Niculae MAVRU
„MISTREŢUL”
PRINTRE
NOI
TIMIŞOARA
SEPTEMBRIE 1989
MOTTO
= NU AM VRUT SĂ FIU KILLER=
COLEGILOR MEI DE PRETUTINDENI
…Condus până în prag, m-am oprit o clipă. Uşa, sau mai bine zis poarta, se închisese în urma mea cu zgomot de zăvor. Înainte de a-mi continua drumul, am încercat să mă adun de pe cărările gândurilor cenuşii de care eram cu insistenţă stăpânit în ultimul timp. Căutam să găsesc în mintea mea un culoar traversat de alte probleme ale vieţii care să nu fie legate de luptele de stradă şi de culise, ceva caracteristic acelui moment.
Celula sau camera în care mă aflam avea cam 12-14m, “mobilată” cu paturi de campanie suprapuse, dispuse pe trei rânduri şi trei nivele. Confort demn de recomandat. Alături, într-un colţ, era un mic grup sanitar. Oricum era în plus, nu mâncasem, nu băusem, de câteva zile.
Majoritatea celor “găzduiţi” îşi plimbau picioarele pe centimetrul lor pătrat. Câţiva, aşezaţi pe pat, parcă meditau, dar în realitate erau agitaţi, cu o privire de neastâmpăr şi de neîmpacare cu situaţia în care se aflau. Erau băieţi mai tineri ca mine. Toţi ofiţeri în aparatul informativ al securităţii judeţului. Toţi aşi în devenire ai muncii de contraspionaj. Din păcate, unii n-au mai avut ocazia afirmării. Îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla “în afara”, erau nerăbdători în clarificarea situaţiei şi de a trece la acţiune pentru că ei ştiau că numai un profesionist poate să înfrunte deruta creată. Nedumeriţi, m-au privit totuşi cu un licăr de lumina, ceea ce însemna speranţă şi bucurie: “nu suntem singuri”. Nu ştiam ce să le spun. Împresurat de aceleaşi trăiri, poate gândeam în plus că, odată ajunşi la puşcărie, moartea s-a îndepărtat de noi. Furia celor mulţi care ne ştiau acolo unde unii dintre ei trecuseră cu câteva zile înainte, era astfel potolită. Ura scădea şi-şi făcea loc satisfacţia. Liniştea lor era asigurată, n-avea cine-i cunoaşte. Mă gândeam, în special, la răzbunarea celor care au trădat, în munci sau în profesie, şi de care ne-am “ocupat” mai mult sau mai puţin vizibil, fără a bate toba. Eram convins că în noile împrejurări se vor da loviţi (a se citi dizidenţi) şi vor ajunge în funcţii înalte pentru a li se “vindeca” rănile. De când mizau ei pe un asemenea tratament de însănătoşire! Totuşi, nu bănuiam că cel mai rău mă va lovi PIKI. Retras, cu câţiva ani în urmă, de la post din străinătate, pe atunci ofiţer activ în MAPN, Piki era suspectat de trădare. Nu mă angajasem insistent în urmărirea lui, eram oameni puţini, misiuni multe, timpul comprimat. Apoi aveam un principiu, fusesem educat că ofiţerul nu trădeaza, deşi mai prinsesem spioni sau trădători şi din rândul cadrelor de securitate. Totuşi, îmi era de neînchipuit să accept ideea trădării lor. Şi poate, pe atunci, funcţia mea era prea mica pentru a fi un pion important în luarea deciziilor.
Nu ştiam cum să intru în vorbă cu cei care se aflau deja în celulă.
- Să trăiţi şi bine v-am găsit, fraţilor, am încropit eu o formula de salut.
- Bine aţi venit, bine aţi venit lângă noi, tovarăşe maior, dar să vedem cum şi când o să ieşim.
- Toate la timpul lor, am aruncat eu formula magică a românului folosită atunci când vrea să câştige timp, când doreşte să se liniştească apele sau să dea o rază de speranţă.
- Credeam că pe dumneavostră nu va aduc la munte (adică la răcoare), că vă vor lăsa în pace, glumi unul dintre ei.
- Ţi-ai găsit. Aş fi vrut eu.
- Ştiam că dumneavoastră nu vă place la “răcoare”, că aveţi probleme cu spatele.
Uite de ce le arde lor acum, de parcă grijile astea le-ar provoca şi lor dureri în “spate”.
- Băi, ia mai lăsaţi gluma, sări cu vorba din vârful patului unul dintre cei mai tineri ofiţeri ai contraspionajului local pe care îl apreciam sincer pentru măiestria sa în domeniu.
După doar doi sau trei ani de activitate, tânărul locotenent Şercan Dragoş prinsese gust pentru lupta nevăzută, se arunca cu toată fiinţa în cazuri grele de parcă numai aşa ceva ar fi făcut dintotdeauna. Cu acces la informaţie, datorită felului de a fi, trata totul cu seriozitate şi în plus avea, ceea ce la mulţi dintre ai noştri rămâne un deziderat, intuiţie, atunci când se confruntă cu necunoscutul. De toate acestea uza Dragoş în contactul cu semenii săi, fie aceştia informatori, persoane de sprijin sau orice altă persoană deţinătoare de date şi informaţii utile în stăpânirea situaţiei operative. Asta nu înseamnă că nu lua totul în serios. Dragoş Şercan învăţase deja foarte bine că în munca noastră niciodată “nu se ştie de unde sare iepurele” şi trata orice informaţie cu toată seniozitatea. Avea darul rar pe care nu orice om îl are şi nici prea mulţi ofiţeri de informaţii de a înţelege - ghici şi de a atrage pe semenii noştri. Acest dar îl folosea Dragoş mai mult sau mai puţin constient în relaţiile cu informatorii sau chiar cu alte personaje deţinătoare de date care ne puteau ajuta să stăpânim situaţia operativă să aflăm despre relele ce se puneau la cale ori continuau împotriva poporului român. Astfel că, nici nu trecuse bine un an de când începuse munca de contraspion şi doar câteva luni de când preluase reţeaua de la predecesorul său, care binevoise să iasă la pensie pe caz de boală, că Dragoş reuşise să recruteze alţi 3-4 colaboratori. Unul dintre aceştia era recepţioner la motelul TREI BRAZI de pe şoseaua ce ducea către un mic orăşel de provincie, locuit în mare parte de către ofiţeri şi subofiţeri ai Unităţilor Militare care înconjurau oraşul, sufocându-l, precum smogul sufoca alte oraşe în jurul cărora tronau gigantice fabrici şi uzine construite în “Epoca de Aur”, dar care obosiseră şi scoteau tot mai multe ingrediente ce poluau mediul, clădirile şi piepturile oamenilor.
Într-o seară de început de toamnă a anului 1989, în locuinţa de burlac a lui Dragoş, telefonul suna a disperare, fără întrerupere. Vecine curioase, urmate de capetele mai mult sau mai puţin pleşuve ale celor ce sprijineau papucii consoartelor, apăruseră la uşă. Clevetirea începu cu privire la „a fi sau a nu fi” utilitatea telefonului care ori nu suna deloc, ori suna prea mult, aşa cum se întâmpla în acele momente în casa simpaticului vecin, despre care nu ştiau prea multe. Ba, ţaţa Veronica chiar era indignată de prezenţa rară, de cele mai multe ori noaptea, a tânărului Dragoş.
- Da’ ce-o fi făcând, bre, omul ăsta toată ziua acolo unde o fi plecat? Că e băiat tânăr, ar trebui să se aşeze şi el la casa lui.
Vecina Zinca căuta să pondereze pornirea suratei sale:
- Da’ ce ai mata cu el Veronico, că doar nu ne face nouă umbră pe unde umblă el.
Tocmai atunci şi-a găsit şi Dragoş să urce scările. Nu prea avea chef să meargă acasă, unde ştia că nimeni nu-l aşteaptă. Însă se simţea obosit şi supărat. Nu mâncase de la micul dejun, dar nici nu simţea foame. Resimţea calvarul zilei. Îl mai certase şi şeful pentru nerealizarea planului la „măsuri preventive de securitate”. El, unul, nu prea avea încredere, dar nici nu înţelegea rostul acestor măsuri în cazurile de spionaj-trădare. „Da dacă nea Ghiţă ori ţaţa Floarea înjurau regimul, face propagandă împotriva sistemului socialist, un avertisment i-ar potoli. Dacă Gigel al lui mămica ori alte persoane încearcă să treacă fraudulos frontiera, îl chemi, îl mustri, apoi îl rogi pe directorul unde a lucrat să-l reprimească la lucru. Dar mai întâi faci un „caz” din el, adică îl pui în „discuţia colectivului” poate că tipul are şanse să se mai facă băiat de treabă deşi erau unii dintre „frontierişti” de neîndepărtat. Căutau, pe orice cale, să fugă din ţară şi, chiar dacă erau închişi, după punerea în libertate o luau de la capăt.
Sau dacă X sau Y furau explozibil din fabrică cu scopul de a-l folosi pentru el sau împotriva organelor statului şi omul era membru de partid, „punerea în discuţia adunării generale” mai putea avea efect.
În anii 70’ şi 80’ n-au mai fost trimişi oameni la închisoare pentru „nimicuri”. Sistemul socialist se simţea puternic şi nu-i mai păsa de aceste „nimicuri”. Ajunseseră vremurile anilor 50’, când trimiteai omul la răcoare ori la canal pentru „te miri ce”. Acum, la bază erau „măsurile preventive”. Dragoş nu prea le aplicase şi fusese aspru criticat. La fel era şi la securitate, puteai să munceşti zi şi noapte, să ai rezultate deosebite, dar cum greşeai, indiferent ce, treceai prin aspra „săpuneală” constructivă a celui care-ţi era şef, care, la rândul lui, o primise de la şeful său.
Ce nu înţelegea Dragoş? Nu înţelegea şi nu credea că vreo măsură preventivă ar fi avut efect în cazul celor ce-şi trădau propria muncă, propriile rezultate, ce vindeau secretele economiei, ale armatei, ale patriei, între care nu era mare deosebire. Aceştia trebuiau trimişi direct după gratii. Însă, adesea, după eliberare, erau din nou atraşi la trădare. El asta ştia, că aceşti oameni nu vor şi nici nu pot ţine cont de măsurile preventive aplicate de ofiţerul de securitate, de director ori de organele de partid.
În această stare sufletească urca Dragoş scara. Auzi şi el soneria telefonului şi grăbi pasul, nu atât pentru a recepţiona apelul, cât mai ales pentru a scăpa de clevetitul vecinelor, a căror prezenţa o sesizase. Spera să scape de glumele mai mult sau mai puţin sărate ale ţaţelor Veronica şi Zinca. Spera, deşi ştia că aşa ceva e de domeniul imposibilului. Cele două simţeau o plăcere nebună să-l şicaneze. Uneori, chiar se gândea că mai vor şi altceva de la el “Dar să-şi mai pună pofta-n cui”. Într-adevar, nu arătau rău la vârsta lor, însă oraşul era plin de trufandale, care mai de care mai apetisante şi nu merita să-şi strice bărbăţia pe cele doua băbătăi. Dar viaţa e viaţă. Trebuia să intre în jocul lor de cuvinte. Erau, în fond, femei bune la suflet.
- Uite-l că vine, auzi el vocea Veronicăi şi grăbi şi mai tare pasul. Hai, Dragoş, mamă, că ne-a asurzit telefonul ăla al tău. Parcă ar fi la pompieri aici. Fugi repede şi răspunde, că te-or căuta de la servici, spuse ea, privindu-l pătrunzător, doar doar o ghici de unde vine.
- O, că nu dau turcii. Lăsaţi-l tanti să sune, că dacă arde la cineva o să insiste.
- Fugi Dragoş repede, sări şi Zinca. O fi vreo trufanda din alea care le ai şi nu le arăţi şi nouă.
Ei, aici era buba. Că nu-i cunoşteau şi ele viaţa sentimentală.
Deschise repede uşa, o lăsă departată şi fugi de ridică receptorul.
- Alo, domnul Udrea? Radu la telefon.
Aşa i se adresa Radu lui Dragoş când era asistat.
- Da, eu sunt. Ce s-a întamplat? Arde?
- Nimic, vroiam să ştiu dacă mai vine nepoata dumneavoastră. Dacă îi mai reţin camere sau nu.
- Trebuie neapărat acum? Înţelesese că Radu nu poate vorbi. E urgent? Să vina acum?
- Da, da - simţi o schimbare vesela în glasul lui Radu - că dacă nu, pierde cazarea şi nu mai pot să prelungesc, câd avem cereri multe.
- Bine, bine, vin imediat.
Bău repede un pahar cu apă să-şi potolească foamea, aruncă pe umeri o flaneluţă subţire căci noaptea se lăsa rece, încuie uşa şi, parcă scuzându-se, zise către cele două vecine:
- Ce să-i faci, aşa e când eşti burlac. Te cheamă fetele de urgenţă la ele.
- Lasa. Lasa, c-o să plângi tu după vremurile astea, măcar să fie fetele, că parcă ceva îmi spune nasul meu că tot la servici te duci.
- Ba nu, tanti. La fete mă duc, dar ceva mai târziu. Nu scapa ele de mine dar nici eu de ele. Nu-mi duce mata de grija.
Cobora câte 3-4 trepte deodată. Se grăbea. “Ce-o fi avut Radu că a folosit indicativul de urgenţă?” Căci asta însemnă “Udrea” – urgenţă. “Deci cere să merg să îl văd urgent. S-a întamplat ceva şi nu pot şti decât la faţa locului”.
Se opri la primul telefon public şi îşi sună şeful să nu-l audă vecinele. Îi raportă situaţia şi-i ceru permisiunea ca Oana Spiru să-l însoţească pentru a putea să-l contacteze fără suspiciuni pe Radu.
Bucuros de aprobarea primită accelera şi când ajunse pe strada Rozelor, deja Oana se afla în faţa blocului, făcându-i semn cu mâna mamei sale care o privea din balcon.
- Încotro, Dragoş? întrebă Oana urcând din mers în maşină.
- La motel Trei Brazi. Am fost chemat urgent de Radu. Nu ştiu despre ce este vorba, dar se pare că arde ceva pe acolo. Era prea insistent.
- Te pomeneşti că ne aşteaptă iarăşi o noapte albă. Dacă am termina repede... Nici noaptea trecută n-am dormit. Mor de somn.
- Muşcă-ţi limba, răspunse Dragoş, după care deveni absent, atent la drum, cu piciorul pe acceleraţie, pierdut în gândurile lui.
După ce au ajuns la motel, au parcat autoturismul şi au intrat la recepţie. Radu, singur, îşi rodea unghiile, privind mereu spre intrare. Când i-a văzut, s-a înviorat.
- Of, credeam că nu mai ajungeţi.
- Ce s-a întamplat, Radule? Eşti singur, nu ne aude nimeni?
- Acum sunt singur. A fost un grup dar l-am cazat. Nea Petre, paznicul este în zonă. Nu ne aude nimeni.
- Atunci spune. Deocamdată pe scurt, pe urmă vom vedea.
- Păi, au sosit, zise el enigmatic.
- Au sosit? Cine a sosit?
- Cei pe care mi i-aţi dat în consemn.
Dar Dragoş dăduse mai mulţi în consemn, întrucât în acea perioadă era mare înghesuială în culegerea de informaţii din şi despre România. Mai ales în vest.
- Au sosit cei doi. El şi ea. Domnul şi doamna Stone.
- Zău? şi Dragoş simţi că-l trec fiori. Nu se aştepta ca cei doi spioni să-i calce aşa repede în zonă. De fapt, erau daţi în consemn în toata ţara. Plecaseră din Bucureşti cu trei zile mai devreme decât se aştepta. Se pornise o adevărată vânătoare din umbră asupra celor doi. Erau vestiţi pentru şiretenia lor, indiferent dacă lucrau împreună sau separat. Din Bucureşti plecaseră separat, în direcţii diferite, el spre Constanţa, iar ea spre Bucovina. Şi aterizaseră la Timişoara. Culmea, nu? Vroiau să producă derută pentru a nu fi descoperiţi şi pentru a scăpa de filajul securităţii României, de care se temeau şi ştiau că-i greu de păcălit. Nu numai ei sau alţi colegi de-ai lor se aflau în asemenea situaţie, dar mai ales agenţi - adica trădători - cetăţeni români care-şi vindeau ţara pentru nimicuri. După trădarea lui Pacepa fuseseră trecuţi în rezervă, ori în munci mai puţin importante, cu mai puţine secrete, majoritatea ofiţerilor care lucraseră ca spioni în străinătate, îndeosebi în câteva ţări occidentale. Pacepa şi câte unul dintre cei rămaşi, dăduseră câteva informaţii occidentalilor şi, deja, aceştia ştiau de consecvenţa şi dăruirea unor categorii de ofiţeri de securitate, precum şi despre unele metode folosite de noi, astfel că ei încercau să ne contracareze cu mai mult profesionalism. Bineînţeles, că nici noi nu rămăseserăm la vechile metode. Şi aici era cea mai mare cacialma. Ei nu ştiau la ce renunţaserăm şi la ce nu. Se întâmpla să-i urmărim cu metodele deja divulgate, în mod intenţionat, pentru a fi văzuţi. Apoi dispăream şi foloseam alte modalităţi, mai simple sau mai complicate la care nu se aşteptau. Şi omul, spionul sau trădătorul, cădea în pânza ţesută de noi, în iţele încâlcite ale muncii de urmărire.
- Când au venit.
- Păi de vreo două-trei ore, au tot dat ocol, însă s-au cazat abia acum o jumatate de oră. Au lăsat maşina afară, m-am gândit că este posibil să mai plece. De aceea am insistat să veniţi urgent.
- Bine, restul mi-l spui mai târziu. Dă-mi cheia să intru în biroul din spate să dau un telefon.
- Poftim. Dacă pleacă te anunţ?
- Da, neapărat. De altfel, rămâne şi colega cu tine să-i arăţi cum arată fizic, să ne fie mai uşor.
Luă cheia şi trecu în spate. Formă un număr şi aştepta să i se răspundă apelului.
- Alo, şefu? Să trăiţi. Au venit la noi Zero 1 şi Zero 2. Ce fac, permiteţi să apelez la maior Novac şi la domnul colonel Spiru?
Obţinu aprobările şi formă iarăşi un număr.
- Alo, cu domnul maior Novac, vă rog. Şercan Dragoş la telefon. Chiar dumneavoastră sunteţi? N-aţi plecat încă acasă? După ce primi răspunsul laconic, continuă:
- Raportez că au venit Zero 1 şi Zero 2. Sunt la motel. Ştiu că îi aşteptaţi şi dumneavoastră. Puteţi să-mi trimiteţi un echipaj - două în ajutor?
Ştia că maior Novac îi cunoştea pe cei doi spioni. Că mai avusese de-a face cu ei, prinsese nişte fire, chiar arestase pe unul din agenţii acestora dar “firele” îi aduseseră departe de Bucureşti şi mai ştia că abia aşteapta să se războiască cu ei.
Încă mai vorbea la telefon, când apăru Radu. Era numai Nerăbdare.
- Dragoş, au plecat (se tutuiau, fiind de aceeaşi vârstă). Au plecat cu maşina. Am uitat să-ţi spun că au numărul XX-14-923. E notat aici. Să nu uit.
- N-ai uitat tinere. N-ai avut timp! Ia zi, mai ai ceva deosebit? Că trebuie să fug. Oana unde este?
- Păi, a ieşit până în alee să vadă încotro se îndreaptă de la intersecţia cu şoseaua naţională.
O frână ca un scrâşnet cât zece se auzi lânga ei, că lui Dragoş îi veni să sară dincolo de casuţa, cea ce Radu chiar era să o facă. Oana deja întorsese autoturismul. Era maşina lui Dragoş. Deja Oana trecuse pe scaunul “mortului”. Dragoş se aruncă la volan şi porni în trombă.
- Te rog să mă ierţi că ţi-am forţat puţin rabla, zise Oana. Ştiu că ţii la ea...
- Te iert mai târziu, bombăni Dragoş. Zi repede, au luat-o spre oraş?
- Eu de unde să ştiu? Le-am văzut doar spatele maşinii, de la motel până aproape de intersecţia cu şoseaua principală. Şi chiar acolo n-am mai văzut nimic. M-a blocat un cretin cu un Tir.
- Atunci e încurcată rău. Ăştia sigur au venit aici cu treabă. Iar o să ne scape printre degete.
- Poate vom avea noroc. Poate dă Novac peste el. El le ştia nişte obiceiuri.
- Poate... Prea multe depind de acest “poate”...
- Ce vrei să fac? Nu putem sări peste nemernicul ăla. A văzut că-s femeie şi m-a blocat pur şi simplu. Crezi că trebuia să-l împing cu rabla ta? încercă ea să destindă atmosfera. Nu erau la prima dezamăgire şi sigur profesia le va oferi zeci şi sute de astfel de rateuri.
Dragoş nu răspunse. Era încruntat. Nu ştia ce să facă. Să mearga să-i caute, i se părea un nonsens deşi tare ar fi vrut să dea el piept faţă în faţă cu aceşti vestiţi spioni. Să le arate el ce poate un tânăr contraspion român! Mai ales că el se afla în ţara lui pe când spionii jucau, care-va-să-zică, în deplasare. Dar ştia că ar fi fost prea mare norocul să dea peste ei. Nici măcar nu ştia dacă o luaseră spre municipiu sau spre oraşul alăturat acestuia. Oricum, nu era convins, nici cât negru sub unghie, că-i va ajunge, dar să-i mai şi găsească. Şi dacă-i găsea? Ce era să facă el cu Oana?
Întoarse brusc cu ajutorul frânei de mână şi opri.
- Ce te-apucă? îl iscodi Oana. Vrei să-ţi “rupi căruţa-n drum”?
- Ia mai taci. Îţi apreciez poantele dar nu acum. Ce-ţi veni? Ţara arde şi baba se piaptănă.
- Merci, ripostă sarcastic Oana. Se simţi jignită deoarece era mai mare ca el cu un an şi în sufletul ei spera că, cine ştie, vreodată, ei doi…
- Ei, hai, nu te bosumfla. Mie îmi plesneşte capul că nu ştiu cum să mă împart, nu ştiu încotro s-o iau, şi tu ...
- Păi, ai şi ales calea cea bună. Lasă-l pe maiorul Novac să se ocupe direct de ei şi noi să-l întâmpinăm pe Spiru la motel.
Când opriră în faţa recepţiei, Radu le făcu semn că cineva îi aştepta. Era Spiru cu încă doi ofiţeri de-ai lui.
- Ce e, măi, “băieţică” (aşa îl necăjea Spiru de câte ori îl vedea). Oana era fata lui Spiru şi acesta spera şi el ca orice tată să fie meseria în familie. Ce să mai spunem de mama Oanei, tanti Milica. Toată ziua îl tachina pe Spiru.
“- Tu nu ţii deloc la fiică-ta. Nu-i vrei binele. Tot îţi spun să-l inviţi pe frumosul ăla - adică Dragoş - pe la noi şi tu... deloc. Ce, i-ar sta rău Oniţii noastre cu un aşa bărbat pe bătătură?”
Spiru se abţinea. Nu ştia de e bine sau rău să-şi vâre el coada. Considera că e mai sănătos ca tinerii să-şi hotărască singuri soarta.
- Cum de-aţi ajuns aşa de repede? întrebă Dragoş.
- Păi ne întorceam la Timişoara şi ne-au anunţat prin staţie să ne oprim la motel. Nu ştiam că e vorba de tine. Iată-ne aici. Zi, care-i baiul?
- Aş vrea să mă ajutaţi să cotrobăim puţin printr-o casuţă. Poate o şi căptuşim.
- A cui e?
- Doi aşi. Diplomaţi. Vestiţi.
- Aha! Nu-i de glumă. Şi altceva?
- Sunt binecunoscuţi. Au acţionat în America de Sud, China, Grecia, Moscova şi de aproape un an au fost trimişi la noi. Se bănuieşte că are în legatură vreun ştab mare. Altfel nu-şi permiteau să trimită asemenea pereche în România. Sau, poate... eu ştiu? Să miroase a praf de puşcă?
- Fugi, băi, mucosule. Nici nu începuşi bine şi gata, gândul la bubuituri.
- Ziceam şi eu. Posibil ca dumneavoastră să ştiţi mai bine.
Spiru il privi puţin chiorâş, căutând să-l pătrundă. Nu era deloc prost puştiul. Dar ce ştia el de ceea ce va urma? Doar câţiva fuseseră informaţi că în zonă au apărut şi vor apare mii şi mii de agenţi care mai de care mai pregătiţi, unii dintre ei cunoscuţi, foarte provocatori şi din alte regiuni “destabilizate”. “Destabilizare” care s-a lăsat cu mii de “morţi”. Oare Dragoş mirosise ceva?
- Eşti gata? Oamenii mei sunt pregătiţi, arăta el către cei doi ofiţeri care veneu dinspre maşină cu doua genţi dolofane, mari. Dragoş ştia ce se afla acolo. Oftă, luă cheia de la recepţie şi porni înainte.
***
Domnul Stone şi doamna Stone rulau repede dar cu grijă. Erau încruntaţi, pătrunşi de clipa pe care o trăiau, însă, un pic parcă nemulţumiţi. De ce? Plecaseră de trei zile din Bucureşti, se controlaseră împreună şi separat, în toate colţurile ţării, cu toate metodele cunoscute sau mai puţin cunoscute, brutale sau mai puţin brutale. Nu observaseră vreo coadă. Astfel sperau să realizeze contactul pentru care venisera. Sperau că, de data aceasta, Piki să apară la contact. Mai încercaseră odată dar nu apăruse, simţiseră “coada” şi renunţaseră chiar ei. Totuşi, Piki nu apăruse la momentul potrivit. Era mai bine aşa, poate şi el simţise pericolul. Aproape că garantau pentru “loialitatea” lui Piki. Ei îl crescuseră ca agent. Îi insuflaseră ABC-ul muncii de trădător, dar şi al corectitudinii. Numai să nu fi fost descoperit. Nu prea îşi făceau griji, însă era mai indicat să-şi ia toate măsurile de siguranţă. Să nu rişte. De aceea fuseseră trimişi în România. Pentru Piki.
- Ce zici? răsuflă domnul Stone, impersonal.
Doamna Stone parcă nu-l auzi.
- Până acum, nimic. Nici un filor. Eşti de acord?
- Da, răspunse sec domnul Stone.
- Ai vreo îndoială?
- Nu, dar totul pare prea curat. Simt o apăsare, o creştere a tensiunii. Poate datorită apropierii momentului întâlnirii cu Piki. Totuşi, starea asta o am de câte ori se apropie pericolul. Prea multă linişte şi nu-mi miroase a bine. Mai bine lucram sub “coada”, când îi simţeam pe români după noi. Aşa, pot apare de oriunde şi există pericolul să nu ne dăm seama că sunt cu noi.
Într-adevar, cei doi clienţi vechi ai multor servicii de contraspionaj din lume se pricepeau foarte bine să-şi facă treaba sub ochii filajului. Erau foarte buni actori, cu simţuri cu totul deosebite, profesionale, parcă special create pentru asemenea activităţi grele, periculoase, inteligente, aproape imposibile. În asemenea condiţii nu dădeau rateu. Totuşi, unul dintre aceşti profesionişti dăduse greş, dar ei nu ştiau. În Bucureşti. Unul dintre cei mai buni agenţi ai Occidentului fusese depistat tocmai datorită superpregătirii. În prezent, acel agent juca pentru secunitate. Dar domnul şi doamna Stone nu ştiau. Despre asta, însă, altădată.
- Ce facem? Mai avem destul timp până la vedere. Continuam?
- Rătăcim drumul, hotărâ scurt doamna Stone, cu ochii pe o hartă cu atâtea detalii pe ea încât orice cartograf român ar fi dorit s-o aibă.
- Bine. Tăiem printre vii spre şoseaua Lugojului. Dacă nici aici nu dăm de securişti, trecem la ultima verificare. Înseamnă că, contraspionii localnici nu sunt atât de grozavi pe cat li s-a dus vestea.
***
Când se apropie de căsuţa închiriată de domnul şi doamna Stone, Dragoş le făcu semn celorlalţi să se apropie.
- Nea Spirule, ce crezi, o fi lăsat vreo muzicuţă omul nostru? Sau vreun semn.
- După cât îi cunoaşte babacu, chiar mai multe. Da’ lasă pe nen’tău. Le vin eu de hac.
- Intrăm acum sau îl aşteptăm şi pe Novac?
- Să vină şi el neapărat. Până atunci tu bea o cafea, adu lui Nen’tău o berică şi la băieţi o palincă. Că le arde stomacul de foame. Vezi că are la bar de toate.
- Vin imediat. Uite cheia de la căsuţa 215, vecină cu a lor. Intraţi şi pregătiţi-vă.
Trecu întâi pe la recepţie unde o lăsase pe Oana să urmărească dacă cei doi se întorc sau dacă apar alte probleme care ar putea avea legătură cu acţiunea propriu-zisă. Totul era în ordine aici. O luă spre barul-terasă aflat nu prea departe. O scrâşnitură de roţi şi o voce, pe care el o simpatiza, se auzi de la geamul maşinii care frânase.
- Tinere, de ce nu eşti atent? Ţi s-a urât cu viaţa?
- Domnule Novac! Dumneavoastră sunteţi?
- Nu. Vreun bulibaşă care vrea să te răpească pentru fata lui.
- Lasă-mă şi mata. Am destule pe cap.
- Iete-te domne! Îi crapă capul de-atâtea griji! Apoi coborâ din maşina şi zise:
- Ia spune, care-i treaba. Au zburat?
- Păi sigur. Doar nu era să te aştepte pe mata.
- Hai, hai, las-o moale. Bizui-te pe unul mai bătrân ca tine. Zi. Scurt.
Îi relată situaţia apoi îi zise că ai lui nea Spiru sunt pregătiţi să intre.
- Nu, până nu dau eu verde. Înţeles?
- Înţeles.
- Bun. Acum plec să dau câteva ordine. Întoarse şi plecă. Se opri într-o parcare aproape de şoseaua naţională, unde se aflau două maşini cu câţiva ofiţeri, printre ei şi două fete. Erau subordonaţii lui Novac. Erau oamenii din umbră. Pe ei îi ferea Novac să nu fie cunoscuţi nici de civili, dar nici de ofiţerii care aveau permisiunea să-şi decline calitatea. Ei reprezentau securitatea nevăzută a zonei. Privindu-i, în nici un caz nu ţi-ai fi închipuit că în faţa ta stau cei câţiva oameni, de care le era frică marilor răufăcători, dar nu numai: inclusiv cadrelor de securitate, miliţie şi armată care ştiau că se mai abat de la regulile impuse de regulamente şi de normele de viaţă pe baza cărora se cerea să-ţi fixezi conduita profesională. Pentru asta, însă, şi lor li se cerea corectitudinea corectitudinilor. Pentru ei nu exista pilă, nepotism. Ei nu aveau dreptul să se legitimeze. Ba chiar nici nu purtau acte din care să reiasă calitatea de ofiţer. Existau riscuri dar cu mici sau mari sacrificii cei mai mulţi reuşeau să reziste. Bineînţeles că îi ajuta şi recuzita pe care o aveau la birou, sau pe care o purtau cu ei. Mustăţi, peruci, bărbi, ciocuri, meşe, vopsele, rimel, nu constituiau secrete pentru ei. Cu minunea de mastics ce o aveau într-o fiola, oricând lipeau o mustaţă mai mică sau mai stufoasă, peruci şi toate celelalte.
Până şi la birou, de altfel secret, veneau rar. Tocmai ca să nu bată la ochi. De securizarea lor depindeau şi multe rezultate.
- Băieţi, datele sunt aceleaşi pe care vi le-am spus acum trei zile la instructajul făcut la birou. Numărul maşinii este XX-14-923. Un volvo gri metalizat. El este îmbrăcat în blugi, pulovăr gri şi vestă albă, iar ea în pantaloni roşii, roşu închis, bluză verde şi vestă bleu. Grijă foarte mare. Sunt meseriaşi extra. Şi au şi pe cineva aici. Posibil să fie militar. Echipajul 1 caută în oraş. Echipajul 2 în afara oraşului. Din câte-i cunosc eu, mai întai se vor verifica pe şosea, prin pădure, pe câmp. Dar e posibil să meargă şi direct în oraş. Am dat în consemn şi la miliţie şi la contrainformaţii militare. Nu forţaţi. Insist. Nu forţaţi nota. Să dovedim că nu el este mai bun ca noi. Noi suntem acasă la noi. El joacă în deplasare. Mă ţineţi la curent cu orice. Clar? Gata. La drum.
Privi cum se îndepărtau. Ştia că dacă Zero 1 şi Zero 2 vor acţiona în zona lor, băieţii lui îi vor găsi. Se urcă la volan şi demară spre motel.
***
Domnul şi doamna Stone străbăteau o zona cu dealuri, îndepartându-se înadins de Timişoara pentru ca eventualii urmăritori să concluzioneze că ei se îndreaptă spre Lugoj, Făget. O dâră deasă de praf rămânea în urma lor. Nu departe se încrucişară cu un Aro al armatei. Şoferul, un băieţandru, probabil militar în termen, scoase capul pe geam, gesticulă cu pumnul către cei doi, strigând:
- Băi, nebunilor. Ce goniţi aşa, băi? Eu cum văd să mai merg?
- Lasă-i caporal, îi zise un căpitan care purta însemne de tanchist. Opreşte până se aşează praful. Apoi însemnă ceva pe harta pe care o avea pe genunchi. Luă staţia şi comunică:
- Aici Alfa 7. Răspunde dacă ne auzi. Dispeceratul 1, mă auzi?
- Te aud, Alfa 7.
- Zero 1 si 2 sunt aici. Au trecut pe lângă mine.
- Unde aici? Unde te afli?
- Careul L47 cu C49. Direcţia şoseaua Lugojului. Cred că vor trece prin vii.
- Bine, Alfa 7. Mulţumesc.
- Ce fac, merg după ei?
- În nici un caz. Rămâi în zona care-ţi este stabilită.
- Am înţeles.
Ştia că nu e de glumă cu indicativul “Vampirul”. Dacă-l încălca, putea strica toată treaba, toată organizarea lui Novac şi dracul ar fi fost al lui. Aşa că prefera să rămână în perimetrul lui.
***
După ce trecură de Aro-ul cu însemnele armatei, domnul Stone îi spuse consoartei şi colegei sale:
- Ce-o căuta ăsta pe aici?
- Ce să caute, îl linişti ea. După cum arată harta, se deplasează spre cazarmă. Ne aflăm în apropierea unităţilor de tancuri de la Buziaş.
- Dea Domnul să fie aşa.
- Ia-o mai uşor. Fă stânga, dreapta de câteva ori să vedem dacă se ţin după noi. Mai bine să verificăm.
Îi urmă sfatul şi când ajunse în vârful pantei opri. Coborâră şi priviră în urmă. Nici o mişcare. Ba chiar o dâră de praf se îndepărta spre Buziaş.
- Ai avut dreptate. Să mergem.
- Nu-i nimic. Paza bună trece primejdia rea.
Continuară cu aceeşi viteză, umplând de praf frunzele viţei-de-vie agăţată pe aracii rânduiţi în linie de-a lungul pantei.
***
- Alfa 9, Alfa 9, străbătea eterul glasul puţin enervat al locotenentului-major Dinică Vionică. Aici Dispeceratul 1. Răspunde dacă mă auzi.
- Aici Alfa 9. Te aud. Spune.
- Zero 1 şi 2 spre tine.
- Recepţionat.
Lt.maj. Dinică Marcel e soţia lui care tocmai se află de serviciu la Dispeceratul 1. De aceea fusese scurt în răspuns.
- Opreşte pe dreapta în aşa fel încât să nu prea aibă loc să treacă altă maşină, ordonă el soldatului, care se afla la volan. Şi schimbă roata aia odată, că-mi descarc acum nervii pe tine!
- Dar n-am pană, domnule lt.maj..
- Eu n-am spus că ai pană. Am spus schimbă roata şi tu o schimbi. Ordin. Cât fumez eu ţigara să fie gata.
Era supărat pe Viorica, nevastă-sa. Ea nu accepta să facă deocamdată copil. Susţinea că mai întâi să-si termine studiile la facultatea de psihologie. Apoi îi va umple casa de odrasle. El vroia acum. Considera mai importantă căsnicia decât studiile. E drept că altceva n-avea ce să-i reproşeze Vioricăi. Poate, uneori, îi mai râcâia pe suflet că era şi ea tot lt. maj. şi chiar cu un an înaintea lui.
- Alfa 9, Alfa 9...! Răspunde Alfa 9. Naiba să te ia Marcele că nu răspunzi, se necăji şi Viorica în faţa pupitrului pe care se aflau staţiile R.E.R. şi telefoanele. Trebuie să comunic neapărat şefului că au fost găsiţi Zero 1 şi Zero 2 şi ţie-ţi arde de supărare. Alfa 9, Alfa 9...!
- Spune.
- Ai ceva?
- Cred că da. Se vede crescând rapid o dâră de praf. Se află la vreo 2-3 km şi vine spre mine.
- Ai grijă. Ei sunt. Să-mi spui imediat ce vei avea certitudinea. Şi după o pauză: Te rog.
- Bine, bine.
“Arde-te-ar focul Marcele, să te ardă. Mult mai ţin la tine şi tu nu mă înţelegi. Un pic de răbdare dragul meu şi vei avea şi ceea ce doreşti tu. Îţi trânteşte fata câţiva plozi pe bătătură cât ai zice peste”. Apăsă pe buton şi apelă indicativul lui Novac.
- Sigma 1, Sigma 1...! Aici Dispeceratul.
- Ia zi, fato! Ai ceva?
- Da, sunt printre viile din N-V Buziaşului. Se îndreaptă spre şoseaua Lugojului.
- Totul decurge normal?
- Da.
- Bine, anunţă echipajul pe care l-am trimis spre Buziaş, să revină spre Timişoara, pe şoseaua Lugojului. Am înţeles.
- Auzi, retransmiţi orice. Noi ne apucăm de treabă şi să nu dea peste noi. O las pe Oana la maşină. Colaborezi cu ea.
Novac coboră, o chemă pe Oana, îi ordonă să rămână la maşină şi să-i transmită de urgenţă dacă Zero 1 şi Zero 2 se vor îndrepta spre Timişoara. Le făcu apoi semn lui Spiru şi alor lui că totul este în ordine şi intrară în căsuţa cu numărul 215, închiriată de domnul şi doamna Stone.
Novac rămase spectator, lângă uşă. Îi plăcea să privească la Spiru şi băieţii lui. Ca nişte furnicuţe, pe tăcute, mişcându-se uşor, mişunau prin cameră, care putea avea una sau mai multe capcane.
Mai întâi cercetară cu ochii. Găsiră un fir de aţă pus special să te împiedici de el, iar mai spre măsuţa, unde se aflau bagajele, praf presărat. Înseamnă că nu se prea temeau Zero 1 şi Zero 2, dacă întinseseră asemenea capcane, destul de ieftine.
Deodată Spiru îi smuci pur şi simplu înapoi pe unul din ofiţerii care, liniştit, se pregătea să umble la valize.
- Stai, au pus un aparat foto. Dacă te apropii prea mult din direcţia asta, declanşează automat.
- Ete-ai dracului! Era cât p’aci să mă prindă.
- Ce te miri, trebuia să ne aşteptăm. Luaţi-o pe flancuri şi astupaţi obiectivul aparatului cu o coală. Va declanşa numai o singură dată, dar nu va apare nimeni pe peliculă.
Se conformară imediat.
- Acum întrerupe şi curentul să nu ne înregistreze sub nici o formă. Vom folosi lanternele şi acumulatorii. Gata. La treabă. Trecem la valize. Căutăm să descifrăm codul. Novacule! Ne ajuţi?
- Gata, bade. Ce vrei să fac?
- Ţine aici astea să pot eu umbla cu cheia universală. Trebuie să încerc să descifrez fără zgârieturi. Fără alte urme.
Scoase “universala” şi începu cu calm să scotocească între numerele cifrului pentru a-l deschide.
În acest timp cei doi ofiţeri scoteau, cercetau şi fotografiau.
Nu trecu mai mult de 15 min. că se auzi un “uf” de uşurare din locul unde lucra Spiru.
- Ai reuşit, bade? îi zise Novac. Acum să vedem ce are vampirul ăsta aici. Poate avem noroc să ne conducă către trădătorii pe care îi căutăm.
Fotografiară aşezarea documentelor, apoi pe fiecare în parte. Din când în când, Novac cerea Oanei să-i comunice poziţia celor doi spioni. Nu cumva să se apropie şi să-i găsească în camera. Nici măcar o urma de-a lor nu trebuiau să găsească cei doi. Oana îi comunică direcţia spre Timişoara a celor doi.
- Grăbiţi-vă. S-ar putea să vină. Ştergeţi orice urmă. Restul îl facem la sediu. Sper ca decodificarea să ne reveleze importanţa lor. Spirule, pleci cu ai tăi. Dragoş, hai cu mine. O luăm şi pe Oana. Hai că trebuie să fiu acolo. Lângă el.
***
Cei doi “turişti”, domnul şi doamna Stone, se simţeau mai bine. Chiar dacă trecuseră pe lângă camionul în pană, nu-şi puseseră probleme. Se apropiau deja de şoseaua Lugojulul.
- Cred că ai avut dreptate, sparse apăsarea liniştii domnul Stone. Nici Aro şi nici camionul în pană n-au legătură cu noi.
- Şi eu cred la fel. Şi dacă n-au fost până aici, cred că nu ne-au reperat. Mai avem o şansă să-i descoperim în cazul în care sunt de aici până în Timişoara.
- Ai dreptate, dar să nu uităm că ne trebuie foarte mare atenţie la intrarea în oraş. Dacă nu ne preia nimeni nici acolo, putem trece la contactarea lui Piki. Ai pregătit semnele?
- Da.
Se referea la mâna în două culori pe care deja o aşeza la parbrizul din spate, însă cu degetele în jos. Aceasta semnifica faptul că totul este în ordine, ca mesaj pentru Piki: să înţeleagă că totul decurge normal. Mai se referea la haina albă aşezată pe umeraş. Prezenţa ei la geamul portierei din spate semnifica acelaşi lucru. Lipsa acestora semnifica pericol. Ultimul semn, ultimul mesaj îl constituia pur şi simplu faptul că maşina era parcată cu spatele sau cu faţa spre bordură. Cu spatele spre bordură semnifica pericol, iar invers, cu faţa spre bordură - totul normal. Adică, undă verde pentru întâlnire.
***
- Dispeceratul, sunt Alfa 9, mă auzi?
- Te aud, Alfa 9. Ai ceva?
- Da, au trecut de mine. Se apropie de şosea.
- Vezi de acolo dacă o iau spre Lugoj sau spre Timişoara!?
- Încerc.
- Alfa 9, trebuie să ştiu sigur. Nu te juca în aceste momente cu mine. Vezi sau nu?
- Văd, văd. Îţi voi comunica în scurt timp. Deja Dinică Marcel dăduse ordin soldatului să o ia la fugă spre şosea, de-a dreptul prin vii. Observă că norul de praf se îngroşase brusc. Îşi închipui că Zero 1şi Zero 2 au oprit autoturismul. Oare ce vroiau să facă? Gândi că intuise corect să-l trimită pe soldat în direcţia respectivă, să vadă ce fac cei doi în locul în care au oprit.
***
Într-adevăr. Domnul şi doamna Stone opriseră maşina la vreo 200m de şoseaua principală. Era una dintre ultimele încercări să descopere dacă sunt urmăriţi. Se opriseră şi băgaseră maşina pe un drumuleţ din vie. Se ascunseseră precum prepeliţa în ţărână. Sperau ca ei să nu fie văzuţi, dar ei să vadă totul.
Doamna Stone rămăsese în maşină şi întinse o antenă. Apoi scoase dintr-o cutie o staţie cât un telefon, introduse un ştecher minuscul într-o priză la fel de mică aşezată între scaune, după care începuse să apese pe claviatură, în timp ce domnul Stone dă ocol.
- Unchiule, mă recepţionezi?
- Recepţionez N 101.
- Până în prezent totul este în regulă. Aprobaţi trecerea la ultima variantă?
- N 10l, dar N 100 ce zice?
- E de acord. El cercetează zona.
- Da, da. Deci totul este în regulă?
- Totul în cele trei zile nimic. Nici la N 100 nici la N 101.
- Foarte bine. L-am contactat pe “Mistreţul” şi el afirmă că se poate trece la acţiune.
- Aşa vom face. După ultima verificare pe care o vom face în oraş, îl vom contacta pe Piki.
- Cale liberă. Succes.
Era ora 8 seara şi câteva secunde, secundele peste ora 8 reprezentând timpul cât avusese loc discuţia între N 101, alias doamna Stone şi reprezentanţa economică a statului ce-l reprezenta, unde de fapt, se afla şi centrul de spionaj pentru România.
***
Soldatul trimis de lt.maj. Dinică Marcel se apropiase târâş şi camuflat de frunzişul des al viţei-de-vie şi de iarba înaltă care crescuse în urma ploilor abundente, auzise comunicarea făcută de Zero 2, dar nu înţelesese nimic. La început a crezut că vorbeşte cu domnul Stone, dar după 5 min. îl văzu pe acesta că vine la maşină din direcţia şoselei.
- Măi să fie, gândi soldatul, venindu-i să se scarpine după ceafă, pe sub bonetă. Măi să fie, văd că nu numai la noi vorbeşte omul de unul singur. Şi la case mai mari sunt bolnavi din ăştia.
Brusc îl cuprinse teama. Domnul Stone dădea ocol maşinii şi aruncă o privire chiar în direcţia soldatului, care se făcu imediat una cu pământul. Apoi scoase vârful nasului şi văzu cum domnul Stone n-avea altă grijă decât să strângă o antenă. Se urcă şi plecară spre şosea.
- Aha, îşi zise soldatul, d-aia vorbea madama singură. Transmitea ceva la o staţie. Mulţumit de ceea ce descoperise o luă la fugă spre şeful său, cu gândul la privirea urâtă ce-o văzuse la domnul Stone.
***
- Ceva suspect? întreba doamna Stone.
- Absolut nimic. Avem liber şi de la centru.
- Foarte bine, răspunse încruntat domnul Stone. Urmă o pauză destul de lungă, apoi continuă: totuşi prea este multă linişte. Mă apasă liniştea asta de parcă prevesteşte ceva rău.
- Ei, dragul meu. Cred că îmbătrânim şi noi. Lipsa de siguranţă se manifestă când psihicul îmbătrâneşte. Şi e normal. Avem peste 20 de ani în munca asta.
- Sunt de acord că asta poate fi cauza stării mele. Dar nu-i numai atât. Doar ştii foarte bine că de câte ori am acţionat în România, indiferent de zonă, filajul a fost grămadă pe noi. Măcar din rutină şi tot trebuiau să ne urmărească. La fel ne-au spus şi cei ce au acţionat în România în perioadele anterioare. Securitatea româna nu scăpa nici un străin suspect.
- Poate or fi fost ocupaţi. Doar ştii că s-a pornit o acţiune mare de NATO şi ruşi împotriva României. Să le dea mai mult de lucru. Şi eu gândesc ca tine. Dar ai văzut şi tu. Te-ai convins. Nicăieri, nimeni. Nici măcar o suspiciune. Cel puţin până acum.
- Aşa este. Însă ştii că Samy, cel care a fost înaintea noastră, era foarte bun şi tot a pierdut.
- Da, dar am înţeles că a greşit el.
- După părerea mea a fost determinat să greşească. De ce trece timpul sunt tot mai convins că însăşi securitatea i-a împins spre greşeală. Era să-şi lase oasele pe aici.
- Ei, nu te mai gândi la aşa rău. Samy era şi un dur. Şi prea orgolios. Iar durii îşi pierd controlul în anumite clipe. Orgoliul doar îl împinge la groapă.
- Bine, să lăsăm astea. Dă-mi mai bine o gură de cafea. Să mă întărească. Ne apropiem de oraş şi este necesar să ne mobilizăm la maxim. Vezi că nu schimbăm planul. Pe tine te las în spatele Operei. Te verifici şi totodată asiguri spatele lui Piki. Eu voi face tot posibilul să descopăr securiştii, să afişez semnele pentru Piki şi să apar, dacă totul este în regulă la locul întâlnirii. Tu vei fi umbra lui Piki. Ai grijă de tot şi de toate. Posibil să ne ajute şi “Mistreţul”, dar ştii că el apare doar dacă are ceva în legătură cu noi. Altfel, dacă totul e în ordine, îşi vede de treabă.
Căzu pe gânduri. Ce om şi Mistreţul ăsta! Ce caracter tare trebuie să aibă cei ca el. Auzise că Mistreţul se află de peste 25 de ani în zonă. Avea casă, avea familie, copii, unul din băieţi chiar era mare pe la UTC. Nimeni nu ştia ce treburi bune ştia Mistreţul pentru destule centre de spionaj. Care va să zică, era împrumutat. Nimeni nu-l cunoaştea la faţă. I se transmiteau sarcinile prin R.E.R., sau prin căsuţe poştale, indicate de el cu puţin timp înainte de depunerea materialului.
***
Lt. maj. Dinică Marcel îl auzi pe soldat cum gâfâia. Privi către el şi gândi că s-a întâmplat ceva, de vreme ce avea faţa contorsionată şi gesticula din mâini.
Când se apropie, raportă gâfâind, fără pauză:
- Au transmis, au transmis, domnule lt.maj.
- Ce spui ma, ce-au transmis, cine-a trimis?
- Ea, domnule lt.maj., ea a transmis. El cerceta terenul şi ea a transmis din maşină.
- De unde ştii tu că a transmis, încercă să-l facă să vorbească mai explicit, deşi ştia ce vrea să raporteze.
După ce ascultă tot ce-i relata soldatul, Marcel Dinică apăsă pe butonul staţiei sale.
- Dispeceratul, mă auzi? Aici Alfa 9. Recepţie.
- Te aud, Alfa 9. Care-i situaţia?
- Au luat-o spre Timişoara. Vezi că au transmis ceva la o staţie ce o au în maşină.
- Am să comunic. Mulţumesc.
- Bai, bai.
***
Novac cu Dragoş şi Oana se apropiau de centrul oraşului. În eter se auzi glasul precipitat al Vioricăi.
- Sigma 1...
- Sigma 1, răspunse Novac calm.
- Sigma 1, Sigma 1, vin, vin spre Timişoara.
- Bine, am înţeles. Comunică şi celorlalte echipaje. Să confirme că au auzit.
- Mai e ceva, Sigma 1. Au avut o ieşire în eter.
- Lungă?
- Câteva secunde.
- Zero 1 şi Zero 2 cam la ce distanţă pot fi de Timişoara?
- 35 - 40 Km.
- Bine. Avertizează echipele; pe Castor 1 şi 2, adică Nelu şi Corina - primul echipaj şi Gelu cu Mitru - al doilea. Urgent sună şi pe cei ce sunt acasă, să vină la sediu, să-i găsesc pregătiţi.
Acesta era unul dintre marile dezavantaje ale ofiţerilor comandaţi de Novac. Nu puteau pleca de acasă, chiar dacă erau liberi, fără a comunica locul deplasării şi traseul, bineînţeles, dacă obţineau aprobarea. În cazul în care se întrevedea în ziua respectivă, liberă pentru ofiţer, o misiune de anvergură, chiar dacă probabilitatea de a-i chema era foarte mică, ei nu aveau voie să plece de acasă. Uneori stăteu în rezervă şi zile întregi, chiar din concediul de odihnă ca să fie chemaţi pentru o zi sau o oră, cât era nevoie pentru rezolvarea cazului pe momentul respectiv. Dacă totuşi era absolut nevoie să iasă la cumpărături, ofiţerul trebuie să comunice exact traseul, să-l respecte întocmai, deoarece nu o dată se întâmpla să fie culeşi de pe traseu, iar familia să rămână fără pâine ori cumpărăturile respective. Novac îşi aminti de neplăcerile cauzate de asemenea situaţii şi în familia lui. De câte ori nu fusese ţintuit în casă sau ridicat de pe traseu; de câte ori nu plecase în deplasare pentru 5-10-15 zile şi revenise după o oră sau două, sau plecase pentru o oră şi revenea după câteva zile, obosit, neîngrijit, iar acasă era şi certat. Pe bună dreptate. Dar el nu înţelegea că după tot efortul depus să mai fie şi certat. Până nici soţia lui nu mai avea răbdare. Ura pur şi simplu programul non-stop al soţului, lipsa lui de zile şi nopţi din familie. E drept că atunci când Novac şi colegii lui acţionau în oraş sau în apropiere, dacă era posibil, îşi chemau şi nevestele pentru câteva ore, să se vadă, eventual să ia masa împreună, ceea ce se întâmpla rar din cauza lipsei banilor. Ajungeau însă să urască şi zilele şi nopţile când stăteau în casă, obligaţi să păzească telefonul, să tresalte împreună la zbârnâitul acestuia. După câţiva ani de viaţă tumultoasă, soţiile acestor oameni se obişnuiau cu plecările şi mai puţin cu aşteptările. E drept că, deseori, se ajungeau şi la certuri.
Novac scutură din cap. Nu-i plăceau aceste gânduri. În ultimii ani stătea la serviciu de dimineaţa până seara, uneori şi noaptea. Acasă certurile se accentuau. Soţia nu mai ţinea cont de copii, de vecini. Certuri şi numai certuri. Pe undeva, obligaţiile de serviciu îi furau gândurile negre, necazurile casei. Dar ceva lipsea din fiinţa sa. Satisfacţiile, uneori insatisfacţiile de la serviciu nu erau depline deoarece lipseau cele din familie. Aproape ca nu-i mai venea să calce pe acasă.
Întoarse capul către Dragoş şi-i zise:
- Te las la sediul Securităţii. Mergi la Spiru şi vezi dacă băieţii lui au reuşit să intercepteze transmisia lui Zero 1 ţi Zero 2. Dacă nu-şi dau seama despre ce este vorba, s-o trimită urgent la Bucureşti pentru decodificare. Clar?
- Da, domnule Maior, răspunse Dragoş oficial.
- Hai piciule, fugi. Raportează şi domnului general Sandu tot ce ştii, îi spui că sunt pe baricade cu tot efectivul şi că voi face tot posibilul să iasă treabă buna. Urează-mi noroc şi fugi. Când termini să vii cu cpt. Roşu cu maşina gonio. Să se ţină în apropierea noastră. Legatura pe canalul 3. Indicativul lui Roşu: Gama 10. Gata. Dă fuga. Tu să treci la Castor 4 când revii.
Când ajunsese la sediul său, care se afla în acelaşi corp cu o policlinică particulară, Novac îi văzu pe ceilalţi ofiţeri în camera ofiţerului de serviciu. Maşinile aşteptau deja în curte, gata să demareze către necunoscut.
Corpul comun cu clădirea policlinicii, crea mai multe avantaje sediulul conspirat. Ofiţerii, atunci când erau obligaţi să se prezinte la sediu, puteau intra fără a atrage atenţia curioşilor. Şi curioşi erau suficienţi. Milioane de dolari ar fi dat unele servicii de spionaj pentru a cunoaşte amplasamentul acestor sedii şi pe ofiţerii ce veneau aici, ca să ştie de cine să se ferească. Tocmai de aceea erau încontinu în atenţia contrainformaţiilor, nu cumva, aceşti anonimi securişti să cadă în plasa permanent ţesută de păienjenişul aşilor spionajului. La rândul lor, spionii îi căutau şi ei, căci ştiau că dacă mai scapă de alte mijloace folosite de securitatea română, de filaj, dacă picau pe ei, nu mai aveau scapare. Mai ales cei care aveau în legătură barosanii şi cu care nu luau contact direct decât prin semne, câsuţe poştale sau, în ultimul timp, prin radio.
Alt avantaj constă în posibilitatea de a putea ţine la sediu, fără probleme mari, două - trei autoturisme, care să fie gata oricand să plece în orice misiune.
De asemenea, erau obligaţi să iasă, ori să revină cu diverse bagaje în care-şi păstrau staţiile şi altă aparatură. Datorită policlinicii, nu atrăgeau atenţia.
Novac aruncă o privire, îşi dădu seama că cei şase ofiţeri erau încordaţi prea din timp. Şi puteau să se descarce nervos prea devreme, iar relaşul în clipele de tensiune maximă ale urmăririi, are efecte total negative. Atenţia celui relaxat scade în aşa măsură încat nu mai observă corect, gândirea se reduce la 2/3, iar posibilitatea de a hotărâ în acele fracţiuni de secundă, pe momentul necesar, se reduce la zero. De asemenea, în clipele de relaş psihic se produc şi accidentele auto. Toate conduc la îndeplinirea misiunii de către cel urmărit şi la dezastruasa neîndeplinire a sarcinilor de către filori.
Încerca să mai destindă atmosfera.
- Ce mai faci, măi, Turiţă, aruncă el către unul dintre cei mai tineri ofiţeri. Te-a lăsat nevasta să pleci de-acasă?
- M-a lăsat, domnule comandant. M-a lăsat, de ce să nu mă lase. Şi, după o mică pauză continuă mucalit. Cam greu, dar m-a lăsat.
- Hai, băi, că nici tu n-ai fi plecat. Ce, eu când eram de vârsta ta aş fi plecat de lângă nevastă? Este, tizule? se adresă el celui mai în vârstă dintre ofiţeri, Aurel Petrovici.
- Este, şefu. Dar eu nici acum nu aş pleca, râse el mânzeşte.
- Laudă-mă gura, zâmbi Novac. Lasă că mi-a spus mie coana Sabina ce poamă-mi eşti. Joci mai mult în deplasare şi pe dumneaei o laşi să se usuce la umbră.
- Nu, şefu, n-o las. Adică joc şi-n deplasare, dar n-o las nici pe ea. Nu-mi stric eu casa pentru altele. Eventual le folosesc să-mi întăresc căsnicia.
- Păi, vezi că te ajung băieţii din urmă.
- Îi iau şi pe ei, şefu, să-i învăţ. Că şi pe mine m-au învăţat alţii.
- Bine, lasă. Ia, zi, Turiţă, toate-s bune?
- Bune, domnule maior.
Dar Novac ştia de ce-l întreaba. Deja Turiţă, pe numele lui de fapt, avea probleme cu nevasta din cauza programului. Şi ştia că trebuie să-şi facă timp să meargă să discute cu ea. Spera s-o convingă, căci tot el o ajutase să obţină locuinţă şi serviciu. Însă, de cum o vazuse, i se păruse o fiinţă dificilă. Dar mai ştii? Urma alege.
- Ei, dacă toate-s bune, să trecem la subiect. După cum ştiţi, ne aşteptăm să vină domnul şi doamna Stone, adica Zero 1 şi Zero 2. În maxim 30 de minunte vor intra în Timişoara. Deja Castor 1 şi Castor 2 sunt în aşteptare. I-am restras la Ghiroda şi la Pecotim. Avem următoarele date. Pe scurt, că nu mai am timp. Ambii – spioni de clasă. Din alte surse rezultă că au un agent în zona noastră. Dar ştiţi că pot folosi terenul nostru pentru a se întâlni cu agenţi din altă ţară. Iar Banatul este frecvent folosit pentru ca spioni din diverse ţări, să realizeze contactul pentru instructaj, ori preluare de informaţii de la agenţi, care lucrează şi locuiesc în alte ţări, mai ales în Polonia şi Iugoslavia. Ne interesează şi aceste persoane. Dar în primul rând, ne doare de trădătorul nostru. Se scurg informaţii din domeniul militar şi politic ... “El”, dacă-i doar el, lucrează într-unul din aceste domenii. Asta, în cazul în care nu ne confruntăm cu o reţea. Şi nu este imposibil! Ce putem face. Cunoaştem multe dintre metodele lor. După cum au acţionat până acum - consider că nu se vor lăsa prinşi aşa uşor. Atenţie mare la modalităţile de verificare pe care le întreprind. Sunt doi. Posibil să se despartă. Să se controleze reciproc. Dacă se despart, Castor 4 format din cpt. Nedelea, cpt. Tofan, Dragoş şi Oana, vor urmări pe Zero 2, adică pe ea. Ceilalţi pe Zero 1. Atenţie cu totul deosebită la gesturi, mişcări, privire, la tot ce v-am atras atenţia la instructajul efectuat acum trei zile. Nu neglijaţi persoanele de pe traseu, eventuale semne, semafoare, privirea, încălţămintea acestora. Fotografiaţi suspectul. Raportaţi orice asemenea aspecte. Dacă nu ajung eu la voi, hotărâţi voi pe cine să-l luaţi în urmărire. Posibil nici să nu se întâlnească. La valoarea lor şi a sursei de informaţii, cred că aşa vor face. Doar dacă nu observă chiar nimic suspect. Şi asta depinde în primul rând de noi toţi. Or fi ei deştepţi, pregătiţi ultra, dar noi suntem acasă şi nu muncim pentru bani. Pe noi ne ajută cei din jur... Pentru ei toţi sunt duşmani. Pentru noi, toţi sunt prieteni, în afară de ei şi unul - poate doi. Restul - prieteni. Ei lucrează cu frică. De noi, de tot ce-i înconjoară. Noi cunoaştem toate zonele. Ei nu au cum. O singură fisură şi li se dă tot planul peste cap.
- Domnule Maior, permiteţi? Zvâcni Turiţă Gheorghe în picioare.
- Zi, măi, Gigele, îl alintă Novac. Ţi s-a sculat vreo idee?
- Dar dacă o iau prin altă parte, tot peste câmp? Sau pe la aeroport?
- Riscăm, mânzule. Miliţia din comune se află pe traseu. Ne comunică mişcarea oricăror autoturisme cu număr XX. De asemenea, o patrulă auto de circulaţie şi sergentul major Slabu, pe motocicletă, asigură şoseaua până dau de ei. Apoi, discret, doar îi ciupeşte, dându-ne direcţia şi poziţia.
- Şi la aeroport?
- Avem oamenii noştri acolo. Dar eu cred că vor realiza contactul în oraş. Tipului acesta de oameni le place ori aglomeraţia, ori pustietatea. În pustietate n-au făcut-o, deci ne aşteptăm în aglomeraţie.
- Dacă, … ştiţi,… adică nimic, se bâlbâi Turiţă.
- Zi, măi, dar repede, c-a trecut anul până vorbeşti tu.
- Nimic, domnule Comandant. Era un gând.
- Bine. Lasă că mi-l spui altădăta. La treabă.
Aurel Petrovici încerca să menţină gluma:
- Şefu’, nu mi-o daţi mie pe Oana? Că, poate, cine ştie? S-o lega de vreo noră.
- Tu nu ştii, mă, că Spiru nu te suferă?
- Păi ce, eu o iau pentru mine? O iau pentru băiatul cel mare. Băiat bun. Mai are un an şi termină informatica.
- Nu. Tu mergi cu Sandu şi eşti Castor 3, Corina, Nelu - Castor 1, Gelu cu Mitru - Castor 2. Castor 4 am spus: Nedelea, Tofan, Dragoş şi Oana. Altfel mă omoară Spiru. Făcea aluzie la dorinţa lui Spiru de a-l avea pe Dragoş, ginere. Eu îl iau pe Turiţă - mânzul.
- Am înţeles, şefu’. Permiteţi să plecăm.
- V-am dat verde. Să-mi comunicaţi orice aspect.
***
Zero 1 şi Zero 2 nu se grăbeau. Traversau comuna Remetea Mare cu calm, studiau totul pe unde treceu, iar el îşi fixa ochii mai mult în oglinzile retrovizoare, lungi, să cuprindă totul. Nu vedea nimic în urmă.
- Ne apropiem de popasul Parcul Privighetorilor. Ne oprim?
- Nu, doar trecem prin parcarea din curtea popasulul. Să vedem cu ochii noştri, dacă nu se ascunde vreo “coadă” care să ne urmeze.
Popasul Parcul Privighetorilor, loc minunat în calea turiştilor, situat într-un fost conac de grof, beneficia şi de o curte vastă în care găseai căsuţe, fâneţe, livadă, lac, gradină şi alte mici peisaje, care să-ţi clătească ochii. Nici ei nu ştiau şi nici Novac, că aici se afla primul loc de unde MISTREŢUL, asigura spatele lui Zero 1 şi Zero 2. Nici n-aveau cum să ştie. Târziu, după Revoluţie, s-a bănuit pe unde a acţionat acest vechi agent, această veche “cârtiţă” a spionajului occidental, care acţiona doar în misiuni destul de importante şi doar foarte foarte acoperit. Aşa a şi rezistat până la bătrâneţe. Nu se dădea pe mâna nimănui. Acum primise prin staţia R.E.R., să asigure auto XX-14-923. I se dăduse patru puncte obligatorii de trecere ale acestei maşini şi deja o luase în primire. Pe el nu-l interesa cine se află în maşină şi nici ce va face. Doar să se asigure că nu este urmărită şi, în caz de pericol evident, să creeze, dacă este posibil, o diversiune pentru a-i scăpa pe clienţii săi. Dacă se poate - altfel el trebuia să rămână la fund. Totul trebuia să se petreacă ca o diversiune fondată pe realitate. Totul real doar ca scopul să nu poată fi bănuit.
Zero 1 şi Zero 2 priviră cu interes tot ce aparţinea de minunatul popas, dar cu ochii minţii erau în alertă.
- Nimic interesant. Hai spre Timişoara.
- Hm! Oare unde ne-or aştepta?
- Poate nu ne aşteaptă.
Tocmai atunci sergentul major Slabu trecu prin faţa lor. Îi studie prin lentilele ochelarilor fumurii, apoi, îşi continuă drumul, conform ordinului. Se opri la vreo 500 m şi raportă.
- Centrule, Centrule, sunt MOTOR 10, mă auzi?
- Spune, Motor 10.
- Comunică, te rog, Dispeceratului, că vrăbiuţele se apropie de cuib.
- Bine, pe unde eşti acum?
- Am trecut de Parcul Privighetorilor.
Indispus de prezenţa motociclistului de la Miliţia rutieră, Zero 1 se adresă soţiei sale:
- Cu ăsta ce-o mai fi aici?
- Patrulează. Hai dragă, că şi tu într-adevar, vezi numai în negru situaţia. Am trecut noi prin cazuri mai grele. Ai uitat ce greu ne-a fost în China, când toţi oamenii ni se păreau că-s fraţi şi surori? Şi tot am reuşit. Doar ai văzut că n-a fost nici urmă de securist. Şi apoi, simt deja că “Mistreţul” va fi la locurile indicate. Şi dacă va fi ceva ne va avertiza. Plus măsurile de verificare pe care le-am luat şi le vom lua noi.
- Tot tu ai dreptate. Alternează viteza să mai vedem totuşi.
Accelerară până la 150km/ora. Nimeni după ei. Apoi, încetiniră până la 30 - 40km/ora. Tot nimic.
- Vezi? Absolut nimic.
***
După ce se depărtară bine de Parcul Privighetoribor, din ghereta portarului, se desprinse o umbră de om de vreo 60 de ani, slab, pricăjit, care-i mulţumi lui badea Ghiţă, că-l lăsase să se odihnească şi o luă spre restaurant. Aici descuie portiera unei Dacii, îşi aruncă hainele pe bancheta din spate, îşi îndreptă coloana, îşi puse ochelarii de soare şi o şapcă pe cap şi porni spre Timişoara. La ieşirea din parcare, aruncă 25 de lei moşului care ridica şi cobora lanţul de câte ori intra sau ieşea o maşină. Acesta era “Mistreţul”. Omul din umbră, pe care se bazau mai multe oficine de spionaj. Un om simplu, care ştia ce-i măsura. Bani avea gârlă. Mai ales în străinătate. Şi spera, ca într-o zi, să-i folosească. El, soţia şi cei doi fii ai săi. Nu era mulţumit că fiul cel mare era activist UTC, dar nu se putuse opune. Ar fi atras atenţia. Era foarte retras, econom, agil. Numai aşa reuşea să reziste. Prin viaţa simplă pe care o ducea, nu atrăgea atenţia nimănui, iar calmul, experienţa şi neasumarea riscului gratuit, îl ajutase să treacă prin multe clipe grele. Avantajul cel mare, îl constituia că nimeni nu ştia cum arată. El nu acceptase niciodată instructajul “la vedere”. Totul, prin căsuţe poştale, şi R.E.R. Nici telefon, nici scrisori, nici întâlniri. Şi reuşise. Cel puţin până în prezent.
Îl văzu şi el pe Slabu pe motocicletă. Nu i se păru ceva deosebit, dar îşi zise să ţină minte. Aşa făcuse întotdeauna. Orice amănunt are importanţa lui. Îşi aminti că, doar câteva luni în urmă, îi asigurase traseul lui Ali Mahmud, diplomat iranian la Belgrad, când acesta se întâlnise cu un grup de comando în căminele studenţeşti, care, după o săptămână acţionaseră din plin, cu răpăit de arme, în Turcia. Tot aşa, trecuse un motociclist. Tot nimic deosebit, dar el îl luase în colimator şi se dovedise filor al Mossadului. Claca dacă ar fi tratat cu uşurinţă.
Totuşi, Slabu îşi vedea de drum. Spre Lugoj. “Simplă patrulă?” Posibil. Pe ăştia de la Poliţie nu prea îi foloseşte securitatea. Dar, ştia şi el că OKS = ochii cât sarmaua, nu-i strica deloc. Continuă, cu toate simţurile în alertă.
***
Continuând să alterneze viteza de deplasare, Zero 1 şi Zero 2 se apropiau de intersecţia şoseaua Timişoara - Lugoj cu drumul ce duce la aeroport. O maşină a poliţiei staţiona pe stânga. Cei doi poliţişti cercetau actele a doi cetăţeni, care se pupaseră un pic, unul dintre ei dorind să iasă prea repede dinspre aeroport, iar celălalt să ajungă la Timişoara. Şi se ciocniseră. Acum se certau. Plutonierul Enoiu tocmai scria procesul verbal, când se simţi tras de mânecă. Era colegul său, sergent major Alboiu. Acesta din urmă îi arătă cu ochiul, Enoiu privi spre şosea şi văzu numarul XX-14-923.
- Gata. Plătiţi sau nu?
- Păi, să vedeţi că…
- Am plecat. Veniţi mâine dimineaţă, la ora 9, la sediul poliţiei. Se grăbi să ajungă la autoturismul alb-albastru, se aşeză la volan şi plecă spre aeroport. După ce se îndepărtă binişor, apăsă pe butonul staţiei.
- Centrule, răspunde dacă mă auzi. Recepţie.
- Spune, Motor 4. Te aud. Recepţie.
- Pentru Dispecerat. Am trecut acum un minut de aeroport.
- Bine. Comunic. Urmează-ţi traseul.
- Am înţeles.
***
Apropiindu-se de Pădurea Verde - mirificul spaţiu ozonat de la marginea urbei, Zero 1 şi Zero 2, se mai învioraseră. Totul era, sau părea că este, în regulă. Dacă nici la intrare în oraş nu vedeau nimic, puteu să considere misiunea deja uşoară. Fără urmăritori, totul li se părea simplu. Puteau chiar să realizeze şi contactul fizic cu Piki.
Simţiseră pulsul accelerat. Deja aveau febra miezului acţiunii. Şira spinării acestor vajnici luptători pe frontul nevăzut, era toată numai furnicături. Erau aproape de adevăr. În fiecare secundă, terenul putea fi însă minat. Nu trebuiau să se bucure prea devreme. Ştiau foarte bine lecţia. Că bucuria manifestată prea din timp, poate fi urmată de clipe grele, uneori fatale. Ştiau bine acest lucru, dar “eul” lor nu răspundea şi de data aceasta instinctului de om din umbră. Corpul lor se bucura fără ei. Ba chiar, în colţul buzelor le mijise câte un surâs. Însă ochii tot încruntaţi. Fără lumină. Corpul simţea bucuria, dar mintea era inertă.
- Cum vom trăi cândva fără tensiune, fără nervi, fără crispare? sparse tăcerea Zero 1.
- Nu-mi pot închipui. Nu prea trăiesc mult cei de meseria noastră, după ce se retrag din activitate. Tumultoasa aventură, grijile, încordarea, ne ţin în picioare. Când dispar ele, clacăm şi noi. Cei mai mulţi mor. Mulţi îşi pierd minţile. Parţial sau total. Mai bine mort decât aşa. Puţini reuşesc să se adapteze lipsei de stres.
- Noi avem avantajul că suntem doi. Soţ şi soţie. Dacă am fi avut copii ...?
- Dacă am fi avut ... Când să-i facem?
- Totuşi au fost frumoşi anii ăştia. Nu ne-am plictisit împreună. Tu ce zici?
- Deloc. Dar n-ar fi bine să nu mergem direct drept pe şosea? Din temele noastre pe computer, rezultă că printr-o mică localitate, Ghiroda, trece un drum ocolitor, care ajunge tot în Timişoara.
- Încă o măsură de precauţie nu strică. Deja am ajuns. O luăm la stânga?
- Da.
- Oare Mistreţul o fi pe aici?
- Ştie el unde trebuie să fie.
După vreun kilometru, Zero 1 zise cu năduf:
- Ori într-adevăr, nu ne urmăreşte nimeni, ori nu vedem noi.
- Mai poate fi o variantă.
- Ştiu ce vrei să spui.
- Păi, dacă nu e nimeni după noi, nici noi nu vedem, ori nu este nimeni cu adevărat şi atunci e foarte bine
- Ori?
- Ori avem de-a face cu nişte meseriaşi prea buni.
- Doamne fereşte!
- Nu ne putem lăsa numai în grija Lui. Întoarce!
- Păi nu întârziem?
- Nu. Vom recupera.
- Bine. Întoarse brusc, reveniră până la şoseaua principală, aici întoarseră iarăşi brusc şi continuară pe varianta Ghiroda.
- Nimic, rupse ea tăcerea.
- Sunt şi eu convins de asta. Totuşi coincidenţele din vie şi cu poliţia rutieră...
- N-ai văzut că poliţia rutieră se afla la constatarea unui accident?
- Aşa-i. Uitasem.
- Opreşte după curba aia. Dacă suntem urmăriţi, vor veni după noi şi nu vor avea cum să se mai ferească.
- Nu atragem atenţia făcând aşa? N-ar fi bine să alternăm viteza decât să oprim?
- Ba nu. Uite o bătrână. Mă prefac că o întreb ceva.
- Bine.
Opriră, îmbrăcând maşina şi pe bătrână într-un nor de praf. Varianta Ghiroda nu oferea condiţii prea bune de deplasare.
- Bună ziua doamnă, spuse pocit.
- Bună să vă fie inima. Dar cum m-aţi umplut de praf…
- Scuzaţi, vă rugăm. Nu ştiţi, ăsta-i drumul pentru Pădurea Verde?
- Nu, maică. Trebuie să vă intoarceţi.
- Să ne întoarcem? Nu, nu. Noi ştim că e tot înainte.
- Treaba voastră. Eu vă spun să întoarceţi.
Îi urmări cu privirea cum continuau prin hârţoagele drumului îngust.
“Of, maică, lasă că Pământul e rotund şi tot acolo ajungeţi”, îşi zise baba.
- Nici acum nimic.
- Într-adevăr. Măreşte viteza.
- Ne cam amestecă maţele gropile astea.
- Asta e. Dar acum, sunt convins că până aici nu au fost securişti după noi.
Culmea e că doamna Stone avea dreptate. Securişti – securişti, nu au fost după ei. Până acum.
***
Novac auzi glasul disperat al Vioricăi.
- Sigma 1! Sigma 1!
- Spune.
- Castor 2 comunică că au luat-o prin Ghiroda. Au început o verificare mai brutală.
- Foarte bine. Iau eu legătura cu Castor. Ai vreun răspuns de la Spiru? Cu decodificarea?
- Încă nu. Dar Gama 10 este în teren. Aşteaptă indicaţiile dumneavoastră.
- S-aştepte. Îi spun eu ce să facă.
Apăsă pe buton şi îi luă la rând.
- Castor 2 rămâi pe loc. După 20 de minute o iei încet după ei şi notezi tot. Castor 1 şi 3 amplsaţi-vă pe noul traseu. Urgent.
- Am înţeles, se auzi de trei ori în staţie.
- Castor 4, rămâi rezervă în centru. Gama 10. Tu rămâi aproape de Castor 4. Acolo, la voi, va fi fierbinte.
Nu era sigur, dar nici nu vroia să afişeze prea mult maşina cu aparatura de goniometrie pe traseul ales de Zero l şi Zero 2. Specialişti ca ei şi-ar fi putut da seama că ceva nu este în regulă. Novac se mai gândea şi la una sau mai multe persoane, care puteau asigura traseul lui Zerol şi Zero 2 pentru a descoperi filajul. Nu ştia de existenţa Mistreţului, dar cunoştea modul de lucru al multor şcoli de spionaj. Se lovise de metodele lor în primul rând în Bucureşti, unde lucrase ani buni şi unde, de fapt, descoperise sistemul de pregătire al celor ca Zero 1 şi Zero 2 şi ştia că, întotdeauna aceştia nu trec la executarea contactului, fără să-şi asigure temeinic spatete, lucru care putea fi făcut de unul dintre cei doi, de cel cu care urma să ia contact, ori de o altă persoană, care nu avea legatură cu cazul şi care, practic era de domeniul imposibilului să fie descoperit. Aşa cum cititorul a înţeles că era Mistreţul în această situaţie. Tocmai de aceea, Novac îşi asuma riscul. Se baza pe logica şi pe cunoaşterea celor cu care se afla în lupta. Astfel că dăduse ordin ca cei doi să nu fie urmăriţi nici în afara oraşului, decât din puncte fixe, fără a-şi expune proprii subordonaţi. Pe drumul Ghirodei, ar fi însemnat desconspirare curată. Cunoştea acest drum plin de capcane pentru urmăritori. Zero 1 şi Zero 2 şi-ar fi dat seama imediat că sunt urmăriţi.
Se gândi puţin şi apăsă din nou pe butonul staţiei.
- Castor 2!
- Castor 2, veni raspunsul.
- Nu intra deloc după ei. Rămâi pentru moment pe loc.
- Am înţeles.
Asta a şi fost prima salvare a echipei de la deconspirare. Mistreţul se afla în apropiere şi aştepta să vadă dacă Zero 1 şi Zero 2 sunt urmăriţi. Aşteptă vreo 10 - 15 minute, apoi îşi continuă drumul pe bulevardul Leontin Sălăjan, convins că până aici totul este curat în urma lui Zero 1 şi Zero2.
- Castor 1, se adresă Novac echipajului compus din Nelu şi Corina.
- Castor 1 - Sigma 1, veni răspunsul Corinei.
- Castor 1, o iei binişor spre Ghiroda, fără grabă, în sensul iners de mers al lui Zero 1 şi Zero 2. Dacă îi reperezi, nu insişti. Doar comunici.
- Am înţeles. Nu insist, ci doar comunic.
Mulţumit, dar preocupat de propriile gânduri, Novac comunică Dispeceratului, că el se află în aşteptare în zona Piaţa de Fân. Cu speranţa ca cei doi să apară în raza lui de acţiune sau a lui Castor 3, echipaj format din Sandu şi Petrovici.
Privind neutru la oamenii care ieşeau pe câte cărări puteau, de la cârciuma situată în apropiere de Piaţa de Fân, Novac îl întrebă pe Turiţă.
- Gigele, tu ai mâncat ceva azi?
- Mâncat, şefu’.
- Aha ... E bine. Că va fi de stat, noaptea asta.
- Dumneavoastră aţi gustat ceva?
- Am băut stacana cu ness dimineaţă şi încă una pe la ora 16. Se referea la cana de apă pe care o avea la birou, măsura lui. O linguriţă cu vârf de ness şi trei linguriţe cu zahăr. Şi apă rece. Să nu piardă timp. La ora 7, deja mesteca în cană cu linguriţa şi se apuca de citit materialele din ziua precedentă. Ness-ul ţinea de foame. Nu ducea grija mâncării, dar îi era teamă de diabet. Acum, se gândea că e prea târziu să meargă la magazinul lui Dodu, să cumpere ceva de mâncare. Deşi se afla aproape, nu avea nici timpul necesar şi nici chef să meargă acasă. Ar fi iscat o ceartă în plus. Indiferent cum, el nu putea reveni, la ora aceea decât de la femei, la “curve”, cum le spunea soţia sa.
- Turiţă!
- Ordin, şefu’.
- Tu aveai de regulă în traista aia a ta o sticlă de jumatate cu ceai sau cu apă. Se referea la geanta de umăr a tânărului, unde găseai de toate: furculiţă, briceag, desfăcătoare de dopuri, sare, zahăr şi câte altele
- O mai ai?
- O am şefu’.
- E goală?
- Goală.
- Du-te colo, la cârciuma aia şi roagă-l pe barman să facă ness întro oală, umpli sticla şi vii înapoi. Dar repede. Eventual să-ţi dea nessul şi apa că îl fabricăm noi aici. Hai, fuga. N-ai venit?
Îl enervau pe puşti aceste cuvinte. Cum aşa? Nici nu pleca bine şi “N-ai venit?”. Aşa ceva doar în copilărie păţise. Când îl trimitea bunică-său după ţigari. Îi dădea banii, îl privea în ochi şi zicea: “Ai auzit, băi Ţâcă? Fuga după ţigări. N-ai venit?” Murea de necaz. Dar ţinea la bunică-său. Ţinea şi la Novac. Auzise despre el, la cursurile şcolii de ofiţeri. Se bucurase că fusese repartizat la Timişoara, deşi era departe de casă. Se bucura că va lucra sub ordinele lui Novac. Uneori i se părea că Novac nu se grăbeşte în hotărâri sau în acţiune. Dar, învăţase că atunci cocea o idee. Şi întotdeauna, în urma acestei idei venea o hotărâre bună la care el, Tâca, nu se prea gândea.
Când veni cu nessul, îl auzi pe Novac cum striga în staţie:
- Dispeceratul, dispeceratul. Viorica nu răspundea.
- O fi la toaletă, şefu’.
- Bine ar fi. Numai să nu se strice staţia de la dispecerat. Dacă se întrerupe legătura între noi, n-am mai facut nimic. Zero 1 şi Zero 2 nu sunt spioni după care să te ţii orbeşte.
- Păi strigaţi pe cel de care aveţi nevoie.
- L-am strigat pe Gama 10, dar nu răspunde.
- Doar ştiţi că staţia lui e mai slabă.
- Ai dreptate. Îl strigă pe Castor 1 şi-l întrebă dacă are ceva.
- Încă nu.
- Castor 2?
- Nimic.
- Castor 4?
- Da.
- Spune-i lui Gama 10 să treacă în zona străzii Pestalozzi în apropiere de Bega. Bănuiesc că pe acolo o vor lua. Tu lasă-l pe Dragoş la magazin
- Am înţeles.
Mai strigă o dată dispeceratul, i se răspunse, apoi, luă sticla din mâna lui Turiţă şi bău o înghiţitură bună de ness.
- Bun mai e, oftă el mulţumit.
- V-am luat şi un sandvici. Poate mâncaţi ceva.
- Nu pot băiete. În momentele astea nu pot. Dar, prinde bine mai târziu.
- Domnule Mr., de ce nu ne apropiem de Zero 1 şi Zero 2? Dacă contactează trădătorul în zonele astea, unde nu-i urmăreşte nimeni?
Novac tăcu. Avea dreptate băiatul şi îi înţelegea nerăbdarea şi nedumerirea. Dar ce ştia el despre oameni ca Zero 1 şi Zero 2? Ce auzise în şcoală. Prea puţin se confruntase cu asemenea oameni de când începuse munca. E drept că avea minte. Nu era prost. Pentru vârsta şi vechimea lui era suficient. Dar nu şi pentru lupta cu specimene ca domnul şi doamna, care nu se aflau prea departe de ei.
- Vezi tu, Gigele, dacă te-ai gândi puţin, să te pui în situaţia lor de vânat şi să nu ştii câţi vânători şi câţi câini sunt în urma ta, poate ai proceda ca şi ei. Zic “poate”, căci nu depinde modul de acţiune numai de şcoala de spionaj din care faci parte, ci şi de experienţă. Şi nu puţin depinde şi de felul de a fi al omului hăituit. Eu, dacă aş fi fost în locul lor, aş fi procedat aproximativ la fel. Mă refer la verificarea la sânge pentru a descoperi pe cei ce m-ar urmări. Însă şi această verificare nu trebuie s-o fac să atragă atenţia. Dacă e brutală, atrag atenţia. Totul cu măsură. Iar contactul cu legătura lor, l-aş face ori în locuri pustii, cum ar fi în pădure, câmp sau vii, aşa cum îl puteau face şi ei, dar nu l-au făcut.
- Sunteţi sigur?
- Sigur? Cine poate fi sigur în munca asta şi cu asemenea inamici? Dacă l-au făcut, cinste lor. Înseamnă că acum ne fâţâim degeaba după ei. Dar nu l-au făcut. Pariază pe mine. Nu l-au făcut. Deci alt loc unde aş face contactul ar fi unul semiaglomerat, nu departe de o zonă foarte aglomerată. Şi aşa va fi. Pe traseul pe care se află acum nu-l vor realiza. Se verifică doar. Sunt multe curbe, clădiri necunoscute, care nu le dau siguranţa de sine. Însă, ceea ce se poate întampla, este ca legatura să ştie că vin şi să le asigure spatele pe anumite străzi, sau din anumite locuri. De aceea l-am şi trimis pe Castor 1 spre Ghiroda. Deci nimeni nu vine după ei, doar cineva din faţă. Un băiat şi o fată vin din sens invers. Merg şi ei acasă sau la părinţi, la Plopi sau la Ghiroda. Sau, pur şi simplu caută să ocolească punctul de control. Doar ştii că mulţi procedează astfel.
- Aveţi dreptate. Totuşi nu-i imposibil.
- La fel am spus şi eu.
- Uneori logica poate fi răsturnată.
- Aşa este. Cel mai adesea aşa şi se judecă în cazuri de spionaj. Dar, cunoscându-se de către Zero 1 şi Zero 2, că noi ştim, că de regulă logica poate fi răsturnată, ei vor acţiona tocmai conform logicii. Şi, dacă nu ne vor vedea, vor acţiona aşa cum am presupus eu. În centru şi nu mai târziu de ora 22 va avea loc contactul.
- Dea Domnul.
- Ai să vezi că nu durează mult şi vom avea veşti.
Într-adevăr, în eter răsună glasul cântat al Corinei.
- Sigma 1, Sigma 1!
- Da, Castor 1!
- Au ieşit acum din Plopi. Se îndreaptă spre canal. Nimic deosebit. Doar că se verifică.
- Merci, Castor 1. Dă-i bătaie şi vino în oraş pe partea astalaltă. Nu te ţine după ei.
- Am înţeles.
- Castor 2!
- Castor 2.
- Renunţă şi tu acolo. Mergi în centru, pe malul Begăi spre Universitate.
- Am înţeles.
- Ai văzut tinere? Vin spre oraş. Nu se grăbesc, dar nici nu iartă vreo posibilitate să se verifice. În scurt timp vor apare la noi.
- Văd că sunteţi foarte sigur. Oare aveţi dreptate, reveni Turiţă. Ne ajută Bega. Îi obligă podurile să vină la noi. Dar dacă se întorc?
- Nu o vor face. Nu vezi că nu doresc să se expună? Fac pe turiştii şi se comportă ca atare.
- N-ar fi mai bine să ne apropiem în locul în care vor apare ei în şoseaua principală?
- Nu, acolo frige. Poate fi pericol. Nu-i exclusă prezenţa unuia de-al lor, dintre cei care-i ajută la verficare. Dar l-am trimis pe Dragoş la mobilă, la magazin.
- Da, se desumflă Turiţă. Mi-aţi povestit de cârtiţele care trăiesc în ţările de baştină şi nu fac altceva decât asta.
- Pot fi şi străini.
- Aşa este ... Dar dacă am prinde noi pe unul din aştia? Ce ziceţi şefu’?
- Mai importantă mi se pare persoana pentru care au venit la întâlnire. Ăla vinde secrete, nu cârtiţa. Cârtiţa degeaba există, dacă nu au trădătorul. Pe românul cu funcţie care-şi vinde ţara. Şi nu poate fi oricine. Unul cu funcţie! Care are ce vinde! Ce zici, am drepate?
***
Praful ridicat de o parte şi de alta a străzii principale din micul cătun Plopi, arata că pe acolo se deplasează o maşină. Şi se deplasează chiar spre Timişoara. Această urmă o văzuseră Nelu şi Corina.
- Să ştii că ăştia sunt, zise Corina. După cum arată praful, vin încoace. Ce facem? Ne lăsăm văzuţi?
- Lasă pe mine, se încrezu Nelu. De fapt, ăsta era cel mai mare defect al lui. Era încrezut. Şi Corina nu suporta. Însă era cea mai mică în grad şi nu comenta ordinele lui Novac, pe care-l vedea ca pe tatăl ei, mort cu câţiva ani în urmă într-o acţiune asemănătoare. Novac îl cunoscuse şi poate acest lucru şi cântărise când o angajase pe Corina.
Nelu opri chiar în poarta unei case mari. În curte se mai afla o Dacie, iar pe pod un Trabant, vestitul ,,malenkaia bâzdâgania pâr-pâr na uliţa”, care aparţinea trup şi suflet colegului lor, lt.mj. Melinte, de la contraspionajul economic. Era venit şi el şi fratele lui la părinţi, în Plopi. Nelu claxona de zor, să-i scoată mai repede la poartă. Spera să iasă toţi, aşa fel că, dacă treceau Zero 1 şi Zero 2, să fie convinşi că el şi Corina nu sunt altceva decât orăşeni veniţi la rude, la ţară. Nelu coborâ repede din autoturism. Îi făcu semn şi Corinei să coboare, deschise portbagajul şi strigă cât putu de tare:
- Mircea... băi Mircea... Eşti acasă?
Ar fi strigat pe tatăl lui Mircea, dar nu ştia cum îl cheamă. În timp ce striga o împinse pe Corina în curte, iar el îşi aplecă pe poartă capul aşa fel încât să vadă în intersecţia principală, unde drumul se bifurcă spre Ghiroda, sau spre Timişoara.
Zero 1 şi Zero 2 trecură fără grijă şi tocmai apăruse şi Mircea, urmat de cei trei puradei. În frunte era coana mare, despre care ştia toată lumea că ea este căpitanul.
- Salut, Nelule. Sărut mâna Corina. Ce-i cu voi? Aveţi treabă cu mine?
- Nu, bă, Mircea. Ţi-am văzut minunea de maşină şi-am vrut să te salutăm.
- Mulţumesc. Hai, intraţi.
- Intraţi, mama, sări şi coana mare văzând că băiatul ei se cunoaşte cu cei doi. Intraţi la o dulceaţă de nuci cu apa de fântână. Vă lingeţi pe buze, nu altceva.
- Nu, tanti. Doar am vrut să-l salutăm pe Mircea. Acum plecăm, că mergem la Ghiroda unde avem treabă.
- Bine, Nelule. Cam ciudat salutul ăsta, dar asta e. Tu ştii ce faci.
- Nu-i nimic, barosane. La revedere. Apoi întoarse, scoase capul pe geam şi-l întrebă pe Mircea:
- Mircea, ia spune băi, când îţi cumperi şi tu o maşină? că doar n-oi vrea să spui că bâzdâgania asta e maşină.
Nu aşteptă răspuns şi plecă spre Ghiroda, comunicând lui Novac ceea ce văzuse.
- Ce-au vrut Mircea, mamă, oamenii ăştia? zise mama.
- Să mă salute, n-ai auzit? Răspunse Mircea înciudat.
***
Străbătând cătunul Plopi pe porţiunea fără asfalt, Zero 1 şi Zero 2 se simţeau uşuraţi. Nu mirosiseră nimic. După vreo doi kilometri întoarseră şi o luară spre Timişoara. Era momentul când îi văzuse Nelu şi Corina. Trecând pe lângă poarta unde se aflau cei doi cu Mircea şi copiii, plus coana Mare, nici nu i-au băgat de seamă.
- Acum vom da de un canal, iar şoseaua are câteva curbe foarte strânse în câmp deschis. Mergi încet, iar eu voi privi în urmă.
Se deplasară aşa cam un kilometru şi nu departe se zăreau clădirile vechi de la intrarea în oraş.
Acceleraţia se duse aproape la fund. Zburau pe îngustimea asfaltului înnegrit de răcoarea înserării. Intrară în trombă în oraş şi opriră. Aşteptară câteva minute şi nu observară nimic.
- Să mergem, zise Zero 2 mulţumită. Drumul ne scoate în şoseaua principală. După vreo 500m o iei la stânga pe lânga o piaţă. Localnicii îi spun Piaţa de Fân.
- Bine, spuse Zero 1 accelerând. Se simţea mai bine. Mai luase şi o gură de cafea şi poate înserarea îi adusese linişte. Se convinsese şi el că nu-i urmărea securitatea.
Ajunseră la şoseaua principală şi ezitară. Dacă traversau ajungeau în altă zonă neaglomerată, treceau pe lângă stadionul CFR şi, apoi, ar fi revenit în principală. Zero 2 se gândea dacă să-i ceară lui Zero 1 să mai încerce şi asta. Dar renunţă. Nu avea rost. Nu era nimeni. Şi nici Mistreţul nu lăsase nici un avertisment. Îl lăsă pe Zero 1 să vireze stânga pe principală, apoi pe lângă Piaţa de Fân, pe linia tramvaiului 1.
***
Mistreţul se afla în magazinul de mobilă de pe colţ. Cu ochii pe urma celor doi. Îi văzu. Îşi zise: “Sunt cam în vârstă oamenii mei. Cu experienţă. Dar şi eu ...“, se încrezu el. “Uite că mai am puţin şi ies la pensie. La pensie de la stat, că din Spionaj doar între patru scânduri”. Îşi lăsă gândurile de-o parte, mai stătu 5 minute şi convingându-se că nimeni nu se afla după Zero 1 şi Zero 2, ieşi din magazin, se duse pe strada Jderului, paralelă cu şoseaua principală, se urcă în maşină şi o porni spre centru.
Era mulţumit. Mai avea două puncte pe care să le asigure şi se retrăgea din meseria asta. Peste o săptămână îşi ridica banii cuveniţi pentru efortul depus.
Dragoş se afla şi el în magazin. Avea aici un colaborator care tocmai era de serviciu. Îl convinsese să-l lase pe el la tejghea pentru o jumatăte de oră. Novac îi spusese mai demult că magazinul respectiv poate fi folosit de cei ce contribuie la apărarea spionilor care acţionează în Timişoara. Era un loc obligatoriu de trecere şi pentru spioni şi pentru filori. Deci, uşor de văzut dacă cineva urmăreşte pe altcineva. Am văzut cum Mistreţul procedase la fel, dar fusese păcălit de măsurile luate de Novac. Dar nu-l păcălise şi el pe Novac. Ceea ce nu ştia Novac şi nimeni altcineva era faptul că el, Dragoş îşi făcuse un colaborator aici, tocmai în scopul pe care-l făcea acum.
Dragoş îl văzu pe Mistreţul, dar nu prea îl luă în seamă. Acesta era preocupat de exponatele aflate în vitrină, însă, care se puteau observa mai bine din afara magazinului. Acest lucru îl impacientă pe Dragoş, care gândea: “Jigăritul ăsta să fie cârtiţa noastra? N-aş vrea să fie el. Să fie un om mai de Doamne-ajută, nu unul ca ăsta”. Şi căută cu privirea pe altcineva. Mai era puţin până la închidere. Deja casiera număra banii, colaboratorul nu mai avea răbdare, şi nimic deosebit.
Deodată privirea jigăritului se ascuţi. Ridurile se adânciseră. Apăruse în intersecţie maşina XX-14-923, maşina lui Zero 1 şi Zero 2.
Jigăritul mai rămase 5 minute, răbdător, tot privind în intersecţie. Apoi plecă spre strada Jderului.
Dragoş îşi lăsă jos halatul colaboratorului şi ieşi prin spate chiar în strada Jderului. Văzu o Dacie cum se depărta. Apucă să-i vadă doar o parte din numar: 16 TM 46... Contrar regulilor o luă la fugă spre parcarea din faţa stadionului. Se aruncă în maşină şi-i raportă lui Nedelea, sufocat de goana pe care o trăsese. Era mândru.
- Cred c-am dat de cârtiţă! Cred c-am dat de cârtiţă! Privirea-i sclipea de fericire. Să-i raportez domnului Novac. Am văzut doar o parte din număr.
- Mai, să nu ne bazăm pe vreo pistă falsă.
- Nu, nu. Şi-i raportă lui Nedelea ceea ce constatase.
- Ai dreptate. Să raportăm. Apăsă pe buton şi raportă lui Novac.
***
Novac îşi freca mâinile, apoi spuse lui Castor 1 să fugă în centru.
- Am avut dreptate tinere. Ei, ce zici?
- Aţi avut. Să vedem mai departe.
- Către toate echipajele. Atenţie la autoturismul Dacia, cu numărul 16-TM-46... La volan unul slab de circa 60 de ani. Cu multe riduri. Dispeceratule, sună la evidenţa circulaţiei. Să-ţi dea toate datele cu un asemenea număr. Apoi chemi la sediu echipa de investigaţie. Să găsesc totul scris când ajung la sediu.
- Am înţeles, răspunse glasul iritat al Vioricăi. Iar o aşteapta o noapte albă. Avea dreptate şi Marcel să fie supărat pe ea. În loc să fie lângă el în pat, ea alarma oamenii să vină la sediu.
- Zero 1 şi Zero 2 au luat-o pe linia tramvaiului 1, spre Piaţa Traian. Castor 3, treci la intersecţia strada Pestolozzi cu strada Traian, în faţa fabricii de bere. Camuflaţi-vă. Castor 2: asigură podul Decebal, poate o iau pe strada 4 Aprilie. Castor 4: rămâi în zona hotelului Continental. Gama 10, ne auzi bine?
- Da.
- Ştii ce ai de făcut. În funcţie de poziţia lui Zero 1 şi Zero 2 te mişti după ei. La distanţă. Nu forţa. Gigele, treci la volan. Fii atent la mine. Începe circul. Final. Care pe care. Îmi spui tot ce ţi se pare suspect. Ceilalţi au acelaşi consemn. Dispeceratul, repeţi dacă vezi că nu te auzim. Înregistrezi tot. Comunică şi lui Spiru că am intrat în ultima fază. Au decodificat ceva?
- Încă nu. Dar insistă.
- Către toate echipajele. Zero 1 şi Zero 2, spre Decebal. Castor 2 şi 4 rămâi pe loc. Castor 3 fugi la podul Michelangelo. Castor 1 la magazinul Bega.
- Am recepţionat Sigma 1, răspunse nervos Petrovici. Nu era obişnuit cu sâcâiala asta. Era o fire calmă, om fără vorbă lungă şi care n-ar fi deranjat pe nimeni. Dar nici pe el să nu-l deranjeze cineva.
***
Mistreţul îşi parcase maşina în spatele băilor Neptun şi se aşezase în parcul Poporului pe o bancă. Privea la un grup de copii care se ascundeau după pietrele ce se voiau bănci, situate pe aleile parcului. Aştepta să apară autoturismul cu numarul XX-14-923. Simţea că este nervos fără voia lui. Din cauză că parcul era prea pustiu. Şi strada 4 Aprilie fel. Nu simţea siguranţa pe care o simţise atâţia zeci de ani în asemenea misiuni. Şi chiar mai grele. Nici detaşarea. Privea la copiii care se zbenguiau fără grijă. Mai bine zis privea pe deasupra lor. Privea pe strada 4 Aprilie. Spre Piaţa Traian. De acolo trebuia să apara XX-14-923. Tresări. Instinctul îi spunea că ceva nu este în regulă. O maşină Dacia cu doi tineri în ea oprise în faţa băilor Neptun, pe aleea ce o foloseau locatarii din jur drept parcare. Şi? Ce-i cu asta? îşi zise el încurajându-se. Ce-o fi cu mine? Doi băieţi şi-au parcat maşina. Da, dar nu se duc spre blocuri. Şi nici spre băi. Vin spre parc. Mistreţul simţi rece pe şira spinării. Oare chiar să fi greşit eu undeva? Să nu fi văzut că Zero 1 şi Zero 2 sunt totuşi urmăriţi? Nu i se întâmplase până acum. Doar n-a fost absolut nimeni. Atunci ce caută ăştia spre parc. Uite-i. Vin direct spre el. Îşi impuse să fie calm, dar privirea o avea ca de fiară încolţită. Ce-ar fi să plec. Să fug. Să nu dau cu piciorul la anii pe care-i mai am de trăit. Dar dacă băieţii ăştia nu sunt securişti? Uite. Au şi o sticlă în mână. Şi vorbesc între ei. Dar ăla mai scund priveste direct la mine. Mi s-a părut mie sau a vorbit la o staţie? Nu se vede decât sticla în mână. Totuşi n-or fi securişti? Să mai stau puţin. Sau să plec? Ce să fac, Doamne? Doamne. Dar eu am vreun Dumnezeu? Dumnezeul meu sunt banii. Banii din ţară şi din străinatate. Oare să nu mă mai bucur de ei? Oare copiii mei nu se vor bucura vreodată de ei? Atâţia ani. Atâţia bani. Şi dacă n-ar fi ăştia doi s-ar mai adăuga şi suma pentru misiunea asta. Or fi securişti? Nu-i cunosc. În toţi aceşti ani, am căutat să cunosc cât mai mulţi securişti. Chiar pe toţi. Să mă feresc de ei. Pe ăştia nu-i cunosc. Cred că nu sunt securişti. Uite-i că se apropie. E clar. Vin spre mine. Trebuie să plec. Calm. Calm. Calm. Dacă fug atrag atenţia. Şi dacă nu-s securişti ratez misiunea. Dar pe unde să o iau să ajung mai repede la maşină? Cel mai scurt drum este chiar aleea pe care vin ei. Şi copiii, ăştia. Se joacă şi ţipă. Nu duc grija la nimic. Să iau unul ostatic? Nu. Nu e bine. Că nu ştiu dacă ăştia sunt securişti. Hai s-o iau aşa uşor spre ieşire. Ce-ar fi să strig pe ăsta mai mic să-l întreb de vorbă, să mă joc cu el, să creadă ăştia doi că sunt bunicul lui. Dar dacă ţipă? Şi ăştia doi n-or fi securişti. Mă dau de gol înainte de vreme. Uite-i şi pe Zero 1 şi Zero 2. Ce bine-i de ei. Îşi fac treaba şi pleacă. Dar eu? Eu rămân cu ăştia. Şi cu toţi securiştii din oraş. Of, ce-i mai urăsc. Nu mi-au făcut nimic, dar îi urăsc de moarte. Din cauza lor am riscat degeaba toţi anii aceştia. Ce de bănet am. Ce să fac cu ei, dacă mă prind ăştia? Dacă aş scăpa de ei aş trece graniţa. Dar nu aprobă şefii. Şi ce dacă. Mi-e frică. Trec fără aprobarea lor. Nu mai rezist aici, în ţară. Gata. Zero 1 şi Zero 2 au trecut. Nu văd pe nimeni după ei. Ba da. Parcă aia doi privesc în direcţia lui Zero 1 şi Zero 2. Da. Virează uşor după ei. E clar. I-au reperat. Şi ei nu ştiu. Doamne, cum să-i avertizez? Că şi eu sunt în capcană. Ia să încerc eu să trec pe lângă ăştia. E clar. Privirea ăstora s-a oprit pe mine. N-am altă soluţie. Pistolul e la spate. Dacă se iau după mine pac-pac şi gata. De două ori. Şi gata cu ei. Şi eu fug. Dar dacă n-or fi, să-i împuşc degeaba? Risc şi plec liniştit. Mă duc la maşină. O să-mi pierd eu urma. N-au cum să mă găsească. Măi ... Dacă n-ar fi doi ... Cât sunt eu de bătrân i-aş da una în cap. Dacă ar fi unul ... Şi ar dormi vreo oră. Cât să dispar eu. Dar sunt doi. Să risc? Cum să risc? Să-i omor? Sau să plec? Greu mai este. Mă apropii de ei. Văd că nu fac nici un gest. Dacă nu se iau de mine îi las şi eu în pace. Ei sunt. Securişti. Ăla mai înalt cred că m-a fotografiat. Prin nasture. Metodă veche. Fumată de unul ca mine. Ce? Credea că nu-mi dau seama? Bine, dar ei nu ştiu ce-i cu mine. Pentru ei e o măsură de rutină. Şi eu aş face la fel. Da. Nu sunt nici ei siguri că eu sunt implicat. Îi las în pace. Dacă mă lasă şi ei. Plec spre autoturism. Dar nu mai merg la celălalt punct să-i asigur pe Zero 1 şi Zero 2. N-am cum să-i avertizez. E pielea mea în joc. Traversez. Să nu întorc capul. Dacă-l întorc se vor convinge că eu sunt. Ai dracului de securişti. De unde-or fi apărut? N-au fost nicăieri şi deodată direct pe mine. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Ce prost sunt. Păi dacă mi s-ar mai fi întâmplat aş fi fost aici? După gratii sau pe Coasta de Azur. Mi-ar fi plăcut mie “Dincolo”. Şi şefii ăştia ai mei. Nu m-au lăsat deloc. Să stau. Să stau aici. Să-i ajut. Să-i ajut mereu pe ei. Dar pe mine cine mă mai ajută? Să strig acum “ajutor”. Mă ajută cineva? Nu. Dimpotrivă. Am traversat. Nu aud paşi în urma mea. Să merg spre vitrina magazinului de confecţii. Se vede ca-n palmă. Stau băieţii. E clar. Nu ştiu ce-i cu mine. Se gândesc ce să facă. Uite-i că pornesc spre mine. Să măresc pasul. Repede-repede. Mai repede. Şi mai repede. Să fug oare? Nu. Ar fugi şi ei. Şi sunt mai tineri. De-aş ajunge la maşină. Cu maşina i-aş pierde. I-aş lăsa cu buzele umflate. Mai am puţin. Oare ei vin? Să întorc capul? Nu-nu. Îi văd eu când dau colţul. Acum. Da. Vin şi ei. E clar. M-au dibuit. Ia uite, băi. Atâţia ani să nu păţesc nimic. Şi tocmai acum să mi se întâmple. La bătrâneţe. Dacă vin după mine? Să m-aresteze. Nu-i las. Trag. Atât le trebuie. Să vină. Pacpac. Şi fug. În două ore sunt “Dincolo”. Ce bine că am aranjat totul. Nădlacul nu-i departe. Şi prietenul meu e de servici. Două ore. Oricum fug. Îi văzu. Mai aveau 20-25 metri şi ajungeau la el. Îi văzu. Scoase pistolul. Armă. Şi trase. Pac-pac. De două ori. Nu se mai uită. Se urcă la volan şi demară. Cu acceleraţia până la fund. Spre Arad. Apoi Nadlac.
***
După ce auziră ordinul, Gelu şi Mitru - echipajul Castor 2 - se îndreptară spre podul Decebal.
- Unde parcăm? întrebă Mitru.
- Aproape de băile Neptun. Pe alee. Sunt multe maşini acolo. Iar noi coborâm şi cercetăm zona. Apoi ne retragem în parc. Trebuie să vedem şi dincolo de pod.
Când opriră, totul li se păru în regulă. Priviră în parcare - nimic. În magazine - nimic. În parc - la fel. Doar un grup de copii şi un bătrân ceva mai încolo. Probabil vreun bunic. O luară spre parc. Văzură că bătrânul priveşte cam ciudat spre ei. Ce-o fi cu ăsta? se întrebară ei. De ce se apropiau, de aceea li se părea că moşul parcă se încordează. Parcă se teme.
- Gelule, cum zicea Dragoş că arăta ăla de la mobilă?
- Cam de 60 de ani, pricăjit.
- Ăsta e. A apărut a doua oară.
- Şi eu cred la fel.
- Fugi la maşină şi anunţă-l pe şefu’.
- Nu, că atragem atenţia. Să ne comportăm normal. Ia tu sticla asta cu ness şi treci în faţa mea să încerc să comunic prin staţia mobilă.
- O ai pe tine? Unde?
- Sub braţ. Precum americanii pistolul. Ţi-a plăcut, nu?
- Îhî...
După ce comunică lui Novac, acesta le spuse să aiba grijă să nu-l piardă din ochi, iar dacă se prinde că-i descoperit să treacă la reţinerea lui. Cu grijă. Să nu fie înarmat.
Spunându-le să-l reţină pe “cârtiţă”, Novac îşi călcase pe inimă. Se temea să nu fie înarmat. Dar n-avea ce face. Era păcat să nu-l prindă dacă tot le-a picat în plasă.
- Domnule Maior, permiteţi să vă spun ceva, zise Turiţă.
- Zi, băiete.
- Ştiţi că la birou am vrut să spun ceva. M-am oprit. M-am bâlbâit eu, dar pentru că am vrut să mă opresc.
- Da, măi, mi-aduc aminte. Şi ce-i cu asta?
- Ştiţi ce-am vrut să spun?
- Dacă-mi spui, ştiu.
- Am vrut să vă sugerez să luăm pistoalele la noi. Dar m-am oprit. D-aia m-am bâlbâit. Ştiu că dumneavoastră sunteţi împotriva folosirii armei.
- Da, măi, sunt. Poate ai dreptate. Poate trebuia să vă înarmez, dar de atâţia ani am învăţat că pe asemenea adversari îi invingi cu mintea, nu cu arma.
- Aşa este, dar dacă “cârtiţa” trage? Că el ştie că nu mai are nimic de pierdut.
- Aşa este. Şi puse iarăşi mâna pe buton. Castor 3, vezi că Zerourile vin la tine. Castor 1 ajută-l pe Castor 3. Gama 10 apropie-te de Michelangelo. Eu încerc sa-l ajut pe Castor 2. Castor 4 rămâi încă pe loc.
După ce auzi confirmările, întoarseră spre băile Neptun.
***
Gelu şi Mitru se apropiau încet, ca doi oameni nehotărâţi, luând fiecare câte o înghiţitură de ness. Doreau ca pricăjitul să-i creadă doi beţivi. Îşi dădură seama de nehotărârea lui. Îl priviră pe rând în ochi. Dorea să fie calm. Însă se simţea încolţit. Oare o avea armă la el? Dacă are, am încurcat-o. Şi copiii ăştia. Nu mai termină cu joacă. Dacă nebunul trage? Mai bine să nu-i speriem prea tare. Ne apropiem să-i vedem moaca bine, îi tragem o poza la minut şi-l lăsăm în pace.
- Mitrule, ăsta pleacă, băi. Exact după trecerea lui XX-14-923. I-ai văzut privirea?
- Văzut. El e. Să nu-l scăpăm din ochi. Traversează şi priveşte în oglindă. Nu-i prost chiar deloc. Ce facem?
- După el. N-ai auzit ordinul?
- Şi dacă are armă? Doar ştii că cei ca el, “cârtiţele”, nu se joacă.
- Om vedea noi. Hai să ne apropiem.
***
Novac şi Turiţă se apropiau. Priviră în parc, nimeni. Îi văzu pe Mitru şi Gelu. Tocmai treceau dincolo de magazinul alimentar. În rest, nimeni. L-or fi pierdut? Nu. Nu credea. Avea încredere în Gelu şi Mitru. Îi văzu alergând. Apoi dând colţul.
- Hai Gigele, apropie-mă de colţ. Cred că “cârtiţa” vrea s-o şteargă. Repede, repede. Opreşte. Lasă-mă jos, să-i ajut. Opreşte mai, n-auzi?
- Gata şefu’. Am oprit.
- Aşteaptă aici.
O luă şi el la fugă. Gelu şi Mitru se apropiau vertiginos de cârtiţă. Dar ce-i asta? Cârtiţa încearcă să deschidă o maşină. Şi duce mâna la spate. Scoate un pistol. Îl îndreaptă spre cei doi.
- Jos, jos...! Culcaaaat ..., ţipă Novac, dar ţipătul se contopi cu zgomotul celor două împuşcături. Se trânti şi el lângă o maşină. Se ridică repede. Gigel şi Mitru - nicăieri. Or fi păţit ceva. Doamne fereşte! Nu era bine dacă aveau şi ei pistoalele? Eu sunt de vină. Prea sunt precaut. Văzu o maşină plecând cu toată viteza. Scăpă cârtiţa. Hai Gigele, vino. Du-te după el. Aşa ... Îţi trimit ajutoare imediat. Du-te după el. Răsuflă uşurat. Se apropiase de locul cu pricina şi-i văzu pe Gelu şi Mitru teferi. Încercau să fugă după maşină.
- Lăsaţi-l măi, băieţi. Dă-l în p.... mă’sii. Îl prindem noi.
- Să nu-l lăsăm singur pe Gigel, domnule Major. E prea tânăr.
- Nu-l lăsăm. Bine că sunteţi teferi. Alertez patrulele de poliţie. Îl prindem noi. Îl găsim şi-n gaură de şarpe. Hai la maşina voastră. Să vedem ce fac Zero 1 şi Zero 2.
Ajunseră la maşină şi auziră apelul disperat al lui Turiţă.
- Sigma 1, Dispeceratul, răspundeţi dacă mă auziţi.
- Dispeceratul sunt, te aud.
- Lasă, Dispeceratule, l-am auzit şi eu. Zii, Gigele.
- Ăsta fuge ca nebunul. Încerc să-l ţin, dar se pare că are motorul mai puternic.
- Încearcă. Atât. Încearcă. Să nu te dai peste cap. Dispeceratule, sună la Centrul Circulaţiei şi dă în consemn maşina 16 TM... Tipul e înarmat.
- Am înţeles.
- Vreau poziţia Zerourilor.
- Au ajuns aproape de Catedrală. Fac stânga, prin faţa Expresului.
- Bine, vin şi eu. Castor 4, schimbă-ţi locul în spatele Operei, la hotelul Timişoara. Castor 1, ţine-l tu. Castor 3, ia-o pe lângă hotelul Central şi aşteaptă-l la Casa Modei. Aveţi grijă de “al treilea”. Dar şi la faptul că ea este posibil să coboare. Să continue separat.
Ştia că aşa procedează ăştia de regulă. Ca să le disperseze forţele şi astfel, considerau ei, descopeneau mai uşor filajul. Îl strigă pe Turiţă. Auzi că se apropie de strada Popa Şapcă. Gândi despre “cârtiţă” că o să-ncerce să părăsească oraşul.
- Dispeceratul, ai luat legătura cu circulaţia?
- Da. Se duc în ajutor.
- S-aibă grijă. N-avem nevoie de eroi post-mortem. A cui e maşina cu numarul 16 TM...?
- E furată.
Asta trebuia. Şi-nchipuia el că nu-i prost “cârtiţa”.
- Gigele, ţine-l din ochi. Dacă nu poţi, nu-i nimic. Îl prindem la punctul de control.
- Am înţeles.
- Ia zi, Castor 1, pe unde mai eşti...
- Hotel Banatul. Încearcă să oprească. Au oprit în faţa Comtim-ului. Ea coboară şi fuge spre piaţa 700. El ne blochează. Vrea să iasă tot spre hotel Banatul.
- Ţine-l tu, Castor 1. Castor 4 caută pe Zero 2. Castor 3 ajută-l pe Castor 1. Sunt şi eu aproape cu Castor 2. Sunt în Piaţa Libertăţii. Dacă vine-ncoace mi-l lăsaţi mie. Se apropie de zona fierbinte. Atenţie la tot ce este în jur.
Ştia că apropierea de zona aglomerată a Pieţei Libertăţii sau a pieţei 700 însemna ori că, trădătorul cu Zero 1 şi Zero 2, vor avea o vedere de la distanţă, completată cu o triplă verficare, ori vor încerca să dispară imediat ce vor ieşi din aglomeraţie. Oare unde-ar putea avea vederea? Dacă ar şti... Dar e greu de descoperit. Cel cu care vor avea vederea este un cetăţean ca oricare altut. Un om ca celelalte zeci şi sute de oameni care se aflau la acea oră în cele două pieţe şi pe traseu. Era un du-te-vino continuu. Seara era caldă, frumoasă, mulţi staţionau, discutau despre meci, despre pescuit, alţii jucau table la lumina becurilor şi nu puţini beau în jurul celor câteva restaurante şi baruri. Erau chiar prea multe localuri. Dar toate pline. Care o fi cel pe care îl căutăm? Oricare putea fi. Putea fi îmbrăcat oricum. Ba chiar nu era imposibil să se machieze, să se deghizeze, ca astfel să îngreuneze, spre imposibil, descoperirea lui de către urmăritori. Cât de expert ai fi fost în urmărire, era foarte greu să sesizezi pe cel ce nu este în regulă.
Mai ales, dacă nu luau legătura direct. Simpla prezenţă a lui în acel loc putea însemna că totul este în regulă. Sau că nu este în regulă. Şi atunci se amâna întâlnirea. Ori îmbrăcămintea. O anumită haină, o anumită culoare, o anume aşezare a obiectelor de îmbrăcăminte însemna un mesaj. Pericol sau nu. Vin sau nu la întâlnire. Preiau sau nu materialul. Etcetera... “N” variante.
De un lucru era sigur Novac. Zero 1 şi Zero 2 nu se prinseseră că sunt urmăniţi, iar “cârtiţa” nu avea cum să-i anunţe. Deci, el şi echipa lui aveau acest avantaj. Destul de mare. Of, dacă l-ar ghici pe “al treilea”. Pe agent. Şi dacă Zero 1 şi Zero 2 n-ar prelungi prea mult perioada de verificare. Ştia din citite, dar şi din experienţă, că oricât ai fi de experimentat ca urmăritor, dacă cel urmărit prelungeşte prea mult verificarea şi ştie să te atragă în cursă, până la urmă tot te descoperă.
- Castor 1, pe unde-i Zero 1?
- Spre hotel Timişoara.
- Apropie-te puţin. Atenţie la Operă şi la terasa hotelului. Apoi, către Mitru. Mitrule, fugi pe jos în parcarea hotelului. Eşti micuţ şi nu prea observabil. Este oare ceva suspect acolo?... Castor 3, eşti aproape?
- Da, Sigma 1.
- Petrovici, coboară tu în faţă la Operă. Mătură tot cu privirea.
- Am înţeles.
- Castor 4, ai dat de Zero 2?
- Încă nu.
- Continuă căutarea Castor 1, ia-o încet. Au trecut de Operă?
- Încă nu.
- Bun. Tu opreşte şi să fugă şi Corina până după colţ. Să măture şi ea zona. Patru ochi nu strică.
Oare era bine să-i expună? Nu era prea din timp? Dar cine ştie care poate fi momentul. Îşi lăsă hotărârile aşa. Auzi glasul lui Mitru prin microfonul ministaţiei ce-o ţinea precum americanii pistolul.
- Sigma 1, Sigma 1. Am dat de Zero 2. Este în faţa hotelului. Aşteaptă. Priveşte în direcţia Operei.
- Bine. Bine. Îşi frecă mâinile. Chiar că era bine. Deocamdată.
- Castor 4, treci repede la Timişoara. Zero 2 este acolo. Gama 10, apropie-te. Miroase eterul.
- Îl miros, Sigma 1, îl miros.
Apoi se auzi vocea Corinei.
- Un suspect. Un suspect în faţa magazinului de confecţii. Merge spre hotel. Merge pe jos în urma lui Zero 1.
Novac îi ceru lui Castor 1 să oprească. Să nu dea buzna peste suspect. Era clar. Aici era. Ăsta era.
- Cum e îmbrăcat, Corina?
- Hanorac gri cu dungă albastră. Glugă pe cap. Blugi albaştri spălăciţi (prespălaţi). Adidaşi albi. Aproape de 40 de ani.
- Repet semnalmentele suspectului: aproape 40 de ani, hanorac gri cu dungă albastră, glugă pe cap, blugi şi adidaşi albi.
- Petrovici te-a ajuns?
- E în urma mea.
- Voi rămâneţi pe loc. Mitrule vezi tu acolo. Aici va fi prima vedere.
- Am înţeles.
Deodată se auzi tipătul Corinei.
- Fuge. Zero 1 fuge. Fuge tare.
- Lăsaţi-l să fugă. Castor 4, eşti aproape?
- Da, la Spitalul Militar.
- Preiei tu pe Zero 1. Dragoş şi Oana să rămână pe jos să-l aştepte pe suspect şi pe Zero 2. Mitrule, treci pe Zero 2. Corina şi Petrovici rămâneţi pe suspect.
Se gândi repede ce să facă. Să fugă şi el cu Gelu (Castor 2) după Zero 1? Să rămână pe loc? Gândi că Zero 1 oricum va căuta să se rupă din filaj, aşa că hotărâ să concentreze forţele pe Zero 2 şi pe suspect. Bineînţeles că toţi continuau căutarea celui de-al treilea. Încă nu erau siguri că insul cu hanorac este “al treilea”. Nu puteau fi. Trebuiau să caute în continuare. Însă să-l aiba în atenţie şi pe suspect. Şi pe Zero 2.
- Sigma 1. Sunt Gama 10. Mă auzi?
- Te aud, Gama 10.
- Veşti bune.
- Zii.
- Două ieşiri în eter. Aproape simultan.
- Unde?
- Lângă hotel Timişoara.
- Lungi?
- Nu. Prima de la un aparat mare, iar a doua de la unul foarte mic. Bate doar până la 50 de metri.
- Merci.
Da. Încă un indiciu că suspectul s-ar putea să fie “el”. Insul cu hanorac.
Nu trecu mult şi transmise Mitru.
- Sigma 1, Zero 2 merge în spatele suspectului.
- Bun.
Era clar. Ce putea fi mai clar? Suspectul era “El”. Trădătorul. Cel căutat. Se gândi să concentreze totul pe Zero 2 şi suspect. Şi aşa Zero 1 nu mai avea altceva de făcut decât să-i caute în continuare. Foarte bine. Se va convinge că totul este în regulă. Că nu-l urmăreşte nimeni. Îl strigă pe Castor 4. Îi spuse să se retragă la Suspect şi la Zero 2, care se aflau prin parcarea hotelului Timişoara. Auzi pe Corina că suspectul a luat-o spre piaţa Libertăţii, iar Zero 2, după el la aproximativ 60-70 de metri.
- Grijă mare. Nu vă băgaţi între ei. Să nu vă vadă. Apoi, îi strigă pe Oana şi Dragoş şi le ordonă să asigure piaţa Libertăţii, iar Corinei, lui Mitru şi lui Petrovici, să rămână pe loc, în parcarea hotelului Timişoara, în intersecţia cu strada Alba Iulia. Luă această hotărâre gândindu-se la ceva. Şi avusese dreptate. Nu trecu mult şi îl auzi pe Dragoş.
- Suspectul a intrat în restaurantul Casa Armatei.
- Dragoş şi Oana rămâneţi pe loc. Ceilalţi asiguraţi ieşirea din spatele localului, pe strada Alba Iulia. Atenţie la Zero 2. A revenit pe strada Alba Iulia. Priveşte şi ea tot spre ieşirea din spate a localului.
O revăzuseră. Dar erau la peste 25 de metri în spatele ei. Se “pitiseră” într-un grup de turişti, la uşa unui autocar. O vedeau cum îşi plimbă încordată, privirea peste tot, dar în mod deosebit pe strada Alba Iulia, spre ieşirea de serviciu a localului.
- Castor 4, mă auzi? Lasă-l pe Tofan pe strada Libertăţii, colţ cu strada Alba Iulia. Să asigure acolo, colţ cu Spitalul Militar.
Instinctul îi spunea să meargă şi el în restaurant. Pe el îl cunoşteau şi nu ar fi atras atenţia. Parcă totuşi e mai bine să-şi dirijeze oamenii. Nu ştia că “EL” = PIKI, îi pregăteşte o surpriză. Nu trecu mai mult de un sfert de oră şi Dragoş îi raportă lui Novac că Zero 1 se deplasează cu autoturismul pe strada Libertăţii, dinspre Corina spre piaţa 700.
- Castor 4, ia-l un pic în primire. Dar nu prea departe. Dacă ai ceva, ceri ajutoare.
Timpul se scurgea greu. Clipele păreau secole. Lui Novac i se-ncreţise pielea capului de atâtea întrebări câte-i treceu prin minte. Stomacul (burta), parcă i se evaporase. Vedea cu ochii minţii zeci de mormane de soluţii posibile. Cuvântul “dacă” alerga prin toate încheieturile. Şi nu putea să-l oprească. N-avea răspunsuri pentru toţi “dacă”. Nu putea ghici următoarea mutare a lui Piki. De prevăzut putea să o prevadă. Mai bine zis, putea să gândească la tot ce ar urma să facă acest nenorocit de Piki. Acum era sigur că “el” este omul pentru care a venit Zero 1 şi Zero 2.
Gama 10 sparse cele câteva clipe de tăcere şi întrerupse gândurile lui Novac:
- Sigma 1?
- Da.
- Tot veste bună.
- Doamne-ajută!
- Ambele emisii, şi prima şi a doua, au fost confirmări că totul este în regulă.
Se bucura. Deci încă nu se prinseseră că sunt urmăriţi. Niciunul. Privi la Zero 2 şi o zeflemesi sarcastic: “ţi-o coacem noi, cucoană. Şi ţie şi nepreţuitului tău bărbat. Şi lui Piki. De fapt, amândoi sunteţi nepreţuiţi, altfel nu vă trimiteau aici. Am auzit eu multe despre voi. Ne-am şi bătut nu demult. Sper să ne mai bătem. Dar fără acest Piki. Pe ăsta 1-aţi pierdut. Vă va trebui ceva timp să fabricaţi altul. Numai dacă nu aveţi deja”. Se înnegura. Dar dacă ... Doar şi la Bucureşti prinseseră un trădător. Era deja la închisoare. Şi el? El, Novac, unde ajunsese? La Timişoara. Cuiva, pe undeva, nu-i convenise că trădătorul fusese prins. Şi-l trimiseseră la Timişoara. Se zbătuse, dar în zadar.
- Tovarăşe, te duci acolo. E mult de lucru. N-o să ai timp să gândeşti că vrei înapoi.
Şi-acum? Acum era pe cale să prindă alt trădător. Unde va mai fi trimis dacă n-o conveni acolo, cuiva?
Difuzorul staţiei aruncă afară vocea alarmată a lui Nedelea:
- Sigma 1, Zero ţine trena unui Aro cu prelată, gri, de marfa. Nu-l depăşeşte deloc.
- Un asemenea Aro a ieşit de la restaurant, strigă Tofan. Nu cumva să fie “el” în Aro.
- Gelule, ori avem noroc, ori am încurcat-o. Dacă o fi în Aro şi nu-l ajungem, am încurcat-o. Hai repede la Castor 4 (Nedelea). Rămâneţi pe loc cu ochii pe Zero 2. Castor 1, Castor 3, să fiţi aproape să vă recuperaţi oamenii.
Se auzi un scârţâit şi o dâră neagră rămase în urma Daciei în care se aflau Novac şi Gelu.
***
Omul în hanorac zâmbise când auzise comunicarea lui Zero 1 că totul este în ordine. Îi răspunse şi el la fel. Nu-l cunoştea nici pe Zero 1, nici pe Zero 2. Doar numărul maşinii. Nu văzu pe nimeni urmărindu-l pe Zero 1. Nu ştia de prezenţa lui Zero 2. O luă pe lângă hotel Timişoara. Vrusese să bea o bere, dar renunţă. Însă, acest gest îi permise să “vadă” în urmă. Nu văzu nimic deosebit. Simţurile îi spuseră contrariul, dar nu văzu nimic. Hotărâ să se verifice ceva mai dur, conform planului. Intră la restaurantul Casa Armatei, se aşeză la o masă aşa fel să vadă cine vine în urma sa şi comandă o bere. După ce îi aduse berea, o gustă, o lăsă pe masă şi o luă spre toaletă. Dar o ocoli şi o lua spre bucătărie. Nu băgă de seamă privirile contrariate ale bucătarului. Ieşi în curtea din spate. Văzu un Aro de marfă şi un şofer lângă el. Îl salută ca şi când ar fi fost vechi cunoştinţe şi-l întrebă unde are drum.
- Spre gară.
- Mă iei şi pe mine? Că până ajung la tramvai deja suntem la gară.
Îşi dădu hanoracul jos şi intră în Aro.
- Nu vă dezbrăcaţi, că nu-i aşa cald, îi zise şoferul.
Tăcu. Înjură în gând. Ce l-o interesa pe el că se dezbracă sau nu. L-ar fi înjurat tare de încordat ce era. Dar avea nevoie de el să scape de aici. Nu văzuse nimic după el şi chiar dacă simţurile îi şopteau primejdie, era convins că, aşa îi va păcăli pe filori. Dacă erau. Dacă nu - o măsură în plus nu strică niciodată. Era obligat.
Când Aro viră stânga spre piaţa 700, din dreapta se vedea venind maşina lui Zero 1. Simţi siguranţa. Dacă n-ar fi fost totul în regulă, nu trebuia să apară aici. Prezenţa lui semnifica “verde” pentru ceilalţi paşi. Aro continuă să meargă spre piaţa 700. Şoferul avea chef de vorbă. Nu-l băga în seamă. Îi răspundea monosilabic, cu ochii în patru. Îşi pusese hanoracul.
- Vedeţi? V-am spus eu că e frig?
- Te rog opreşte aici. M-am răzgândit. Am văzut un prieten intrând în cramă. Poate dă un şpriţ.
- Cum doriţi, zise contrariat şoferul, eu vă duceam până la gară.
- Mulţumesc. Prefer şpriţul.
După ce Aro plecă, omul cu hanorac rămase locului, parcă dezorientat. De fapt, era atent dacă nu-l urmăreşte cineva pe Zero 1. Era rândul lui să asigure urma lui Zero 1. Dinspre hotel Timişoara apăru şi Zero 2. Calmă, privea în jurul lui Piki şi în urma scumpului său soţ. Nimic neobişnuit.
***
La fel gândea şi Zero 1, care întoarse, o luă pe Zero 2, apoi intră în spatele pieţei 700, oprind lângă rămăşiţele unei tiribombe, uitată de cine ştie când. În jur, ţipenie de om. Stinseră luminile şi aşteptară.
***
Mulţumit, Piki intră în crama 700, traversă grăbit localul, trecu pe lângă bar, sări peste lăzile aruncate la uşa unei magazii şi se făcu nevăzut în gangurile subterane, care serveau drept magazie celor de la cramă.
***
- Sigma 1, hai repede. Din Aro a coborât Piki. Stă pe loc. Priveşte după Zero 1.
- Şi Zero 2 e aproape, spuse Mitru.
Se-ngroaşă gluma, palpită Novac odată cu inima.
- Toţi oamenii la piaţa 700, chemă el, cu portiera aproape deschisă, gata să sară din maşină.
Se stăpâni. Trebuia să aştepte. Evoluţia acţiunii celor trei îl obligă să ia hotărâri şi să dea ordinele corespunzătoare.
- Piki intră la cramă.
- Zero 1 - întoarce.
- Zero 2 aleargă spre Zero 1.
Nici nu mai ştia care comunică. Dar înţelegea că în scurt timp trebuia să aleagă.
- Zero 1 s-a întâlnit cu Zero 2. Au întors iarăşi. Merg în spatele pieţei 700.
Da. Aici e un loc foarte potrivit. Întuneric, linişte şi cel puţin trei posibilităţi de a fugi în caz de pericol. Deştepţi băieţi.
- Piki tot la cramă este?
- Da.
- Intraţi după el Mitru, Corina şi Petrovici. Dragoş si Oana - treceţi în spatele pieţei. Vedeţi foarte discret ce fac Zero 1 şi Zero 2. Urgent. Castor 1 stai în faţa cramei. Castor 3 asigură la linia de tramvai pe Zero 1 şi Zero 2. Castor 4 - treci la strada Gheorghe Lazăr. Tot pentru Zero 1 şi Zero 2. Castor 4 - în spatele fabricii de confecţii. La fel. Atenţie şi la omul cu hanorac.
Deodată se auzi o avalanşă de vorbe de om tânăr mulţumit, dar şi speriat totodată:
- Sigma 1, Sigma 1!
- Spune, Gigele.
- M-am întors, sunt aproape.
- Şi? Pricăjitul?
- Mort.
- Mort?
- Da. Accident. Cu maşina.
- Bine, îmi povesteşti mai târziu. Treci şi tu în faţa pieţei.
- Am înţeles.
Ce-o fi cu Piki ăsta? Să mă fi înşelat? Novac începu să nu mai aibă răbdare. El, cel cu calmul providenţial şi cu răbdarea de catâr începea să şi-o piardă. Deodată simţi convulsii în stomac. Parcă-i stătu inima. Ce şmecher, acest domn Piki. Cum nu se gândise. Intenţiona să iasă din cramă direct în spatele pieţei. Direct la Zero 1 şi Zero 2. Prin catacombe. Iete-al dracului. Intenţionă să apese pe butonul staţiei. Nici nu-i ajunsese mâna la el şi se auziră nişte voci alarmate, în emisie.
- Vorbiţi pe rând, ţipă şi Novac.
- Nu e în cramă.
- Ştiu. Repede în spatele pieţei. Fiecare din alte direcţie.
Apoi către Gelu, şoferul de pe Castor 2.
- Lasă-mă mai aproape. Nu pot să fug atât.
Gelu conduse lin autoturismul până lângă tarabele zarzavagiilor care troscăneau rom şi rachie la flacăra plăpândă a unor cartoane arzând. Trecu pe lângă ei ca o umbră, apoi făcu apel prin ministaţie.
- Atenţie către autoturisme. Când zic “acum” să veniţi toţi spre spatele pieţei. Să-l blocaţi. Posibil să vrea să fugă.
Deja fâlfâiau trei umbre în direcţia tiribombei. Şi una mare. Asta era maşina.
- E aici, . . .tui mama lui. În primul rând pe “hanorac”, şopti el în microfonul staţiei.
- Am înţeles, mai mult simţi şoaptele răspunsului oamenilor lui. Ce bucurie simţea. Ce dragi îi erau.
Se apropiară şi încercuiră.
- Staţi aşa, domnilor, strigă Novac puternic.
Observă că Zero 1 şi Zero 2 o luară spre maşină.
- N-aveţi nici o scăpare.
Omul cu hanorac oscila între a fugi sau a se retrage cu Zero 1 şi Zero 2.
Zero 1 şi Zero 2 se urcară în autoturismul XX-14-923, porniră motorul, iar omul cu hanorac se hotărâ să o ia la fugă spre strada Gheorghe Lazăr.
- Acum, comandă Novac scurt, dar din tot sufletul. Acum băieţi. Pe ei.
Zero 1 şi Zero 2 o luară spre linia de tramvai. Deodată, din toate părţile apărură oameni şi maşini. Farurile lor luminau ca ziua. Îi obligară pe Zero 1 şi Zero 2 să oprească. Pe omul în hanorac să-şi pună mâinile la ochi şi să strige.
- Mă predau! Mă predau! Gata!
- Puneţi mâna pe el, băieţi. Grijă să nu luaţi mizeria de pe sufletul lui. Acum să-i văd şi pe dumnealor.
- Noi imunitate. Noi diplomaţi. Ambasada, se auziră glasurile unite ale celor doi soţi.
- Da? Imunitate? Diplomaţi? Plecaţi vă rog de aici. Şi sămânţă din sământa voastră să nu mai calce pe pământurile noastre.
Îl priviră dur, dar totuşi curioşi. Cu admiraţie. Oare cum o fi dat de ei?
- Şi à propos! Domnule şi doamnă Stone, să ştiţi că şi Mistreţul a căzut. E mort. Apoi, le întoarse spatele, necăjit simţindu-se mic, prea mic în faţa celor doi. Aşa cum era şi ţara lui - România în faţa coloşilor care îi trimiseseră. Ştia că nu sunt singurii. Că, de o perioadă de timp, România a devenit ţinta tuturor centrelor de spionaj puternice. Şi vestice şi estice. Şi din nord şi din sud. Ba chiar şi mai departe. Cu toţii îşi dăduseră mâna întrucât momentul nu trebuia scăpat. Investiţia era mare şi de prea mult timp rămăsese fără rezultate. Voiau să ne scape de “răi”. Dar care era preţul?!! Ce-i interesează pe ei ce facem noi în ţara noastră? El ştia foarte bine ce vor. Şi mai ştia că opoziţia nu mai era cea pe care să mizezi mult timp. Măcar de ne-or vrea binele. Dar, când printre cei uniţi împotriva noastră sunt şi dintre cei care vor câte o bucăţică din trupul nostru şi aşa mic, ce bine ne-or dori ăştia? El ştia acest lucru. Că pe lângă piaţa de desfacere, capturarea economiei, distrugerea ei, unii doresc şi măcar o parte din trupul ţării. Aici mai va. Să mai aştepte. Poate la Sfântul Aşteaptă.
O grimasă îi apăru în colţul gurii. Simţi un gust amar. Şi de la stomac. Şi de la suflet. Să nu le poată, el şi ţara lui, să le facă nimic celor doi? Unde-i dreptatea? Păi, dacă diplomaţi de-ai noştri - ofiţeri de informaţii - ar fi fost prinşi în occident, ce-ar fi păţit? Li se prelucrase un asemenea caz. Fusese prins, bătut, închis mai multe luni de zile. Dat dispărut. Şi noi? Noi? Până când, Doamne? De când lumea e aşa. Până când?
Se apropie de grupul ce-l prinsese pe omul în hanorac. Îi întoarse faţa spre lumină. Ochii omului scânteiară a ură. Dar şi a spaimă. Nu-i era uşor.
- Aţi găsit ceva asupra lui?
- Da. Acest aparat minuscul. Probabil cu el a transmis.
- Acte?
- Poftiţi. Deschise buletinul. Se uită la faţa lui. Om de 40 de ani. Frumos în poze. Urât la suflet. Urât în realitate.
- Va să zică aşa, domnule Piki! Sperai să scapi, a...?
Nici un răspuns.
- O să vorbeşti dumneata. Fii sigur. Eu nu mă grăbesc. Luaţi-l, băieţi. La sediul securităţii cu el. Îl chemaţi pe Segărcean de la cercetări penale să-l preia. Apoi se întoarse încet spre autoturism. Nu simţea nici o satisfacţie. Îl văzu pe Turiţă venind spre el cu faţa zâmbitoare. Ce ştie el? Şi de ce să-i strice cheful? Lui si celorlalţi. Lui Dragoş, Mitru, Nelu, Gelu, Sandu, Petrovici, Tofan, Corina şi Oana. Şi lui Turiţă ăsta? Au muncit? Da. Şi încă foarte bine. E normal să se bucure. Se opri şi privi cu simpatie pe fiecare. Apoi strigă tare. Parcă fiarele pieţei zăngăniră şi flăcările celor câteva focuri se inteţiră.
- Băieţi. Ordin. Peste o ora la “Bastion”. Dau o bere. Şi fetele. Prezenţa obligatorie. Clar?
- Clar, domnule Maior, râseră ochii tuturor. Dacă-i ordin, cu plăcere.
EPILOG
Turiţă se apropie de Novac. Ardea de nerăbdare să-i raporteze.
- Zii, măi piciule. Zii odată, să nu plesneşti.
- Ştiţi, fugea tare. De pricăjitul vorbesc. Fugea foarte tare. Miliţia a venit repede. Se apropia de punctul de control de la SAG. A văzut barajul Miliţiei. A virat brusc dreapta, s-o ia spre fabrica de butelii. Curba a fost prea strânsă. Viteza prea mare. S-a răsturanat. A explodat. Şi atât.
- Ia uite, măi. Unde ai învăţat tu să raportezi aşa concis?
- Nu vă spun. Râse Turiţă. Dar vă rog ceva.
- Spune. Că sunt pus pe fapte bune.
- Mă luaţi şi pe mine la bere? Abia aştept să-mi povestiţi cum i-aţi prins.
- Nu te iau. Noi mergem chiar acum. Să facem comanda. Cănd vor veni băieţii să găsească totul gata. Hai. La drum.
***
Spre dimineaţă, Dragoş o conducea pe Oana spre casă. Se opriră în faţa locuinţei Oanei şi se priviră. Deşi întunericul nopţii nu se ridicase, luminile ochilor pătrundeau în fascicol continuu de la unul către celălalt. Îmbrăţişarea veni de la sine.
- Oana, mai mult se simţi glasul lui Dragoş decăt se auzi.
- Da, veni abia perceptibil de dincolo.
- Oana, şi ea simţi tremuratul ce o cuprinsese şi pe ea.
- Dragoş...
- Vrei sa fii soţia mea?
Câteva momente nu auzi nimic. Doar simţi că el şi ea se fac una.
- Ai auzit?
- Ce? Cântă ea alintat.
- Vrei să fii doamna Şercan?
- Din toată inima.
Se contopiră. Nu mai putea să-i despartă nimeni şi nimic. Totul era al lor şi totul erau ei.
Deodată se depărtară şi spuseseră într-un glas:
- Cu o condiţie.
- Care? sări Dragoş.
- Spune tu.
- Spunem amândoi?
- Da.
- Să ne cunune Novac.
Râseră şi se îmbrăţişară strâns. Apoi, porniră spre casa lui Dragoş. Casa lor.
***
Mama Oanei privea îngrijorată pe geam îi văzu pe cei doi cum se îmbrăţişează şi simţi un fior de amintiri trecând prin ea. Apoi, îi văzu discutând, iar îmbrăţişându-se şi după scurt timp, amândoi, unul în altul, se îndepărtară. Fugi şi-l sculă pe conul Spiru.
- Spirule, scoală. Tu n-auzi? Scoală odată.
- Ce-i? Ce s-a întâmplat?
- Oana .... Oana pleacă.
- Unde pleacă, femeie?
- Oana pleacă cu Dragoş.
- Şi? Ce-i cu asta? Nu asta ţi-ai dorit? Lasă-i să-şi urmeze destinul. Şi se întoarse pe partea cealaltă, zâmbind, aproape adormit.
BUCUREŞTI, 1995, IANUARIE