turtiţă.
- Da.
- Se întoarce. Spre Circumvalaţiunii cu Gheorghe Lazăr.
- Ajung eu acolo. Asigură-te doar că vine încoace.
Nu trecu mult şi zări mastodontul lui R.V. cum şerpuia pe aleile paralele cu strada Circumvalaţiunii. Liniştit, Novac încetini şi-i ordonă lui Prodan să meargă pe jos în intersecţie, să vadă încotr-o o ia nebunul.
Se gândea la Jimbolia. Ştia că R.V. e chiar din zona Jimbolia de loc. Că avea o soră chiar într-unul din satele de graniţă. Şi mai ştii ce poate avea în gând un om încolţit ca el?
Îl văzu pe Prodan că face semne disperate. Se apropie de el.
- Hai, şefu că ăsta a intrat în cartier.
- Uşurel. Îl găsim noi. Apoi ordonă lui Jipa şi Turtiţă să asigure Calea Torontalului cu Circumvalaţiunii, iar el rămase pe loc.
- Hai şefu, ce faceţi? Îl pierdem pe asta.
- Stai liniştit. N-are unde să dispară. E clar că doar ne caută. Va apare ori în strada Gheorghe Lazăr, ori în Torontalului, ori în Circumvalaţiunii. Altă posibilitate nu are. Deci ori la noi, ori la Turtiţă.
- Dea Domnu, răspunse sceptic Prodan.
După zece minute Novac întrebă pe Turtiţă şi Jipa dacă au ceva.
- Încă nu. Dar printre blocuri s-a fâţâit o lumina. La ora asta cred că nu poate fi decât el.
- El e. Aşteptaţi acolo.
- El e sigur. Uite, acum iese în Torontalului. O ia spre centru.
- După el. Aproape. Să-nnebunească un pic. Poate renunţă la jocul ăsta.
O luară după R.V. care îi văzu şi se înfurie. Asta deduse Novac din viteza cu care se îndeparta mastodontul. Deodată Novac înlemni. În urmă apăruseră cinci-saşe maşini, difenite mărci care claxonau şi semnalizau cu luminile pe ei şi pe Jipa să se dea la o parte. Nu avusese încotr-o şi le făcu loc.
- Ce-o fi cu ăştia şefu? Merg la nuntă?
- Naiba ştie. La nuntă nu, că doar nu-i nici joi, nici sâmbătă şi nici duminică.
- Vedeţi că pe R.V. nu-l depăşesc?
- Ai dreptate Costele. Nu cumva? Şi lăsă în suspans întrebarea. Nu era convins. Dar nu trecură multe clipe şi cele câteva schimbări de traseu ale lui R.V. îl lămuri. Cele şase autoturisme, că şase erau, aveau un scop precis. Să se înterpună între R.V. şi filori. Să-i îndepărteze şi astfel R.V. să dispară “Hm, gândi Novac. Ăştia sunt nebuni. În România aşa ceva?
Păi ce-i aici fraţilor? Ţara lui Papură Vodă? Ce-i aici verilor? Bozgoria?
Râse pe înfundate. Nu ştia ce înseamnă Bozgoria. Dar în copilărie auzise pe mulţi teleormăneni de-ai lui, care fuseseră plecaţi pe meleaguri bănăţene, transilvănene (Miercurea Ciuc, Călan, Reşiţa, comune nemţeşti, bănăţene şi dobrogene) că lucraseră cu unguri oameni ca şi ei, dar ceva-ceva, mai simpli, mai înţelegători, mai duri poate (şi după 15-20 de ani întâlnise şi el asemenea oameni, dar nu unguri, ci secui), care într-adevăr fuseseră lăsaţi deoparte adică la urmă, consideraţi mai proşti şi de unguri şi de români, deşi românii nu prea avuseseră când să se ocupe de secui. Iar ei, secuii, nu ştiau încotr-o s-o ia. Spre vest? Spre est? că erau curtaţi şi de marele prieten şi vecin. Sau să rămână cu băştinaşii. Adica cu românii, cei de când lumea pe meleagurile lor, şi cu care trăiau în pace, nu de azi de ieri, ci de la venirea şi stabilirea primilor pe păşunile şi munţii valahilor. E adevărat că fuseseră aduşi şi aşezaţi aici de imperiul Ungurilor, cel mai puternic şi mai hrăpăreţ la vremurile acelea aşa cum ar fi vrut să fie şi azi şi mâine. Imperiu ce profitase de ei sute şi sute de ani. Şi profita sau căuta să profite şi azi. O dată sau de două ori încercaseră secuii să scape de jugul dur şi tare al stapânilor lor unguri, dar eşuaseră. Şi nu numai în cazul celor două mai mari răscoale. Ci tot timpul dezbină şi stapâneşte îi ţinuse şi încă îi ţinea în negură, în neştiinţă, în nehotarâre. Încotr-o să o ia? Ce să facă? Ai cui sunt? Nu ştiuseră şi încă nu ştiau cu cine să se-adune. De aceea, de multe ori oameni ca Novac aveau surpriza să constate că ei, secuii, erau, ca şi înainte folosiţi drept “carne de tun” de către aşa-zisele lor neamuri. Adică mintea, capul îl foloseau ei, foştii şi viitorii stăpâni, iar cu puşca trăgeau sau trebuia să tragă ei, foştii şi viitorii argaţi (eroi, spadasini, soldaţi ai lui Mihai Viteazul). Deci de când era copil ausize Novac despre Bozgori şi Bozgoria. Adică oameni fără ţară şi ţara nimănui.
Din păcate cei ce erau denumiţi aşa puseseră stăpânire pe “ţara nimănui” şi-i goniseră sau, mai bine zis intenţionaseră să-i gonească pe băştonaşi, adică pe vlahi-români din ţara lor, din Bozgoria.
- Şefu, îl aduse la realitate vocea lui Prodan.
- Da măi. Văd. Tu ce crezi? Că dorm? Văd foarte bine. Aşa ceva n-am mai citit. N-am mai auzit şi nici n-am văzut.
- Dacă dumneavoastra ……….
- Normal, îi lua vorba din gură Novac. Dacă eu n-am văzut. Dar tu. Ce tupeu au ăştia. Hm. Mai Costele ştii tu ce-nseamnă asta?
- Nu şefu. De unde să ştiu?
- Măi, asta înseamnă că ceva pute mă. N-ai văzut în filme? N-ai citit? N-ai auzit? Cănd stăpânul e pe ducă, şobolanii tot apucă. Când stăpânirea slăbeşte, răul peste tot ciupeşte. Înţelegi Costele?
- Înţeleg şefu. Apoi după o pauză. Înţeleg şi nu prea.
- Ei lasă, o să-ţi explic eu.
Şi Novac îi dădu dreptate generalului Sandu care ordonase să nu se facă panică printre ofiţeri şi familiile acestora. Într-un fel. Căci mai târziu simţise pe propia piele şi a familiei sale lipsa de informaţii, de pregătire psihică în caz de evenimente grave. Da. Poate era mai bine ca tineri ca Prodan să nu ştie că după Braşov va urma Timişoara. Şi tineri şi bătrâni. Panica aduce uneori dezastru. Dar şi necunoaşterea. Nici nu ştii cum e mai bine, gândi Novac.
- Lasă Costele. Mai stăm noi de vorba după ce terminăm asta.
- Da, apoi vine alceva şi tot asa.
- Sigma 1, se auzi Turtiţă.
- Sigma 1.
- Ăştia tot aşa merg. Unul după altul. Acum suntem pe Sălăjan.
- După ei.
- Au luat-o spre gara de est. Sigma 1. Sigma 1, trei dintre cei şase s-au oprit şi au blocat strada.
- I-auzi tâmpiţii, gândi Novac cu voce tare. Să blocheze strada. Ce-şi închipuie ei? Că aici e ca-n filme? Ca-n occidentul sălbatic. Păi nici acolo nu-i chiar aşa. A fost odată.
Dar acum gata, s-a instaurat legea. Şi cum ridică cineva capul pac cu legea în el.
Novac hotărî un lucru care putea să-l coste. Îl strigă pe Petrovici şi-i spuse să-l lase pe Tiron acolo, pe jos şi în caz că pleacă ăia, adică PALL şi BALINT, să telefoneze de la PECOTIM. Şi-or vedea ei, atunci, pe loc cum vor proceda.
- “Papa”.
- Da. Sigma 1.
- Du-te şi stai pe lângă casa lui R.V. Poate apare acolo.
Apoi lui Jipa îi ordonă să facă cale întoarsă şi să aştepte în Sălăjan. Iar el cu Prodan intră pe strada blocată de cele trei autoturisme în care se aflau numai băieţi tineri, voinici, frumoşi dar cu sprâncenele încruntate. Când ocupanţii celor trei autoturisme au obsenvat că Jipa renunţă şi că R.V., urmat de cebelalte trei maşini au dispărut pe strada ce duce la stadion, au ezitat. Suficient ca Novac să se strecoare şi să alerge poate-poate l-o prinde pe R.V. Dar n-a fost să fie aşa.
R.V. n-a mai fost prins. Cele trei autoturisme care blochează strada au plecat fiecare în treaba lui, Jipa aştepta zadarnic în Sălăjan, iar Novac şi Turtiţă scotoceau pe fiecare stradă şi străduţa. Dar nimic. R.V. parcă intrase în pământ. Vreo jumătate de oră tot căutară. Nimic. Asta îl înnebunea pe Novac. Şi pe ceilalţi. Nu neapărat că-l pierduseră. De fapt R.V. se sustrăsese în mod brutal din urmărire. Prostie curată. Îşi expusese cel puţin şase dintre oamenii din reţeaua lui. Să scape el. Oare era considerat atât de important acest R.V. încât se sacrifică atâţia alţi oameni, pentru care statul vecin investise, nu glumă. Iar alţii ca BALINT şi PALL îşi riscau pielea cu fiecare venire în România? Ceva nu i se părea în regulă lui Novac. Asta mirosea a treabă organizată de R.V. cât şi cum îl dusese şi pe el mintea sau ăştia urmăreau ceva anume? Ce înseamnă oare toată această expunere de oameni? Novac gândi că doar salvarea lui R.V. putea să însemne acest lucru. Şi salvarea lui R.V. cum se putea face? Trecând graniţa, bineînţeles? Pe unde? Pe oriunde. Pe la soră, sau aiurea. Oriunde putea avea loc organizat. Da. Cea mai plauzibilă idee, asta i se păru. Odată R.V. trecut la sârbi ceilalţi dispăreau. Deci expunerea lor nu era chiar prostească. Dispăreau, se ascundeau până se apela la ei.
- Dispeceratul, strigă el destul de tare încât Prodan tresări.
- Da.
- Ia legătura cu Bogatu şi cu domnul general. Posibil ca R.V. să intenţioneze să fugă peste graniţă. Să ia măsurile corespunzătoare.
- Am înţeles, veni laconic răspunsul secretarei.
- Papa, grijă mare acolo acasă.
- Am înţeles.
- Jipa şi Turtiţă mergeţi spre Jimbolia. Verificaţi într-acolo.
Se gândea că R.V. să n-o fi apucat deja spre sora sa.
Era o posibilitate şi trebuia verificată.
Gândurile îi fură întrerupte de Papa Petrovici.
- Sigma 1. A venit acasă.
- Sigur?
- Sigur.
Îşi frecă mâinile. Lui Prodan îi strălucea faţa.
- Am avut noroc şefu. Putea să se tot ducă.
- Ai şi nu ai dreptate Costele. Vom vedea ce face mai departe şi abia după aceea vom trage o concluzie.
- Se culcă, ce să facă. Doar e trecut de unu şi jumătate noaptea. Eu aş dormi şi-n picioare.
- Lasă nu mai dormi. Mai ţine-mă de vorba mai bine. Că şi eu sunt om.
Toţi considerau că treaba e cam pe gata şi că ar fi cazul să se retragă la PALL şi BALINT, care li se păreau mai importanţi. Însă nu era să fie aşa. După vreo zece minute dintre blocuri, căci parcarea lui R.V. se afla între nişte blocuri cu patru etaje aşezate în patrulater, ca o curte interioară, deci dintre blocuri se vedeau ieşind nişte faruri.
- Sigma l, zise Petrovici. Eu cobor să verific ceva. Iese o maşină.
- A lui?
- Nu ştiu. Se văd doar farurile deocamdată.
După câteva clipe Papa Petrovici comunică gâfâind.
- El e Sigma 1. El e. Într-o altă maşină, Dacia verde. La volan e unul gras.
- Ţine-l bine până venim şi nooi. Novac ordonă lui Jipa să se replieze aproape de R.V.
- O ia spre Lugoj, Sigma 1.
- După el.
Apoi R.V. şi şoferul său o luară direct prin Pădurea Verde, băgându-se unde-a înţărcat dracul iapa, astfel că nu dură mult şi filajul iar se trezi fără el.
- Ce facem Costele? Ăsta-şi bate joc de noi.
- Nu ştiu şefu. Cel mai bine ar fi să-l aşteptăm afară din pădure. Unde să-l mai căutăm la ora asta.
- Aşa o să facem. Şi dispuse cele trei maşini pe trei căi posibile de ieşire din pădure.
Când Novac se apropia de b-duil Sălăjan auzi pe Turtiţă că ţipă în microfon.
- Sigma 1. Maşina iese. Doar cu şoferul. R.V. nu este în ea.
Ce să însemne asta? Unde să fie acest R.V. ? Ce să faca el în pădure noaptea.
- Sigur nu e?
- Cel puţin nu se vede. Doar dacă nu-i culcat.
- Opreşte maşina aia necunoscută şi verifică bine.
După nici un minut primi confirmarea că R.V. nu era.
Asta-i culmea trânti Novac mâinile pe volan.
- Şefu, să nu-l rupeţi, încercă Prodan să glumească, privind mâinile mari ale şefului său.
- Nu-l rup, nu-ţi fie teamă. Mai bine vino c-o idee. Ce se poate întâmpla cu R.V. ăsta? Ce zici?
- Nimic. Simt un gol aici. Şi arătă.
- Bravo domn’e. Auzi, simte un gol. Hai mai bine să intrăm puţin prin pădure. Să facem o scotocire a tuturor posibilităţilor de a se ascunde ale cretinului ăsta.
Şi porniră. După vreo două sute de metri se intersectară cu un mercedes roşu, de toată frumuseţea. În el doar şoferul. Îl lăsară să treacă şi abia după câteva clipe Prodan sparse tăcerea.
- Ce să caute ăsta la ora asta în pădure?
- Ca omul şi el, dădu Novac din umeri.
- Ca omul ca omul. Dar singur?
Înţelegeam, cu vreo fată, femeie. Dar singur!?
- Ce vrei să spui? şi Novac întoarse din mers deja.
- Exact. S-ar putea ca R.V. să fie totuşi ascuns în maşina asta frumoasă.
- Şi-aşa altceva n-avem ce face. Să ne ţinem puţin după el.
Dar nu mai zăriră mercedesul. Şi nici o altă maşina. Parcă o înghiţise pământul.
- Unde-o fi dispărut şefu? întrebă înciudat Prodan.
- Nu ştiu. Nu-mi dau seama. Să mergem puţin în direcţia lui poate ne vine ceva în minte.
Când ajunseră în Sălăjan văzură doar o miime de secunda nişte stopuri mari, roşii dispărând spre stadionul CFR şi capătul liniei 1 de tramvai.
Novac ordona lui Jipa, care se afla spre UMT, să iasă în faţă la barieră să preia în urmărire mercedesul.
- Că eu cu Marghioala mea ajung mâine.
- Şefu nu râdeţi de Marghioala că se supără. Încă-i bună. Sunt altele mai noi dar mai proaste.
Ca tot ce-i nou măi Costele. Construim socialismul dar cu produse ca-n economia de piaţă. Mai multe şi mai proaste. Din păcate, mereu mai scumpe, încheie el cu năduf. Îi era necaz că în 20 de ani de muncă nu reuşise şi el să-şi ia o rablă. Greutăţi şi iar greutăţi.
Jipa transmise că mercedesul a trecut bariera şi se deplasează prin faţa UMT-ului.
- Sunt aproape şi eu, îi spuse Novac.
- Eu ce fac Sigma 1, întrebă Petrovici.
- Du-te pe la Tiron. Vezi ce mai fac cei doi.
Mercedesul o coti stânga spre strada Inăului situată lângă calea ferată şi de unde pornea un cartier cu case una şi una şi cu gospodării în toată regula.
- A intrat într-o curte, comunică Jipa. Ce fac?
- Aşteaptă. Ajung imediat.
Se opri lângă Jipa şi Turtiţă, care aşteptau în noapte, cu poziţiile aprinse. Nu ştiau nici el şi nici ei cum să procedeze mai departe. În mercedes se putea, sută la sută, să nu fie nici urmă de R.V. Omul o locui chiar aici. Şi abia dimineaţă putea afla a cui e maşina. Adică dacă e din ograda asta sau din alta. Că aşa e la noi. Nu toată lumea munceşte noaptea.
Îl întrebă pe Jipa dacă are vreo propunere, vreo idee, de care să se lege.
- Niciuna.
- Turtiţă?
- La fel.
- Costele?
Răspunsul veni greu, mişcând din umeri.
- Eu cred că, începu nehotărât Prodan, ar fi bine să rămână o maşina aici şi una să mai caute în pădure.
- E o idee, aproba încet Novac.
Turtiţă sări şi el.
- În pădure nu mai are rost. Sunt de acord cu Costel să păzim aici. Că altă variantă n-avem. Dar propun să asigurăm şi strada cealaltă. E posibil să poată trece din curte în curte şi s-ajungă acolo. Dacă-i aici. Şi de-acolo cu o maşină pe-aici ţi-e calea.
- Da aveţi dreptate. Rămân eu aici şi mergeţi voi dincolo. Pe Papa îl mai las acolo, la ceilalţi.
- Sigma 1, se auzi Novac strigat de dispecerat.
- Da.
- Întreabă domnul general care-i situaţia.
- E grea, Dispeceratule. Şi pe cât putu în cod, îi explică starea faptelor.
- Nu puteţi suna la domnul general acasă?
- Nu pot. Nici nu sunt telefoane şi nici nu pot părăsi zona.
- Aşteptaţi puţin. Îl am pe domnul general în telefon.
După câteva minute secretara reveni.
- Domnul general a ordonat că dacă apare R.V. să-l aduceţi la sediu.
- Am înţeles. Şi dacă nu apare?
- În câteva minute vine echipa operativă a lui Ţeposu să intre peste ei.
- Bine.
Da. Nici generalul nu mai avea răbdare. De fapt şi el, Novac considera că a dat suficiente contacte R.V. şi dacă nu-i ridica acum, cât timp îi are sub ochi, după aceea greu îi mai găseşti. Asemenea specimene apar şi dispar una-două. Se ascund, cu mai multe identităţi şi e foarte greu să-i mai găseşti. Trebuie şi timp şi oameni. Iar 1989 era un an cu atâtea probleme că nici timpul nici oamenii nu ajungeau. Niciodată. Era bine aşa. Să vină Ţeposu. Îi va ajuta şi el. Şi să termine odată. Dar dacă R.V. nu-i aici?
- Sigma 1, auzi vocea vibrând veselă a lui Turtiţă.
- Da.
- Cred c-avem noroc.
- Adică?
- “Va fi sărbătoare pe uliţa noastră” făcu el o glumă.
- Zi donm’e odată. Ce sărbătoare?
- Pe uliţa noastră a apărut una din maşinile care au fost după el. Una din cele şase.
- Aha. OKS. Acolo va apăre.
Şi în gând îşi zise: Bravo băieţi. Amândoi aţi avut idei bune. Prezenţa maşinii pe strada unde asigura Turtiţă cu Jipa însemna mai mult ca sigur că R.V. trebuia să apară. Sau să plece cu mercedesul. Următoarele minute vor arăta că R.V. e sau nu aici.
Novac se gândea cum să pună mâna pe R.V. După câte se părea ăştia erau hotărâţi să-l apere. Şi R.V. la fel. Oare să fie capabil să recurgă la arme? R.V.? Novac nu-l cunoştea de mult timp, dar nu-l credea în stare. Pe el nu. Dar mai ştii? La disperare omul e capabil de orice. De ceilalţi era convins că n-ar fi pregetat să tragă. Oricând şi în oricine. Dar de R.V. nu era convins. Cel mai bine ar fi s-ajungă Ţeposu. Din toate punctele de vedere.
Auzi iarăşi vocea lui Turtiţă. Parcă-i trecuse somnolenţa.
- Sigma 1. O umbră sare gardul.
Da, îşi zise Novac el trebuie să fie. Şi Ţeposu ăsta nu mai vine cu echipa lui. Că dacă sar Jipa şi Turtiţă pe maşina aia şi totuşi nu-i R.V.? Dacă le scapă? Posibilităţi de-a scăpa sunt o grămadă.
- S-a urcat în autoturism. Cred că el este. Au pornit. Pe două roţi. Trec pe lângă noi ca gândul. El e. El e. I-am văzut profilul. El e Sigma 1.
- Bine. Bine. Dă-mi direcţia.
- Spre tine. Spre tine.
- Bun. Vin-o cât poţi de repede.
Novac intenţionă să se aşeze în calea autoturismului în care se afla R.V. Dar viteza cu care se deplasa mercedesul şi greutatea lui îl făcu să renunţe în ultima clipă. În plus, ca din senin mai apăruseră două din cele şase autoturisme care-l păziseră mai devreme. N-avem ce face. Întoarse repede şi o luă după ei. R.V. cu şoferul în faţă şi celelalte după ei. Novac la urmă şi după el Jipa.
- Ca-n filme, râse Novac. N-am mai văzut aşa ceva. Dacă povestesc cuiva nu crede. Contrar tuturor regulilor ăştia se expun.
Apăsă apoi pe butonul emisiei.
- Papa.
- Da.
- Acolo e linişte?
- Da. Dorm. Înca au husa trasă pe maşină.
- Bine. Lasă-l pe Tiron acolo şi ieşi în calea ăstora.
- Am înţeles.
Convoiul trecu bariera, ajunse în B-dul Sălăjan şi continuă ca la nuntă spre Punctele Cardinale. De aici cei trei din spatele lui R.V. încetiniră puţin, pentru a face loc şi celorlalte trei autoturisme. Astfel că în acel moment R.V. era în faţă, după el cele şase autoturisme şi urma Papa Petrovici, Novac şi Jipa.
- Ca la nuntă, şefu, zău dacă nu, râse Prodan.
- Nici eu nu-i pre înţeleg.
Continuară pe strada Gheorghe Lazăr, Calea Jimboliei spre Jimbolia.
- Ăştia vor să-l scoată cu orice preţ din ţară. Sunt nebuni, zău, reluă pe tonul mirat zeflemitor Prodan.
- Şi eu cred la fel.
- Dacă nu-i ajungem?
- Nu ne lăsăm. Măcar să-i speriem.
- Ăştia sunt capabili să provoace accidente. Să dea peste noi. Chiar să tragă. Nu, şefu?
- Sunt convins.
- Şi? Noi? Cu puşcoacele noastre?
- N-ajungem noi la ele. Altfel e vai de noi.
Apoi îi făcu semn să tacă şi întrebă dispeceratul dacă vine odată Ţeposul ăla.
- Vine. Vine. El v-aude. Iese şi el acum din Timişoara. Are trei echipaje.
Bun, măcar atât, gândi Novac.
- Dispeceratule, apăsă el pe acelaşi buton.
- Da.
- Alertează, te rog, posturile de poliţie (miliţie) de pe traseu. Dar mai ales la graniţă. Să organizeze un baraj acolo. Să fie puternic. Că-s mulţi răi.
Apoi întoarse capul. Văzu, departe, în spate mai multe lumini care creşteau cu fiecare clipă. Apoi auzi şi glasul cunoscut al sirenelor. O scoase şi el pe-a lui şi-o puse pe Marghioala. Ei, e altceva, zâmbi Novac. Parcă avem alt curaj acum. Călcă acceleraţia până la fund şi depăşi autoturismul ce era ultimul. Îi făcu semn să tragă pe dreapta. Se apropiau de intersecţie şi deodată minune. R.V. mergea drept înainte. Dar tot mai încet, iar celelalte şase autoturisme o luară la dreapta, pierzându-se în negura nopţii. Ţeposu şi ai lui după ele.
- Jipa. Ajuta-l pe Ţeposu. Şi tu Petrovici, ordonă Novac.
Se vedea clar că R.V. îşi dăduse seama că pierduse partida. Aşa că Novac nu făcu altceva decât să oprească paralel cu mercedesul în care se aflau R.V. şi însoţitorul sau. Îi ordonă lui Prodan să fie cu ochui în patru. Îl pofti pe R.V. să coboare şi-i puse cătuşele.
- Cum e domnule Roman Vanilievici?
R.V. nu răspunse. Primi resemnat cătuşele la mâini.
Novac îl pofti şi pe şofer să coboare.
- Garoiul ăsta cine mai e? Întrebă chiar mirat Novac, când văzu culoarea obrajilor însoţitorului.
- Ăsta nu-i ăsta. Şi nu e garoi. Dumnealui e patriot domnule maior.
Patriot?! Auzi domn’e patriot. Deci toţi ăştia care doresc rău ţării lor, indiferent de mijloacele ce le folosesc, sunt patrioţi. Hm. Atunci ce p..da mamii oi fi eu măi frate? şi Prodan, şi Jipa, şi Petrovici, şi Turtiţă. Şi toţi ceilalţi care-şi pierd zilele şi nopţile la serviciu. Ce-om fi noi vericule dacă d’alde d’ăştia sunt patrioţi. Păi dacă ei sunt patrioţi, atunci noi suntem duşmani. Iar eu sunt şeful duşmanilor. Nu mai înţeleg nimic. Ei patrioţi. Noi patrioţi. Şi duşmanii? Unde sunt? Înseamnă că ţara asta n-are duşmani. Ferice de ea.
Dar Novac ştia una şi bună. Ca ori ei ori R.V. şi garoiul erau duşmanii. Alese varianta a doua. Puse cătuşele şi garoiului.
- Aşa patrioţilor, că voi patrioţi sunteţi. Veţi sta cuminţi aici. Până vi-i aducem şi pe ceilalţi. Să fiţi mai mulţi. Să se bucure ţara asta de atâţia patrioţi.
- Pe ceilalţi nu-i veţi prinde. Se vor apăra. Eu m-am predat. Şi-n curând mă veţi elibera.
- Se poate domnule Roman Vanilievici. Se poate. Dar deocamdată stai acilişa. Cuminte. Că-ntoarcem foaia altfel. Nu durează mult şi venim.
Băgă cheile mercedesului în buzunar, îi smulse câteva fire să fie sigur că nu o va porni nimeni. Garoiul sări cu gura.
- Aoleu şefule. Că-nţelesei că matale eşti şefu. Nu distruge pe bambina mea. Ea e viaţa mea. Casa mea. Gagica mea.
Novac îl privi curios. Nu-1 înţelegea. Ăştia chiar credeau că vor scăpa uşor.
- Lasă meştere. Că va trece ceva timp până o vei folosi. Din depărtare se auzi foc de armă.
La început rar. Apoi foc automat. Novac îl văzu pe R.V. privindu-l ironic.
Deci avusese dreptate. Ceilalţi se apărau. Mercenari. Se urcă la volan şi demară puternic. Cauciucurile scârţâiră strident. Urme adâci rămaseră pe asfalt. Novac era încruntat. Supărat. Nu ştia ce se-ntâmplă acolo. Ştia că Ţeposu e bun. Dar ceilalţi erau mulţi. Cel puţin cinci. Când se apropia văzu sistemul de apărare al patrioţilor. Maşinile în cerc, iar ei trăgeau. Rar-când căutau ţintele. Automat când credeau că trag în plin.
Dar nici Ţeposu nu era de ieri de alaltăieri şeful echipei de intervenţie antiteroristă. Aşezase toate autoturismele eu farurile spre tabăra patrioţilor astfel că îi crea un avantaj demn de luat în seama. El vedea ca-n palmă. Ceilalţi trăgeau mai mult la nimereală. Ai noştri nu trăgeau des. Cănd îl văzu pe Novac, Ţeposu îi ieşi înainte.
- Care-i situaţia? Întrebă mai mult mecanic Novac.
- Ceea ce vedeţi.
- Cum procedezi?
- Vom căuta să tragem în maşini. Să n-aibă cu ce să mai fugă. Apoi una sau două molotoave. Unu sau două motoare explodate şi vor renunţa.
- Crezi?
- Sigur. Punem pariu.
Aşa s-a şi întâmplat. Băieţii de la antitero au distrus maşinile, apoi au aruncat în aer doua dintre ele. Printre praful iscat se auzeau strigăte şi se vedeau mâini ridicate.
- Ne predăm. Ne predăm.
- Ţeposule, eu am plecat. Mai am o treabă de terminat.
- Să mă chemaţi şi pe mine domnule maior.
- Mai ştii? Să nu uiţi de R.V. şi garoiul ăla.
- Nu uit. Abia aştept să-i văd.
Novac făcu semn către Jipa, Turtiţă şi Petrovici să se retragă şi să-l urmeze, apoi se urcă la volan. Intră în emisie şi chemă dispeceratul.
- Dispeceratule.
- Sigma 1. De când vă caut.
- Ce e? Ce s-a întâmplat?
- S-au trezit cei doi.
- Zău? Ce fac în acest moment?
- Strâng husa de pe maşină.
- Bine. Am fugit.
Se aşeză bine în scaun şi acceleră. Până la podea.
Îl strigă pe Turtiţă, care trecuse la volanul celeilalte maşini.
- Dă-i bătaie tinere. După mine. Apoi strigă din nou Dispeceratul.
- Raportează generalului.
- Raportat.
- Ce-a zis?
- V-aşteaptă.
- Să termin şi cu ceilalţi. Şi vin.
- Aşa a zis dânsul.
Când intră în Timişoara auzi vocea secretarei. Alarmată.
- Sigma 1. Cei doi pleacă.
- Bine. Fac tot ce pot. Tiron să spună încotr-o o iau.
- Aşa face.
Zorile se revărsaseră binişor. Oamenii deja mergeau în număr mare, grăbiţi pe străzi, spre serviciu, piaţă sau pe unde mai aveau treabă. Când ajunse în dreptul PECOTIM-ului Novac îl văzu pe Tiron dând disperat din mâini. Opri şi-i făcu semn să urce.
- Ia zi, ce-i? Dau turcii?
- Nu şefu. Dar nu-i mai ajungem.
- Îi găsim noi. Vei vedea.
Se baza pe faptul că, PALL şi BALINT, vor fugi cât vor fugi, dar pentru a vedea dacă sunt urmăriţi, vor încetini, vor opri, se vor ascunde, că doar ăsta le era stilul.
- Ia zi. Spre Lugoj?
- Da.
- Pe principală?
- Pe principală.
Trecură repede de Ghiroda, de Remetea Mare, iar la bariera din capatul celălalt al acestei localităţi zăriră o maşină.
Semăna cu cea a lui PALL şi BALINT.
- Cred că ăştia sunt. Să oprim, propuse Tiron.
- Nu. Din doua motive. Primul să ne convigem că ei sunt. Doi dacă oprim aici e clar ca-şi vor da seama că-i urmărim. Şi pierdem vremea degeaba. Nu-şi vor mai face treaba.
Depăşiseră autoturismul celor doi. PALL şi BALINT priviră spre ei, râzând. Adică vezi domn’e, noi suntem deştepţi. Ne-am dat seama că voi ne urmăriţi. Novac îi băgă în p..da măsii printre dinţi. Comunică lui Jipa şi lui Petrovici să rămână pe loc să nu se mai expună şi ei.
Nici nu termină bine de dat ordinele că, privind în oglinda retrovizoare îi văzu pe BALINT şi PALL că pornesc uşor spre Lugoj.
Ba alergau de nu li se vedeau roţile, ba încetineau de te ducea la exasperare, doar-doar or descoperi dacă sunt urmăriţi. Se ascundeau în faţa TIR-urilor, după curbe.
La IZVIN s-au ascuns în curtea CAP-ului, iar la IOSIFALĂU, un cetăţean s-a pomenit cu ei în curte.
Şi tot aşa au ţinut-o până la Lugoj. După ce au intrat în oraş, au tras tare până la ieşirea spre Deva şi s-au ascuns pe o ulicioară, pitindu-se satisfăcuţi în maşină, că scăpaseră de urmăritori. Abia după vreo jumătate de oră i-a revăzut Tiron. Îi lătrau câinii din curţile oamenilor, dar lor nu le păsa. Pentru ei conta să nu fie urmăriţi.
În sfârşit, văzând că nu-i nimeni după ei, s-au mai liniştit puţin. Au continuat să caute dacă sunt urmăriţi încă vreo oră prin piaţă, prin cartierul Roşu, apoi au încercat să-l păcălească pe Novac. Au luat-o cu toată viteza spre Timişoara.
Novac se gândi că poate fi o nouă atragere în capcană. Doar nu vizitaseră pe nimeni la Lugoj. Să fi renunţat? Nu. Novac nu credea. De aceea ordonă tuturor să rămână pe loc. Nu trecu mult timp şi-i văzu venind liniştiţi înapoi. Virară stânga şi se ascunseră între doua blocuri. Novac era şi nervos, dar îi şi veni să râdă când îi văzu pe cei doi că se deghizează schimbându-şi hainele, unul dintre ei punându-şi un fes pe cap. Apoi porniră bucuroşi spre un bloc în formă de potcoavă. Acolo unde se retrăsese Novasc, nu putea fi observat. Avea o plasă în mână şi bea un suc, aşa cum făceau încă vreo 5-6 oameni cu el. O luă uşor după ei. Şi fu foarte satisfăcut când îl văzu pe Jipa, pe Tiron şi pe Prodan că intră fiecare la câte-o scară a blocului.
Dacă şi ăştia ar intra acolo unde au intrat băieţii se ruga Novac. Ce uşor ar fi să ştim pe noul agent. Norocul îi surâse PALL şi BALINT intrară exact pe scara unde intrase Jipa.
Într-adevăr şi Jipa se bucura. Cei doi, PALL şi BALINT veneau după el. Urcau treptele cu ochii tot în urmă doar-doar or sesiza pe cineva care îi urmăreşte. Nu era nimeni.
Jipa auzi o voce şi bănui că e a lui PALL.
- Cred că i-am păcălit. Nu ne urmăreşte nimeni. Ha,ha,ha.
- Sunt de acord cu tine îi ţinu isonul BALINT. Într-adevăr cred că i-am păcălit. Şi râse şi el.
Jipa nu ştia ce să mai facă. Înţelesese ce-şi spuneau cei doi şi-i venea şi lui să râda. “Auzi, m-a păcălit”. Pe mine. “Băi, încă nu s-a născut omul care să mă păcălească pe mine. Eu vă păcălesc pe voi. Uite-mă sunt aici. Deasupra voastră. Şi aşa voi rămâne mereu”.
- Intrăm? îl întrebă BALINT pe PALL.
- Păi cum să nu. Hai.
Şi intrară la etajul cinci, uşa de lângă lift. Liniştiţi şi bucuroşi.
Jipa îi lăsă să intre şi o luă la fugă pe scări. În uşa se ciocni de Novac.
- Unde fugi aşa? Te-a muşcat strechea?
- Ei, m-a muşcat. Au intrat.
- Unde?
- La etajul cinci.
- Hai cu mine.
- Ce vreţi să faceţi?
- Să terminăm circul.
Jipa ţopăia în urma lui Novac.
Când ajunseră la uşa cu pricina Novac nu mai stătu pe gânduri.
Bătu tare cu pumnu-n uşă şi abia după aceea folosi soneria. Auzi forfotă, şoapte în interior şi abia într-un târziu se deschise uşa. Novac nu mai aşteptă să fie întrebat cine e, scoase legitimaţia şi o vârî sub nasul celui care părea a fi gazda.
- Securitatea. Deschideţi vă rog.
- Păi ce, de ce, ce s-a întâmplat?
- Să nu mai pierdem timpul. Pe ceilalţi i-am arestat deja. Iar domnii PALL şi BALINT sunt la dumneavoastră în apartament. V-au adus arme.
Gazda tăcu şi uşor, nehotărât deschise uşa. PALL şi BALINT se aflau în picioare, cu mâinile ridicate, cu o grimasă de zâmbet schiţată pe feţele pământii.
EPILOG
În 15 decembrie a început revoluţia din 1989.
În 21 decembrie toţi cei arestaţi au fost eliberaţi de către revoluţionari.
R.V. a încercat încă din 22 decembrie 1989 să se impună ca fost deţinut politic.
I-a mers la început, dar nu 1-a dus mintea să reziste. Două (trei) lucruri a făcut totuşi:
- S-a ţinut de capul lui Novac şi a altor foşti securişti şi se ţine şi azi.
- A înjurat şi înjură şi astăzi pe oricine e cu adevărat patriot.
- Atacă S.R.I.-ul, el şi toţi ca el.
Cei care au tras şi au fost arestaţi de Ţeposu au fost şi ei eliberaţi, iar în 22 decembrie 1989 a început mascarada cu terorismul. Puteau participa ca terorişti. Puteau. Oricum, de atunci li s-a pierdut urma. Or fi prin Iugoslavia. din 22 decembrie Novac şi securiştii au fost închişi.
PALL şi BALINT au fost invitaţi frumos să părăsească România. Sper să nu mai fi venit vreodată.
Doctorul şi omul de la Lugoj au ajuns oameni politici. Ce să-i faci, dacă n-au putut lupta cu arma în mână (au fost opriţi ei şi alţii ca ei) au încercat prin politică şi alte căi (plângeri spre Europa, America, denigrarea ţării etc).
Deocamdată n-au reuşit. Oricum, politica îi aduce lui şi altor luptători ca el mari sume de bani, trai bun “nineacă” şi cu un viitor strălucit lor şi familiilor lor. Ţării nu. Niciodată oameni ca ei nu vor aduce bine ţării. Şi nici celor mulţi.
BUCUREŞTI, Iulie-August 1995