Tăvălugul

NICULAE MAVRU

TĂVĂLUGUL

ORICE ASEMANARE CU PERSOANE REALE NU ESTE ÎNTẬMPLĂTOARE
CINE NU VREA SĂ CUNOASCĂ ADEVĂRUL SĂ NU CITEASCĂ ACESTE RÂNDURI

TIMISOARA
13-15 NOIEMBRIE 1989

 TĂVĂLUGUL

In loc de prefață
      Ţineţi minte cazurile “PALL şi BALINT?”, “STONE şi PIKI”? Plus altele incă nepovestite au fost ca un  preludiu a ceea ce a urmat în Timişoara și în zona de responsabilitate a maiorului Novac. De fapt, în toată partea de vest, extinzându-se încet-încet în toată țara. Se știa sau se bănuia că va urmă CEVA. Din păcate și-au băgat prea mulți coada pentru a nu pierde “osul” în caz că… Dintre ei, foarte multe cadre de spionaj occidentale, estice, asiatice, sârbeşti, arabe, dar pe primul plan în perioada premergătoare Revoluției, au fost ungurii. Acest lucru încerca autorul să-l redea. Implicarea lor în “unele” treburi ale României. Și, în primul rând, în cazul “VARGA”, copilul lor care sugea de la mai multe țâțe.
     Rândurile de față cuprind doar zilele de 13-15 noiembrie  1989 când “TĂVĂLUGUL” spionilor încerca să calce totul în picioare în zona Banatului și nu numai. E foarte greu de descris ceea ce a fost atunci, dar se spera că s-a reușit să se redea în mare parte trăirile securiștilor, uneori și ale spionilor, după cum autorul a avut răbdare sau nu. Și cuvinte. Dar în primul rând răbdare.
     Și înainte de TĂVĂLUG au fost cazuri. Uneori cu respiro. După TĂVĂLUG a urmat o pauză de câteva zile, apoi iar au început. Sufocant. Până-n 22 decembrie s-au luptat oamenii lui Novac cu ei. Apoi? Apoi aşa a fost să fie. Și nu mai ei. Au tăbărât și americanii, englezii- v-aduceți aminte de vizita lor în 15 decembrie 1989 până la ferestrele lui Vargă, apoi telefonul dat la ambasadă: “Am fost, l-am văzut, totul decurge conform planului”. –adică începuse ceea ce vroiau și ei să-nceapă: REVOLUȚIA.
    Și-n timpul revoluției au fost (suficienți) nemți, olandezi, japonezi, ruși, sârbi, și iarăși, nu în ultimul rând, unguri.
    Ce-i adevărat și ce nu din aceste rânduri? Cine-a fost atunci acolo și cine-a urmărit cât de cât evenimentele, va ghici. Cine nu, se spera să creadă totul. Oare greșește?
    Aș fi intitulat rândurile ce le-am scris până-n prezent-“TĂVĂLUGUL”, în al patrulea așa-zis roman al meu –primele fiind memoriile- “VIAȚA’. Era prea mult? Poate. Eu cred că prea puțin, deoarece viața nu poate fi decât în mică parte redată în scris. Așa cum sunt și aceste povestiri. Ele cuprind doar o parte  a tumultului ofițerilor implicati. Mai mult nu se poate.
     “Cine e nedrept, să neindreptatâtească încă. Cine e spurcat, să spurce încă. Cine e drept, să face dreptate  mai departe. Cine e sfânt, să se sfintescă încă. “
Apocalipsa (22;11)

CUVÂNT ÎNAINTE

     Cartea lui Niculae Mavru, specialist greu de egalat în materie de filaj și investigații, apare într-o perioadă când în România prima pagină a majorității ziarelor are un singur  “leit motiv”:“Afară cu securiștii din serviciile secrete…”
      De fapt, despre Securitate au scris și au vorbit, în ultimii ani sute de “specialiști”. În majoritatea lor făceau ( și fac) lobyy-uri pentru organizații și servicii care după anii `78 și-au pierdut sursele de informare din România. Toți doresc să fie deconspirați agenții, ofițerii acoperiți, informatorii, să nu mai avem secrete. Oare în ce țară și în ce epocă ar mai exista servicii secrete dacă nu ar fi secrete de aparat?
       Niculae Mavru face parte din generația de ofițeri de Securitate a anilor `70 -literar spus- “șaptezeciștii securității” –care, atunci, după Praga anului 1968, voiau să intre în serviciul de informații al României (Consiliul Securității Statului) cu bucuria de a trăi și dorința de a-și servi patria.
     În perioada de success când România era literatura “obsedantului deceniu”, nu era recomandat să te înrolezi în această muncă. Mulți dintre noi au făcut-o. Motivația era tentantă, nu material, pentru că ni se impunea dintru început o viaţă de călugări franciscani, foarte specializați în culegerea de informații, în filaj –investigații, în limba arabă, ebraică, rusă, maghiară, germană (engleza și franceză nefiind o problemă), ci mai ales pentru că ni se oferea prilejul să ne confruntăm zi de zip e frontal nevăzut cu elita KGB-ului, CIA-ului, MOSSAD-ului, MI-6, AVO, UTBA, SDECE-ului, etc. După invazia Cehoslavaciei, România a trebuit să se obişnuiască să nu conteze decât pe ea însăși.
   Acest deziderat l-au realizat “saptezeciștii securității”- tineri absolvenți de liceu, şcoliţi la Băneasa (cum zice un cunoscut pamfletar) cu profesori de talia lui N.Prisca- la drept constituțional, Vladimir Hanga şi Tudor Popescu la drept internațional, cu Tomulescu la drept roman, N.Filipescu la dreptul familiei, Constantin Statescu, Zilberstein  și Carpenaru la drept civil.
   A venit anul de grație 1990, când “careul de ași”- Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Virgil Măgureanu și Siviu Brucan- ajutat de profitorii tuturor vremurilor- Mircea Dinescu, Ana Blandiana, s.a.m.d.- au reușit o performantă la care CIA-ul și KGB-ul nici n-ar fi îndrăznit să viseze: au distrus serviciile secrete ale României.
   O mulțime de “neica nimeni” au declanșat un dans ritual, de scalpare a tot ce a fost bun, profesionist în serviciile secrete. Capitalul uman a fost aproape masacrat. Au urmat scandalurile: Berevoiești, Terasa Anda, Telefoanele lui Bucur, Lista lui Severin, Iliescu-KGB-mai exact prostituţio ap integrum.
   Toate au fost puse, de aceiași, pe seama “foștilor securiști”- ACTA EST TABULA (Piesa s-a sfârşit).
   Și iată, vine acum, NICULAE MAVRU, fost șef al serviciului de filaj-investigații al Securității județului Timiș, în perioada 1987-1989, cu o carte de debut, senzațională în felul ei.
    Autorul debutează cu romanul TĂVĂLUGUL, roman scris când autorul trece încet de vârsta a treia. Deşi până acum nu a avut legături cu “lumea scrisului” decât atunci când. În ploaie, la intersecție de străzi, aștepta ca de la obiectivul “NIKI” (cunoscut critic literar) să iasă secretarul II al unei ambasade sau când soacra poetului “Hârș - hârș” se întâlnea cu un alt diplomat pentru a-și plăti cotizația de membru al Partidului țării respective și, bineînţeles pentru “a-i povesti” câte ceva.
   Miza romanului TĂVĂLUGUL nu este ficțiune, este o “fabulă” despre existența ofițerului de securitate, obligat să trăiască într-un continuu anonimat (ofițerii de filaj erau conspirați, mai precis nu erau cunoscuţi ca și salariați ai Securității decât de șeful unității în care activau). Personajele lui Niculae Mavru sunt măști constituite dinadins foarte transparent pentru a fi recunoscute personajele reale, colegi ai lui. De fapt, eroul principal al cărţii este echipa de filaj.
    Dialogurile, chiar dacă nu sunt alerte, nu au întrebări dezinvolte de tip hollywoodian, ele trebuie citite cu mare atenție pentru că în spatele lor se află mai multe tâlcuri decât firescul unei obișnuite conversații.
    Cum era de așteptat, “partea tare” a romanului este cea dedicată profesiei sale – filajului. Autorul reușește să transforme limbajul specific filorului într-o marcă de stil. Cititorul trebuie să știe că Mavru Niculae, a participat ca executant sau ca șef, la acțiuni de filaj care s-au terminat cu realizarea flagrantului, adică arestarea unor trădători de țară și “potolirea”, retragerea de la post sau expulzarea unor diplomți acreditați la București (în fapt, ofițeri de informații – mai exact - spioni).
    De fapt, în acele capitole, cititorul va găsi adevăratul dicționar, dar și mod de acțiune al profesionistului din generația “șaptezeciștii securităţii”.

                                                Radu Tinu

Motto
Uneori așa (astfel) am dorit să fiu,
dar de cele mai multe ori (cel mai adesea)
am fost mai mult decât atât.
Autorul
Voi ați muncit, iar noi am trăit.
Un coleg din altă zonă
Posibil că prea multă realitate să dăuneze.
Autorul
      Maiorul Novac împlinise 40 de ani. La răsăritul soarelui. Atunci o apucaseră pe maica lui durerile. În timp de seceră. Țipase, dar nimeni nu avea timp să o audă. Cu toții dădeau zor să-și termine  postata, până când se ridică soarele sus. Din acel moment nu mai puteau face nimic. Soarele dogorea. Dogorea și atât. Nimic nu mişca. Nimic nu se auzea. Toată suflarea tăcea, însetată, ascunsă la umbra snopilor de grâu făcuți claie.
      Până atunci nici tânăra femeie nu avusese timp să nască. Dar acum se grăbea. Îi era și ei teamă c-o apucă dogoreala sfârşitului de iunie și că nu va mai putea să se sforțeze. Mai țipa odată tare, apoi doar scânci și știind că nimeni nu are timp de ea începu să lupte singură. Când primele sulițe ale soarelui apărură deocamdată placate, fumoase, creând un spectacol repetat de mii de ani în alte și alte dimensiuni se auzi și oful de ușurare al lehuzei. Imediat ceva sau cineva țipa tare, neinteligibil. Era strigătul de bucurie al fătului scăpat la lumina Zeului ce-l botezase. Apoi încă unul, mai tare, care semnifica durerea despărțirii de cea care-l plămădise și-i dăduse viață. Ultimul țipăt însemna durerea pentru ceea ce-l aștepta. Căci ieșind din căldura vieții părelnic veșnice trecuse cu primul pas spre întuneric. Spre moartea care nu se știe când va ajunge lângă el.
     Amintindu-și de povestirile mamei sale, Novac rămăsese pentru câteva clipe cu ochii pierduți undeva, departe, spre ziua de duminică , când se împlinise în sfârșit dorința cea mai vie a mamei sale. Un copil. Să aibă pe cine iubi în scurtele clipe de răgaz. Să aibă la cine se gândi din zori până-n noapte, din noapte până-n zori, tot timpul la muncă, fără răgaz, mânată de felul ei de-a fi, dar și de pretențiile supraomeneşti ale socrului său, care, e drept, muncea cot la cot cu ceilalți.
     Simțind mirosul mititeilor pătrunzându-i în nări, Novac ridică paharul mai mult să răspundă toastului unuia dintre colegi decât cu gândul să bea. Nu că n-ar fi vrut , dar ordinul generalului Sandu fusese clar: “ Iți organizezi serbarea zilei de naștere, dar scurt și fără probleme. Avem și aşa destul de muncă”.
        Se aştepta să audă zbârnâitul telefonului. Încordare, obişnuită de altfel, care poate îmbătrâni orice om. Dar nu pe el. Pe Novac. La vremurile acelea se credea încă invulnerabil. Sau poate adevărul există pe undeva, nu prea departe. El, Novac nu avea timp nici să moară. Dar să mai și îmbătrânească.
      Auzea veselie în jurul său. Se distrau băieții. Pentru el. Doar era ziua lui. Dar el nu putea. Nu putea și pace. Parcă era un făcut. Totdeauna de ziua lui se întâmpla ceva- ceva neplăcut- ori el, ființa lui nu putea să se distreze. Apatia îl înconjura din toate părțile. Și făcea eforturi deosebite ca cei din jur să nu observe. Așa cum era și acum. E drept că simțea puțină oboseală. Puțină lehamite de tot și de toate. Și de service și de petrecere și de casă și de prieteni și de tovarăși. Absolut de nimeni și de nimic nu vroia să audă în acele momente. Și simțea că mulți dintre cei de față au aceleași trăiri. Privi către colțul celor mai tineri. Parcă uitaseră de toate. Cântau, aproape în surdină, trăgând cu coada ochiului către el. Adică “oare ne lasă șefu’ să tragem o cântare?”. “Cum să nu, băieți. Doar nu-I prima oară când suntem împreună la sărbătorirea zile de naștere a unuia dintre noi. Dați-i bătaie, distrați-vă”. Din păcate, situația operativă tot mai încărcată, mai complexă nu prea le dădea răgaz. Nici să cânte, nici să trăiască. Munca și iar muncă. Năvăleau răii peste țară și mai ales peste Timișoara precum stolul de grauri peste via coaptă în urma căruia nu rămâne nimic. Doar boabe stricate. În rest – totul distrugeau. Așa vroiau și cei ce doreau răul României, “TĂVĂLUGUL”, cum îi plăcea lui să le spună tuturor spionilor ș atacatorilor României. Deci  “TĂVĂLUGUL” ăsta urmărea. Să calce tot și peste tot. Să rămână doar stricăciuni. Ei, “TĂVĂLUGUL” acesta, format îndeosebi din cadre de spionaj ale vecinilor și “prietenilor” dar și din austrieci, olandezi, germani, francezi, italieni, etc., etc. Și nu în ultimul rând americani și sovietici. Cum să stai în calea unui asemenea “TĂVĂLUGUL”? Cum să reziști? Cum să-i oprești să facă rău țării tale? Poporului tău? Neamului tău? Rudelor tale? Pretenilor tăi? Familiei tale? Și tuturor celorlalți oameni care-și vedeau liniștiți de treburi. Atâtea câte mai aveau. Își făceau treaba și înjurau. Măcar în gând. Pe“ partid”, pe orice “tovarăș” și bineînţeles, pe securiști. Doar cine putea fi văzut peste tot? Securistul. Despre cine se spunea că este principalul apărător al orânduirii? Despre securist. Drept ce se dădeau mulți “tovarăși”  de la partid, de la U.T.C., sindicate , și chiar miliție? Drept securiști. Securiștii aveau trecere. Mai ales în județe. De fapt, în câteva județe. Unde era mai puțin de muncă. Acolo oricine avea timp și de prostii. Bineînțeles că și securiștii. Aveau timp de toate. În București, în orașele mari și în majoritatea județelor țării nu era timp de distracții. Muncă și iar muncă. Cine dorea neapărat să bea ceva ori să ia o gustare la restaurant “fura din viață”. Așa proceda și Novac cu prietenul său Mircea. “Furau din viață”. Adică luau câte una mică și o gustare la un local. Care se nimerea în drum. Nu conta că era “CINA”, “BULEVARD”, “INTIM”, “700” sau “BASTION”.  Deci în concluzie, cerându-mi scuze față de unii dintre foștii mei colegi și prieteni, cine n-avea treabă își căuta. Din păcate în domenii în care atrăgea negative atenția mulțimii. Băutură, anturaje, intervenții mai mult sau mai puțin profitabile. Așa s-au pomenit câțiva și subliniez câțiva. Milionarii revoluției. Iar ei au fost cei care au atras atenția asupra securiștilor. Comparația următoare nu este cea mai sugestivă dar îmi vine în minte filmul “ZORBA GRECUL”. O curvă, una singură exista în satul respective și cei din alte sate considerau că toate femeile de acolo sunt curve; așa și cu securistul care-și afișa “talentele” de băutor, curvar, atot-știutor şi atoate-promițător. El atrăgea atenția și lumea generaliza.
      În sfârșit, toate astea-s teorii despre ceea ce a fost. Acum, Novac nu știa ce să mai facă. Cum să se comporte. Serbau ziua lui de naștere și lui îi venea să urle. De ce oare? Ce blestem o mai fi și ăsta?
     Zâmbi lui nea Mișa, bătrânul lui tovarăș, care, de fapt se ocupase de toate, astfel ca să fie totul bine la petrecere.
Să ne trăiești, șefu și la mai mare !
  Se îmbrăţişară. Și Novac doar reuși să șoptească “Mulţumesc, nea Mișa”. La fel procedă și cu Sima și cu Firu. Și pe rând, cu fiecare. Îi venea să plângă dar reuși să se abțină. “Nea Mișa, om trecut prin dârmolul vieții” îi zise.
    - Distrați-vă, șefu! Lăsați pentru câteva ore viața. Trăiți clipele astea. De diseară sau de mâine intrați iar în viață. În probleme adică.
      Novac dădu aprobator din cap . Știa multe nea Mișa. Despre viață, despre muncă. Dar acum, în present, în vara lui ’89 toate se încâlceau. Parcă Cel de Sus uitase că-n România erau oameni, viaţa, trai. Așa buni și amărâți cum erau ei. Dar se trăia. Parcă Cel de Sus dăduse liber porților iadului iar Satana profitase de această scurtă bunăvoinţa și-și trimitea zilnic, permanent “uneltele” peste biata Românie. Mai ales peste Timișoara. Și de aceea Novac nu se simțea în largul său. Știa deja ce-i apăsa pe umeri. Căci apăsarea asta era mult mai mare pe umerii altora. După grad şi funcție. La funcția și la gradul său, Novac simțea prea mare apăsarea. Deși era explicabil. Prin natura muncii, prin excelenţă compartimentare, el, Novac, vroia-nu vroia, știa multe și din ceea ce se întâmpla în alte domenii de activitate. Și de aici i se trăgea supărarea. Și de aici dar și de la firea lui păcătoasă. De la viață, fără bucurii? Ei, aici Novac știa că greșește. Viață avusese. Din plin. La service, mai mult. Intensă. Plină de surprise. De bucurii. Dar și de unele eșecuri. Din care învățase. Cel puțin așa credea el.
       În timp ce gândea astfel, Novac îl zări pe şeful localului “Albina” că vine spre el. Îl întrebă din ochi ce s-a întâmplat. Văzu mâna dreaptă a acestuia dusă spre ureche și rotindu-se de câteva ori. Era clar. Asta semnifică telefon. “Cine?” întrebă Novac mai mult prin gesturi, deoarece, între timp, atmosfera se încinsese și se creaseră deja acele “bisericuțe” specifice celor cu aburii alcolului urcați la cap. Ceea ce simțea, de fapt, și el. Palinca, într-adevăr bună, contribuția lui Firu, ajunsese cumva printre circumvoluțiunile creierului. Se simțea mai bine și spera ca telefonul să nu fie de rău augur. Deși nu avea cine să sune decât ofițerul de service. Al lui sau cel al securității. Când se apropie și văzu receptorul din ebonită negră îşi aminti de filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu comisarul Roman. Când îl puse la ureche doar atât auzi:
         - Unde ești?
    Era glasul generalului Sandu, puțin obosit sau poate enervat.
       - Păi, știți, unde v-am zis. “La Albină”.
       - N-ați terminat?
       - Nu. Sincer să fiu, chiar dacă vă supărați, parcă abia începem.
      - E deja ora 19.30, sublinie puțin acru dar și binevoitor generalul.
       - Deja? Încercă să glumească Novac, sub influența acelor aburi de palincă bună, chiar foarte bună.
     Generalul trecu peste aluzie.
      - Au trecut patru ore. Mai durează?
     - Raportez că cel puțin vreo două-trei ore.
     - Bine. Ai grijă să fie totul în regulă.
   - Am înțeles.
   - Dar nu de-asta te-am sunat…
  Novac tăcu. Deci ceva era. Nu știa ce, dar era ceva grav dacă generalul îl sunase în toiul petrecerii.
     - Îmi trebuiesc doi-trei oameni. Am o treabă importantă.
     - Vin eu.
    - Nu e nevoie să vii dumneata. E ziua dumitale, rămâi acolo. Trimite doi-trei ofițeri. Să ia legătura cu maiorul POLAC.
     - Am înțeles. Și puse receptorul în furcă după ce auzi clicul de la celălalt capăt al firului. Reveni în sală. Privi impersonal peste tot, peste toți. Se distrau. Chiar foarte bine. Uitaseră deja de griji. Fumul, puteai să-l tai cu coasa nu cu cuțitul, așa era de dens. Deși Novac fuma la acea vreme, i se păru că atâta fum nu văzuse în viața lui. Simți privirile, scurte, neliniștite ale celor prezenți. Făcu un semn din mână să stea liniștiți. Apoi se duse la masa Andei, convins că aceasta n-a băut și că o va trimite pe ea.
    - Trebuie să mergem la treabă, zise scurt Novac. Împrumutase puțin din stilul generalului. Îi plăcea.
    Cpt. Anda îl privy lung. Credea că glumește.
     - Nu glumesc. M-a sunat generalul.
     - Când plecăm? Întrebă Anda. Asta-i plăcea lui Novac la Anda și la majoritatea ofițerilor cu care lucra. Promptitudinea. Întrebare scurtă și la treabă. Fără multe vorbe.
     - Pe cine mai trimiteți cu mine? continuă Anda.
   Novac nu răspunse. Privi încet deasupra tuturor, apoi pe fiecare în parte. Toți erau buni. Dar și toți se simțeau bine. Se distrau.
     - Nu știu. Dumneata ce zici?
     - Păi, eu știu ce să zic? Dumneavoastră hotărâți.
     - Tare mi-e greu să ridic de la masă pe cineva. Oricine ar fi el.
     - Trebuie să o faceți. Altfel nu putem pleca la treabă.
    - Mda, gemu Novac. Merg eu. Și-l mai luăm pe Prodan. El nu bea de obicei. Și o să-l întreb și pe Turtița. E bine?
     - E bine. Pentru mine sunt toți la fel, sublinie Anda.
   Novac dădu noroc cu fiecare apoi plecă însoţit de cei trei ofițeri.
   Mr. Polac începu să râdă când îl văzu pe Novac și aruncă expresia lui favorită.
     - Ce faci, bărbate? N-ai treabă acasă?
   Novac nu răspunse provocării. Altfel nu scăpa ușor de glumele lui Polac.
      - Ce-ai bre, continuă Polac, nu ți-s boii acasă?
  Novac se așeză în singurul fotoliu existent și deschise sertarul de la biroul lui Polac. Luă pachetul de Kent, trase o țigară ți-l puse la loc.
      - Azi ia două, concile Polac. Că te văzui supărat, încercă s-o dea el pe oltenește.
     - Mi-ajunge una, câtadicsi Novac să deschidă gura. Și știa că e bine așa. Totdeauna găsea la nevoie o țigară la Polac. Uneori și o palincă. Dar doar el, Novac, avea voie să umble acolo.
     - Hai zi, despre ce este vorba. Că doar nu m-a trimis generalul la tine să-ți iau o țigară. Și-așa mi-e gâtul amar de atâta tutun.
    - Păi de ce fumezi așa mult? Nu mă vezi pe mine? Țigări peste tot dar nu fumez.
   Novac nu mai continuă discuția. Aștepta ca Polac să-i zică despre ce e vorba.
     - Măi nea Novacule, ai auzit de obiectivul “VARGA”? Știu că ai auzit de la prietenul tău Roman.
   Novac dădu din cap. Semn că auzise.
    - Mai știu și că până acum ai refuzat să te ocupi și tu de el.
    - Da, dădu Novac din cap în continuare.
   - Dar azi trebuie neapărat.
    - De ce? – se uită Novac întrebător.
   - De ceva timp tot încercăm să-l atragem în colaborare. Și simt ca e pregătit să o facă. Dar vreau să verific că va respecta îndrumările noastre. Pe scurt, îl voi trimite la un alt popă de-al lor să-l tragă pe ăla de limbă. Și vreau să-l verific pe toate căile. Ei, ce zici? Ești de acord să-l urmărești? Să vezi dacă merge la “VOINESCU” acasă, cât stă, cum se comport,etc. Tot tacâmul. Știi tu mai bine ce să faci.
    - Pot să-ți pun o întrebare?
    - Și două, dar asta-nseamnă că ești de acord.
   - Da. Dar spune-mi cum de ai încredere în dracul ăsta de sutană? Doar știi ce înrăit e împotriva noastră a tuturor, a României?
    - Știu bărbate, cum să nu știu. Știu că e un iredentist ultrașovin. Și știu că niciodată nu va înceta să lupte pentru ca Ardealul să treacă la Ungaria. Dar asta e o treabă, treaba lui. Și a noastră bineînţeles. Că doar n-o să-l lăsăm să-și facă mendrele. Avem noi grijă de el. Dar știi cum e omul. Mai are și slăbiciuni. A lui e dorința de mărire, S-ajungă mai marele cultului lor. I-am promis că-l ajutăm. Și astfel e gata să colaboreze. Cinstit, dacă se poate ca un om ca el să fie cinstit.
     - Și tu îl crezi?
    - Cred pe dracu. Dar e bine așa deocamdată. Îl prindem mai bine în chingi. O să joace numai cum vrem noi.
    - Să dea Domnul.


* * *
    Acesta a fost primul contact al lui Novac cu “VARGA”. Părintele își făcuse datoria. Fusese la colegiul său, îl trăsese de limbă vreo două-trei ore, apoi comunicase lui Polac. Totul. De fapt se trăseseră reciproc de limbă. Căci “VOINESCU” era informator vechi și mult mai cinstit decât va fi vreodată noul colaborator.
    Apoi, vreme de trei-patru luni Novac reușise să refuze mereu să se mai ocupe de  “VARGA”. E drept că era și aşa destul de ocupat până dincolo de peste cap, cum îi plăcea și lui să spună. Și tot atât de drept este și faptul că generalul Sandu îl înţelegea. Vedea că “Tăvălugul” venea peste tot, dar parcă în măsura mai mare peste Novac și ai lui.
     De pe la sfârșitul lunii septembrie începuse să se ocupe sporadic. La început “VARGA” dădea tot mai des informații securității dar și emisarilor care veneau special din străinătate să-l contacteze; îl intervievau apoi ceea ce declară el era comentat în cei mai abjecți termini la adresa României. Pur și simplu era rușinos. Încet, încet, Novac și oamenii lui se apropiau tot mai mult de “VARGA”.
   Trecuse octombrie și stăpânii lui  VARGA nu mai aveau nimic de la el. Iar stăpânii stăpânilor acestuia adică cei ce plăteau, făceau treișpe-paișpe. Și astfel veneau emisari unul după altul, să poată să ia ceea ce li se impunea de la “VARGA”. Cum veneau, așa plecau. Se loveau de băieţii lui Novac. Zi și noapte. Noapte și zi. Și plecau cu coada între picioare.
     Se apropia 15 noiembrie. Zi de mare sărbătoare în rândul enoriașilor cultului reformat. Novac se afla în biroul generalului Sandu.
   - Te-am chemat să vedem ce facem duminică, 15 noiembrie.
   - În legătura cu ce? întrebă Novac.
   - Cu Varga. Rețeau celor de la externe susține că vor încerca tot posibilul să penetreze spre el. Nu mai au informații și turbează.
   - Cine să încerce?
   - Cadre de spionaj. Ofițeri. Din țara vecină ori oameni de-ai lor care acționează în alte țări. Sau orice alt serviciu de spionaj. Plus “prietenii”. Adică rușii sau acoliții lor.
   - Le arde buza rău dacă nu se lasă. Doar am prins câțiva și văd că nu se învaţă minte.
   -  Niciodată. Doar suntem convinși de acest lucru.
   Chestiunea este că duminică vor fi mulți, foarte mulți  oameni la casa lui “VARGA”, care este și casa de rugăciuni a cultului. Și în mod sigur vor încerca să se infiltreze printre ei. Să nu fie observați de către noi. Cum vrei să te organizezi și să acționezi? În primul rând să-ți spun că vom cunoaște oricâți unguri sau alți străini suspecți vor intra în tară. Bănuiesc că omul nostrum nu se află încă la noi. Va veni, va lua și va pleca. Cel puțin așa speră ei. În plus și “BARAT”, mâna dreaptă a lui “VARGA”, cel care are domiciliul forțat la Bacău, a dispărut de acolo. Trebuie să ne-așteptăm la rele din partea acestuia. Dumneata te vei ocupa de toți suspecții ce vor veni în Timișoara și de “BARAT”. Ai nevoie de ajutoare? Să apelăm la alte securități județene? Îmi spui acum căci trebuie să obținem aprobarea generalului Vlad. În plus, sunt și ei foarte ocupați.
     - Raportez că nu am nevoie de ajutoare. Sper să ne descurcăm noi. Voi lăsa pe cineva la casa cultului, deci acasă la “VARGA”, ambele având aceeași ușă. Ofițerii care vor rămâne aici au șanse mici să-l depisteze pe spion. Le voi face un instructaj amănunțit privind comportarea unui asemenea ins. Ceilalți ofițeri, împreună cu mine ne vom ocupa de cei ce vor intenționa să se apropie de Varga. Nu avem de ce să ne interesăm de cei ce vin la rude, la prieteni.
     - Ai dreptate. Baftă! O scurtă generalul.
   Novac telefonă și ordonă ofițerului de serviciu de la el să-i alarmeze pe toți subordonații. Să vină urgent la sediu. Și pe cei din concediu. Și pe cei liberi. Să-l caute la inspectorat când sunt prezenţi căci el mai avea ceva treabă pe la alte compartimente.


* * *
    Ședința de instruire a ofițerilor care trebuiau să participle la acțiunea din 15 noimebrie nu dură mult. Novac le comunicase ordinal generalului apoi îi lăsase pe fiecare să-și spună părerea, chiar de mai multe ori. Căci de unde e, ai ce alege. În final le ordonase în esență ceea ce propuseseră majoritatea: trei ofițeri să păzească la domiciliul lui “VARGA”, unde se ținez slujba și unde se bănuia că va încerca să pătrundă intrusul. Ceilalți, sub directa comandă a lui Novac urmau să urmărească orice ungur sau orice străin pretabil a încerca să se apropie de “VARGA”. După ședință, fiecare a plecat spre casa lui, cu excepția  celor ce aveau misiuni de îndeplinit.
     Era vineri, 13 noiembrie, seara. Novac o luă și el încet, fără grabă, spre casă. Astfel îşi ordonă gândurile și căuta să se detașeze de tot ceea ce avea legătură cu munca. Imposibil aproape. Dar rareori reușea pentru câteva clipe, scurte, foarte scurte din păcate. Îi plăcea să privească trecătorii, florile, frunzele, zăpada, vântul, ploaia, chiar s-o simtă că-i șficuie obrajii. Atunci rar, foarte rar, uita cine este. Pur și simplu contempla. Ori se lăsa furat de moment, de peisaj, de orice. Și se bucură. Extrem. Reușea, în acele clipe să se destindă profund. Natura îndeosebi îi dătea putere. Și-aduse aminte de drumurile din  București, spre aeroportul Ototpeni. Mai ales toamna. Verdeața pală, alături de ruginiul sau roșcatul multor frunzișuri precum și coloritul strident al florilor care-și luau parcă la revedere de la lume, îl destindea pentru săptămâni întregi. Căci niciodată nu reușea să vadă tot ceea ce i se oferea. Savura cât savura, pe urmă uita de aceste splendori și revenea la gândurile sale. La servici! Așa și acum. O luă prin fața Universității, traversă și se afundă în penumbra aleii ce urmărea BEGA. Luciul mișcător al apei și jocul umbrelor ce-l făceau sălciile pletoase îl atrase atât de mult că nici nu-și dădu seama când ajunse așa aproape de Parcul Poporului. Pe acesta îl ocoli. Erau multe grupuri de bețivi și prefera să evite ceartă sau chiar bătaia. Pentru ei, bineînţeles.
   Când ajunse acasă soția tocmai vorbea la telefon. Îl văzu și-i întinse tăcută telefonul.
    - Da, vă rog.
    - Eu sunt. Era vocea generalului.
    - Ordonați.
    - Ai oameni la “VARGA”?
    -  Nu ți-au raportat nimic?
    - Încă nu. Am făcut aproape o oră pe jos, până acasă. Poate nu m-au găsit.
    - Bine. Spune-le să fie cu ochii-n patru. Și ia legătura cu maiorul Roman, șeful lui Polac. Imediat.
     - Am înţeles.
   Sună direct la Roman în birou.
   - Unde ești, Novacule? Acasă? Hai, vino repede! Ai mașină? N-  ai? Chemi tu sau îţi trimit eu? Ce zici? Vii repede, da?
   - Da, cât pot de repede.
   Așa era Roman, fost coleg și prieten cu Novac. Tumultos. Ca un torent care-și căuta repede calea spre matcă. Deși știe foarte bine pe unde o va lua la vale. Novac chemă o mașină și când ajunse la destinație îi spuse ofițerului să aștepte. Peste câteva clipe intra în biroul lui Roman. Arhiplin. Și de oameni și de fum.
   - Să trăiești Novacule ! Bine că ai venit la o țigara. Ai mâncat? Nu? Atunci merge o palincă? Mică? Păi numai mică-ți dau. C-avem treabă. Toată noaptea. Când începea, greu mai reușeai să-l întrerupi pe Roman.
   - Știi de ce te-am chemat? Nu știi? Nu ți-a comunicat domnul general? Vom colabora în noaptea asta. Avem un musafir. E la “VARGA” în casă. S-au ascuns în baie să vorbească nestingheriți.
   Novac îi făcu semn că vrea să spună ceva dar Roman îi ghici întrebarea.
   - Te întrebi dacă e cel pe care-l așteptăm? Nu știu. Posibil. Dar ce crezi, că ei se limitează doar la un spion?!! Sigur vor încerca cu mai mulți.
   - Mi-au raportat ofițerii care asigură casa lui “VARGA” că în seara asta au intrat mai multe persoane. Au ieșit majoritatea. Neinteresante din punctul nostru de vedere.
   - De unde știu ei? întrebă Polac. Ce, oamenii tăi sunt rude cu Mafalda?
   - Nu, bătrâne. Dar de regulă nu greșesc.
   - Și câte persoane mai sunt înăuntru? întrebă Roman.
   - Din cele raportate de ofițerii de la fața locului mai sunt doi bărbaţi și două femei. Dintre femei se pare că una este sora lui “VARGA”.
   - Se pare?
   - Păi e noapte, era înfofolită toată și îmbrăcată destul de țărănește.
   - Și?
   - Păi după mers, ea ar fi. Vom vedea la final.
    - Domnule colonel Spiru, ce spuneți?
    - Raportez că într-adevăr nouă ne-a reieșit că ar fi mai multe persoane în casă. Printre acestea, un bărbat care vorbește stricat ungurește.
   - Deci?
   - Concluzia noastră este că avem de-a face cu un străin.
    - Ce fac ei acum? Varga și străinul?
    - Nu știu. Peste tot i-am prins discutând dar de vreo juma’ de oră – nimic. Pauză. Parcă ar fi intrat în pământ…
   - Or fi în Casa Cultului?
   - Se poate. Dar asta înseamnă că stau cu lumina stinsă. Mai degrabă aşa cum a-ți spus, s-au ascuns în baie.
   - Ce discutau?
   - Banalități.
   - Deci nu cunoaștem cu cine avem de-a face. Novacule, de-acum baza e în tine. Novac zâmbi. De fapt era mai mult un zâmbet de mulțumire. Dar și din cauza oboselii. De mulţumire - și-i venea să râdă – că uite dom’ne că se bazează cineva și pe mine. Mai bine zis cineva recunoștea că nu poate face fată fără băieții lui. Asta pentru faptul că de regulă, munca celor ca ei nu se vedea. Invizibilă ca și cei ce o făceau. Și, de cele mai multe ori, rezultatele la filaj ieșeau. Spionii aici erau prinși. Și toate celelalte rele pentru acele vremuri. Aici îşi găseau nașul. Ehe, ce n-ar fid at ceilalți șefi, inclusive miliția ca Novac și ai lui să fie mai mulți. Dar nu se putea. Costau prea mult. Toate. Și oamenii. Și tehnică. Totul. Zâmbea din cauza oboselii? Dar toți erau obosiți. A, da. Vroia să-și spună că din cauza oboselii nu avea putere să râdă în hohote. Doar să schițeze un zâmbet.
    - Cum facem, Novacule? Îl întrerupse vocea lui Roman, parcă mai tare și mai dură ca alte ori. Novac nu răspunse imediat apoi, întrebă:
    - Îi arestăm sau îi urmărim să le mai descoperim și alte legături?
   - Nu știu. Ne orientăm la fața locului.
   - Bine. Băieții mei sunt pe baricade.
    - Unde i-ai dispus? întrebă Roman.
 Novac tăcu. Doar îl privi în ochi.
    - A, scuză-mă. Știu că nu trebuia să te întreb. Asta e numai treaba ta. Mie să mi-i dai pe ăștia care se aflau în casă la “VARGA”.
    - Nu-i nici o problem. Deci băieții mei vor vedea când ieși de la “VARGA”. Îi urmăresc un timp, până hotărâți ce faceți și cum, faceți, apoi, în funcție de asta, noi continuăm sau nu. E bine?
   - Da. Hai să mergem.
  Când ajunseră lângă Palatul CFR, Novac îi făcu semn lui Romanşa rămână pe loc iar el o luă pe jos pe străzile din jur să vadă dacă totul este în ordine. Pe strada Tudor Vladimirescu privi încă odată în toate părțile, după care, iute-iute urcă într-o mașină.
   - Noroc, băieți, zise el scrutându-le fața prin obscuritatea accentuată.
   - Să trăiți, auziră două voci deodată. Erau căpitanii Juncu Costel și Gruia Ion, doi dintre ofițerii cu experiență din subordinea lui Novac.
   - Cum stăm?continuă Novac.
   - Nu prea grozav, remarcă Gruia. Depinde ce ordine ne dați.
   - Pe scurt, la popa sunt patru persoane. Două femei și doi bărbați.  Ne interesează unul dintre bărbați, “STRĂINUL” să-i zicem. Celelalte persoane, nu.
   - Deci trebuie să-i luăm pe amândoi.
   - Asta așa e.
   - Până unde?
   - Nu departe. Maiorul Roman așteaptă la pod, la Palatul CFR.
   - I-arestează?
   - Depinde…
   - E clar…
  Novac zâmbi pe întuneric. “E clar” însemna că iarăși și iarăși neprevăzutul nu permite celor doi ca ei să ia o hotărâre definitivă decât foarte, foarte rar. Neprevăzutul situațiilor îi oblige aproape permanent să rămână în alertă. Astfel totul se năruia. Era demonstrat faptul că relaxarea minții ducea, de regulă la greșeli, la accidente, la hotărâri care puteau implica, nu de puține ori statul, România, prin M.A.E. Cert este că activitatea lor le impunea să rămână trezi tot timpul. Situațiile se derulau uneori cu atâta repeziciune încât cine nu se obișnuia să gândească rapid și corect dădea greș. Iar greșeala unuia se repara greu, chiar foarte greu. Și era necesar un volum mare de muncă. Al unui număr mare de ofițeri. Novac îşi aminti de ziua în care la terminarea Școlii de Ofițeri de Securitate de la Băneasa, pe 14 august 1970, comandantul de atunci, generalul Budișteanu, le ținea un scurt discurs care cuprindea și unele recomandări : “ Tovarăși ofițeri – căci, cu câteva clipe mai devreme fuseseră înălțați la gradul de locotenent – rețineți un lucru foarte important, când a-ți pășit pragul casei, în sânul familiei, uitați de problemele de la servici; iar când a-ți plecat la servici lăsați în urmă problemele familiei. Altfel nu veți reuși. Veți avea necazuri și acasă și la slujbă”. Cel puțin până în prezent Novac reușea acest lucru. Și majoritatea dintre ei. Cine nu se adapta avea necazuri. Necazuri care influențau și activitatea celorlalți colegi. Nu se punea problema cu cei doi ofițeri aflați în bezna din spatele mașinii. Dar Novac avea și dintre cei cu probleme. Și îi simțea totdeauna. Și evita să-i implice în acțiuni deosebite sau de amploare. Însă, uneori, nu avea de unde alege și îi trimitea și pe aceștia să îndeplinească sarcini grele. Și nu odată greșiseră. Și nu puțin efort îi trebuia lui Novac și celorlalți să repare totul.
     - Nu vă pierdeți răbdarea, băieți. Mai e mult până la pensie. Căută el să destindă el atmosfera. Cei doi râseră pe înfundate.
    - Ia spuneți, cine e pe direct?
    - Nea Carândaș.
    - Singur?
    - Cu Ionuț.
    - Puștiul?
   - El, altul nu avem.
    - Sunt bine mascați?
     - Mai bine nu credem că se poate. Nu v-a raportat Nicu? întrebă tot Gruia.
    - Ba da. Mi-a raportat că are la el o rudă de la Hunedoara care a venit cu autoturismul...
    - Atât?
    - Că va așeza autoturismul cât mai aproape de casa lui “VARGA”. Ca cei care vor sta în el să observe totul cu ușurință.
   - Da, dar aducând autoturismul ne-am dat seama că are și prelată. Destul de ponosită. Plină de găuri.
    - Îhî. Încep să pricep…
   - Nea Carandaș și Ionuț s-au băgat în mașină. Nicu a parcat-o chiar vizavi de Varga și văd totul ca-n palmă. Novac nu mai continuă discuția. Apăsă pe un buton aproape invizibil și întrebă:
   - S7; S11?
   - S7, veni prin eter vocea lui Carandaș.
   -  Totul e în ordine?
   - Totul.
   - Să nu-i scăpați pe cei care se află în interior. Mai ales bărbații. Apoi îşi luă rămas-bun mai mult din obișnuință și se îndreptă spre locul unde-l lăsase pe Roman.
  Cum îl văzu, Roman începu să-l asalteze cu întrebările:
   - Cum e, Novacule? Mai sunt acolo? Ai tăi sunt pe fază? Sunt atenți, mă? Stau bine acolo? Nu-i vede părintele?
   - Totul e în ordine, răspunse puțin plictisit, obosit Novac. Era convins că s-ar fi înțeles și din priviri. Că nu era nevoie de atâtea întrebări. Dar Roman, care nu se lăsa până nu concepea, controla ori se convingea că totul este în ordine până la detaliu, insista și de data aceasta.
   - Zi, mă, Novacule? Nu-i scăpăm? Beleaua cade pe noi. Și în primul rând pe tine. Ai aranjat, mă, dispozitivul?
   - Aranjat.
   - Și? Cum stau ai tăi acolo? Văd bine? Novac nu mai răspunse. Dar Român continuă.
   - Zi, măi, ce ai? La ce te gândești? A? E ceva în neregulă? Hai până acolo. Să văd și eu cum stau băieții tăi.
   - Nu mergem .
   - De ce?
   - Oricum nu-i vezi.
   - De ce să nu-i văd, măi? Că e noapte? Sau crezi că am orbul găinilor?
  - Nici una, nici alta. Nu-i vezi și gata. Sunt bine ascunși. Nu i-aș vedea nici eu.
   - Bun. Atunci e bine. S-așteptăm.
  Nu trecură multe clipe când Novac se auzi chemat prin ministația ce o avea în buzunar.
   - S1, S1.
   - Da, S1.
   - Se văd umbre în cameră. Cred că ies. Da. Părăsesc camera.
   - Bine. Spune-mi când ies și încotro o iau. Apoi îl întrebă pe Roman cât e ceasul, că al lui se oprise.
   - Unu fără un sfert. Sau zero și patruzeci și cinci. Cum dorești.
   - Ești gata? Trebuie să iasă din clipă-n clipă. Nu mai insistă cu vorbe. Nici Roman și nici el nu știau ce vor face. Îi vor aresta? Să-i lase liberi să vadă ce legături mai au? Dar dacă…? Roman parcă îi citi gândurile.
   - Novacule , îi săltăm. Nu ne putem permite să riscăm. Suntem asaltați pur și simplu. N-avem oameni pentru alte “jocuri”. Ce zici? Sau faci tu pe dracu-n patru și te ocupi și de ei?
   - Nu pot, Romane. Nu vezi că nu se poate? Ridică-i și gata. Am prea mulți pe cap.
   - O fi ăsta? Omul așteptat?
   - Poate fi și ăsta. Mai pot fi și alții. Crezi că se vor limita la unul singur?
   - Mda. Ai dreptate. Sigur vor fi și alții. Întreabă băieții încotro au luat-o. Să le ieșim în cale.
   - S7, S7, au plecat?
   - Da, chiar acum. Spre Alimentară. Acum dau colțul spre statuia Maria.
   - Da. Bine. Apoi îi apelă pe Juncu și Gruia.
   - S6, S8. Preluați-i voi !
   - S6 și S8 spre obiectiv.
  Privi spre Roman și-i făcu semn să aștepte. Spre surprinderea lui, Roman nu scoase nicio vorbă.





* * *
    Într-adevăr, pe lângă peretele casei unde propovăduia “VARGA”, se strecurau patru umbre, aproape lipite una de cealaltă. Cei doi bărbati si cele două femei care se despărtiseră râzând de popa, acum alunecau privind temător în toate părtile aproape înghesuindu-se unul în celălalt, de parcă temperature ridicată a corpului atins ar fi mai linistit bătăile de tam-tam ale fiecăruia. Cel mai mult tremura femeia încă tânără. Era, pe de o parte bucuroasă de ceea ce primise de la scumpul ei frate, iar pe de altă parte se gândea că l-a lăsat singur în bătaia ”vântului” ce se anunţă că va veni din toate părţile. Şi tânărul se temea. Era pentru prima oară când participă la o asemenea manevră. Fusese luat special să fie două perechi. Străinul cu femeia. Tânărul cu fata. Lor li se părea destul de bine ticluită povestea. Neamuri, veniseră să-şi viziteze rudă.
   Se priviră puţin după ce făcură colţul şi priviră insistent în toate părţile, inclusive în urmă, adică pe după colţ.
    - Nimic, zise “STRĂINUL”. Nu e nimeni. Deci a avut dreptate fratele tău să plecăm după miezul nopţii. Cred că s-au retras.
   - Retras pe naiba, tipă mai mult în gând femeia. Ori ne-a văzut ori sunt pe aici şi nu-i vedem noi
   - Unde? Arată-mi măcar unul de sămânţă, începu să se enerveze “STRĂINUL”.
   - Peste tot ! Ce ştii tu? Tu nu poţi să înţelegi. Sunt pretutindeni şi nicăieri.
    - Eşti nebună. Dacă erau până acum ne ridicau.

   - Tâmpitule ! M-ai plătit, dar tot tâmpit eşti. Ce ştii tu?!! Ai fost, eşti şi rămâi un străin. Tu azi vii aici şi mâine pleci. Noi am fost, suntem şi rămânem. Deci ? Ce zici? Cine cunoaşte situaţia ? A? Spune !
   - Păi…., încerca “STRĂINUL” să zică ceva.
   - Nici-un păi, răsuflă moderat femeia. Tu şi alţii ca tine sunteţi nişte renegaţi… Aţi plecat, aţi rămas şi trăiţi bine mersi, undeva acolo. E adevărat? Fără ţară. Fără baştină, cum spune romanul. Prostul ăla de roman. Cel puţin aşa îi spunem noi. Din interes.
   - Iartă-mă. N-am vrut să te supăr.
   - Asta e. N-am ce face. Mă enervez din orice. Mă enervez că l-am lăsat pe fratele meu aici. Că sunt nevoită să cerşesc la el. E adevărat, îmi dă, că are de unde dar tot pomană este. Mă enervez că mi-am vârât şi fiica în murdăria noastră. Toată familia e băgată până-n gât. Luptă şi iar luptă. Pentru ţară. Pentru ARDEAL. Mă enervez şi pentru faptul că mă simt ca un lefegiu. Pe lângă tine. Care şi tu eşti un lefegiu. Lefegiul lefegiului. Ha, îmi vine să urlu. Să ţip. Să se termine odată totul. Ori, ori. Şi când te gândeşti că totul poate fi în zadar.
   - Te rog calmează-te. Ia priveşte acolo. Parcă văd o umbră.
   - Veniţi încoace. Să ne ascundem puţin lângă statuie. Poate fi doar un trecător.
  - Dea Domnul…
    - “Dea Domnul”, îl îngână femeia. Dea Domnul. Treci şi ascunde-te mai repede că până la Dumnezeu ne omoară securişti…


* * *
    Umbra ce-o zărise străinul nu era altul decât JUNCU. Nu departe era urmat de Gruia care-l tot strigă pe Juncu.
   - Îi vezi, Costele? Îi vezi?!
  Dar Juncu nu avea timp să răspundă. Nu, deocamdată nici nu-i vedea şi-i era teamă că nenorociţii ăia să nu ia vreo maşină. Ajunse chiar şi pe strada Timotei şi nu văzu nimic. Îl strigă pe Carandas.
   - S7, ăştia chiar au ieşit?
   - Da, da. Au luat-o la dreapta, spre pod. Spre regional C.F.R..
   - Nu s-au întors cumva?
   - În niciun caz. Fugi spre pod. Vezi să n-o fi cotit-o pe strada Gheorghe Doja. Să nu se ascundă pe după pomii ăia groşi. Sau în vreo casă d’aia nemţească.
   - Mersi. Fug.
  Îl opri pe Gruia şi îl rugă să verificespre sud iar el alerga spre strada Gheorghe Doja. Singura teamă constă în faptul că cei patru să nu se ascundă în vreo casă “nemţeasca”, cu porţile că de palat, cu multe, foarte multe încăperi şi chiar ieşiri. De-acolo era chiar posibil să-i piardă.


* * *
   Bucuria fu chiar mare în tabăra încropita ad-hoc lângă statuia “MARIA”. “STRĂINUL”, încercând să se calmeze, zeflemitor :
   - Vezi ? Griji in zadar.
   - Deocamdată ai avut tu dreptate. Hai să ieşim de aici.
   Grăbiţi şi tăcuţi porniră pe trotuarul denivelat din cauza rădăcinilor copacilor şi a grijii edililor. Priviră spre opacitatea nopţii şi prin negura ce abia se lasa zărită spre orizontul celor două becuri care străjuiau, probabil uitate, în faţa palatului C.F.R.. Nu mai aveau chef nici de ceartă, nici de glumă. Dacă până mai adineauri (câteva minute mai devreme) fiecare se gândea ce vor păţi ei, grupul lor, acum fiecare se gândea la pielea lui. Cu excepţia femeii, ale cărei gânduri se îndreptau, cel puţin în aceeaşi măsură, spre cealaltă persoană de acelaşi gen, fiica sa. De-ar trece şi noaptea asta, orice ar fi, să treacă cu bine şi nu-mi voi mai expune fiica la asemenea pericole. “Doamne, ajută-mi fata, pe fratele meu dar şi pe mine”. Ba nu, mai întâi pe mine. Pe frate mai la urmă. Că poate-şi merită soarta. Cine-l pune să fie contra a toate şi a tuturor? Frică? Banii? Conştiinţa? Ardealul? Nu. Fiecare şi toate la un loc? Poate. Căci ştia că fratele sau nu era un tip curajos. Şi nici prea multă conştiinţă nu-l dădea afară din casă! Banii – da. Ăştia îi plăceau. Îi punea la ciorap. Deşi el, personal nu se folosea prea mult de ei. Sau poate că da? Mai ştii? Şi se aude că ar avea încă o nevastă. L-o costa mult aia. Şi poate că avea dreptate. Nevastă-sa, Polina nu prea îl iubea. Ba chiar era împotriva lui în ceea ce priveşte poziţia politică antiromânească. Şi ea şi tot neamul ei .Cu toţii erau împotriva lui. Dar ce să le ceri lor? N-ai cui. Unor unguri proveniţi din romani n-ai ce le cere. Sângele apa nu se face. Şi băiatul ăsta. Nepot. Sânge din sângele nostru. Tot eu l-am băgat în drăcia asta. Tot din cauza lui frate-meu. Tot din cauza banilor. Că ştiu că el câştigă. Şi mă plăteşte şi pe mine. Cu cât mă implic mai mult cu atât suma ce mi-o dă e mai mare. Îngrijorată , îşi pipăi locul dintre sânii mari. Era tare. Erau acolo.
Foşneau. Mulţumită, zâmbi pe ascuns deşi nu avea cum s-o vadă cineva pe întunecimea prin care încerca să ghicească gândurile celorlalţi. Da dar ea ştia ce vrea scumpul ei frăţior. Scumpul ei fartior strigă sus şi tare : “Vreau Ardealul”. Dar şi el ştia că e posibil ca nici la Sfântul Aşteaptă să nu se întâmple aşa ceva. Dar restul? Restul era posibil. Banii deja curgeau. Faima creştea. Şi ce-l atrăgea cel mai mult – Episcopatul Bihorului – nu era departe. Bătrânul episcope nu putea face faţa atacurilor concentric venite atât din ţară cât şi din străinătate. Of, Doamne, de nu ne-ar depista securiştii ăştia nenorociţi. Mai scăpase ea de câteva ori. Dacă mai avea noroc şi-acum, dispunea deja de suma necesară să-şi cumpere maşina şi copilului apartament. Da, Doamne să scap. Eu în primul rând. Ca la mine-s banii. Îşi pipăi încă o dată sânii şi simţind că totul e în ordine privi uşurată spre fetele mohorâte ale celorlalţi.


* * *
   Novac auzise comunicarea lui Gruia, cum că cel puţin pe moment cei patru dispăruseră, dar nu-şi făcea griji. Îi găseau ei. Gruia şi Juncu. N-avea cum să le scape. Şi apoi sta liniştit şi pentru că el ştia deja ceva ceea ce Gruia şi Juncu nu aflaseră. Ce anume? Roman se hotărâse. Optase pentru arestarea celor patru şi deci, din acel moment căutarea se va desfăşura pe faţă, fără ascunzişuri. Astfel şi depistarea va urma cu cea mai mare uşurinţă.
  Scrutând cu privirea depărtarea, Novac îi spuse lui Roman că în acea clipă nu ştia unde se aflau cei patru. Şi de data aceasta Roman rămase calm. Târziu, întrebă:
   - Şi tu ce crezi Novacule, îi găsim?
   -Sigur. N-au unde să dispară. Ori vin aici ori au luat-o pe strada Gheorghe Doja, pe linia tramvaiului.
   - Şi dacă intră undeva?
  - Trebuie să iasă. Una la mână. Apoi, sunt doar câteva case, în rest magazine, instituţii care sunt închise la ora asta.
   - Zău?
   - Ai uitat că e trecut deja de ora unu noaptea?
   - Hai că-ţi dau eu o veste bună, zise puţin ironic Roman.
   - S-aud.
  - Întâi întreabă băieţii tăi unde se afla.
  Novac scoase ministatia şi-i apelă pe S6 şi S8. Răspunse Gruia:
  - S8 după obiectiv. Venim la tine S1.
  - Şi S6 i-a ajuns din urmă.
  Novac se întoarse spre Roman. Acesta întoarse capul şi complete râzând:
   - Îi văzusem şi eu, Novacule. Ai noştri sunt. Apoi, în zemflea: Am şi eu ochii buni, nu? luând-o deja spre cei patru pentru a le tăia calea.
  Novac nu răspunse ci doar îşi potrivi şi el pasul în aceeaşi directive. Comunică totuşi prin staţie lui Juncu şi Gruia să nu se apropie prea mult; era mai bine să nu fie văzuţi de-aproape. Mai ştii când va fi iarăşi nevoie de o altă urmărire a vreuneia dintre persoanele ce se apropiau şi în al căror mers se observă deja o mare sovaială. Să înainteze sau nu? Să se oprească, s-o ia la sănătoasa? Pe doi dintre ei îi văzu că întorc capul, că se încordează, gata de fugă dar văzând şi în urma lor două umbre, renunţară şi se opriră.
  Novac şi Roman se apropiară iar Roman pasi un pas în faţă, preluând ostilităţile, sub lumina plăpândă dar binevenită a celor două becuri care scăpaseră de politica de raţionalizare a vremurilor acelea.
   - Bună seara, începu Roman politicos.
 Niciun răspuns.
   - Am zis bună seara. Ce, nu ştiţi să răspundeţi?
  Nimic, iarăşi.
   - Tăcerea dumneavoastră mă determină sa cred că aţi priceput cine sunt. Nu?
   - Nem tu dom, încerca femeia o stratagemă puerile.
   - Sunt maior Roman din Securitatea României, doresc să-mi prezentaţi actele de identitate.
   - Nem tu dom, încercă puţin stricat şi “STRĂINUL”.
  Lui Novac îi veni să râdă de felul cum se comportau cei patru. Oare cât se va mai juca Roman cu ei?
   - Sunt convins că aveţi cunostiinta de legile României. Chiar dacă e “nem tu dom”, tot sunteţi obligaţi să prezentaţi actele la control.
  Niciun răspuns.
   - Ce ziceţi? Mai aştept mult? Cine începe primul?
  - Nem tu dom, răspunseră femeia şi străinul la unison.
  - Nem tu dom pe dracu. Hai, cucoană, începem cu dumneata că te cunosc. Şi vorbeşte-mi româneşte. Doar ştii. Într-adevăr stricat, dar ştii româneşte. Aici eşti în Timişoara pe caldarâm românesc, aşa că fă bine şi vorbeşte-mi pe limba poporului a cărui ţară este asta în care te afli. Şi dacă ai uitat cum se cheamă îţi spun tot eu că sunt băiat bun. M-ai prins în toane bune. Se cheamă România. Ţine minte: ROMÂNIA. Clar?
   - E clar, domnu’, înceta femeia jocul.
   - Ei, vezi că ne înţelegem? E mai bine aşa, îţi spun eu. Ia zi, vrei să te ajut cu sacosele alea, că mi se par cam grele.
 Şi Roman întinse hotărât mâna spre sacosele ce se aflau în mâinile femeii. Aceasta se retrase instinctive, cu teamă.
   - Stai, cucuoana, că nu te mănânc. Oricum, nu aş gusta ceva de-acolo. Pentru noi sunt otrăvite. Sunt şi eu curios ce ţi-a dăruit scumpul frăţior din amărâtul lui salariu de popă.
 Femeia se mai dădu un pas înapoi. Străinul încerca s-o ajute.
- Domnu, nu supăra la mine. Uite, eu dau actele la tine. Es ist gut?
   - Hopa, se miră Roman. Văd că dumneata eşti poliglot, omule. Ştii şi ungureşte, e adevărat destul de stricat şi româneşte şi mai prost. Dar, văd că pe nemţeşte o rupi, binişor bre?
 Novac chiar râdea pe înfundate, cu ochii către a doua persoană de genul feminine, o domnişoară de vreo 16-17 ani, bine făcută, a
cărui frumuseţe parcă aduna toată lumina celor două becuri, legănate de adierea vântului din miez de noapte.
 “Frumoasă fată”, gândi Novac. Apoi privi spre femeie. Spre străin, spre băiat şi iar spre femeie, către care se adresă.
   - Doamnă, ce nu înţeleg este de ce ţi-ai vârât fiica în afacerea asta.
 Femeia tresări.
   - Dumneata ştii de faţă mea?
   - Nu ştiu. Dar după cât este de frumoasă numai fiica dumitale poate fi. Se vede că e neam din neamul tău.
   - Mersi domnu’ ridică femeia privirea pentru prima oară. Apoi, trecând la alt plan, continuă: Domnu, eu bag la masa pe asta de lângă mine.
   - Bagi la masă, bagi la masa dar cine e? Şi ce căutaţi împreună?
   - Nu cu mine domnu’. Eu cu fata. El cu băiatul.
 În acea clipă străinul; aruncă sacoşa în direcţia lui Roman iar băiatul pe a lui spre Novac. Apoi o luară la fugă.
 Portocalele îi loviră în plin pe Roman şi pe Novac şi se rostogoliră în viteză pe trotuarul negru. Femeia privea cu groază, însă fetei îi venea să râdă.
 Novac îi spuse lui Roman să rămână cu cele două femei şi privi spre Gruia şi Juncu, să vadă dacă au luat-o după cei doi. Da, o luaseră, în viteză. Stabili cu Roman să se vadă la Inspectorat, în cazul că durează mult prinderea celor doi şi porni în fugă spre umbrele întunecoase de pe malul Begai, călcând pe moliciunea bananelor şi portocalelor care îşi găsiseră altă destinaţie.


* * *
 La început Rudolf, căci acesta era numele “STRĂINULUI” şi băiatul alergară împreună. Nu ştiau exact încotro s-o ia dar Rudolf avea totuşi un plan de rezervă. Să ajungă la un telefon public, Interurban ar fi cel mai nimerit. De nu, era bun şi local. Prin cel interurban ar fi reuşit, spera el, să anunţe personal ambasada că se afla în pericol şi că, probabil va fi arestat.. Prin cel local urma să telefoneze omului de legătură aflat în oraş şi mai departe, acesta să anunţe ambasada de situaţia în care se afla el.
  Traversară bulevardul şi cotiră spre restaurantul “FLORA”. Gâfâind, Rudolf îi ceru băiatului:
Priveşte în urmă. Vin după noi?
   - Nu-i văd, gâfâi băiatul. Deocamdată nu-i văd.
   - Să ne-ascundem în depozitul din spatele restaurantului. Poate scăpăm.
   - Poate…remarca nu prea entuziasmat băiatul. Apoi îşi ciuli urechile. Ziceţi bine “poate”.
   - De ce?
   - N-auziţi paşi în urma noastră? Sunt cel puţin doi oameni. Aleargă.
   - Îi vezi?
   - Ca nişte umbre ce se mişcă repede.
După câteva clipe de gândire, Rudolf vorbi scurt, dar hotărât.
   - Ne despărţim. Eu o iau spre pod. Tu spre restaurant. Repede.
 Şi porniră fiecare în direcţia comandată de Rudolf.


* * *
 Novac alerga, urmărind cu privirea pe Juncu şi Gruia. Parcă zburau băieţii. Distanţa dintre ei şi fugari era încă mare dar se micşora văzând cu ochii. Nu-i era teamă că-i putea pierde, dar puţină îngrijorare tot îl frământă. Ştia că dacă nu acum, mâine, poimâine tot îi va găsi. Dar materialul luat de la părinte? Ce se putea întâmpla cu el? Putea fi preluat de “oricine”. Şi oricine putea să-l treacă dincolo. Peste graniţe. Însă acel oricine putea fi, totuşi prins. Deci “ei” ar fi ratat. Şi atunci? Novac se gândi indiferent cine ar prelua materialul, situaţia cea mai favorabilă ar fi ca “Ştafeta” să-l predea la ambasadă. Dar la care ambasadă?
 La a Ungariei? Posibil. Sau mai mult decât posibil. Şi dacă acest străin ar fi ales, sau ar fi trimis de oricare altă ambasadă? Căci Novac ştia că în 1989 era un an al răsturnărilor de situaţie. Prietenii deveneau duşmani. Duşmanii deveneau prieteni. MAI RAR, ÎNSĂ. Din păcate, de cele mai multe ori aceştia din urmă erau parşivi. Trădau. Cu “T” mare. De ce “T” mare? Pentru că nu ştiai, ori nu erai convins de faptul că-ţi erau prieteni sau duşmani. Şi, datorită conjuncturii interne ori internaţionale, erai obligat tu, că ţara, că ROMÂNIE să ai nişte relaţii. Şi nu doar câteva. Ci multe. Foarte multe. Doar nu puteai trăi izolat. Atunci ce puteai face? În primul rând să te bazezi pe foştii prieteni. Sau, poate, mai corect spus, pe fostele relaţii. U. Sov., C.A.E.R. şi alte ţări socialiste. Dar şi din Asia, din Africa s.a.m.d. Dar mai puteai să ai încredere în ei?
 Nu prea. Sau -nu- categoric. Novac ştia sigur ceea ce poporul său simţea de când lumea. Aşa-zişii prieteni existau cât aveau nevoie de tine. În speţă: -unii- să te exploateze –altii, să te fure –ceilalti să profite cât de cât de tine iar restul, dacă mai există “restul”, să fie cel puţin parteneri egali în afaceri.
 Şi mai ştia sigur că deja există o monstruoasă colitie Est-Vest, Nord-Sud, care urmărea pas cu pas pe cel mai iubit şi regimul din România. Să-l facă sap ice. Să se instaureze “democraţia” impusă de ei. Că vezi tu Doamne. Ce-i al lor e mai bun. Dar dacă e impusă, o mai fi democraţie?
 Şi mai ştia că de cele mai multe ori, acea monstruoasă coaliţie nu acţiona direct, prin oamenii lor. De teamă să nu-i piardă. Ştiau şi ei că securitatea se afla cu ochii în primul rând pe oamenii lor. Şi atunci? Pa ice nu face banul? Puterea economică? Orice. Absolute orice. De ce? De ce să-şi rişte oamenii? Astfel că apelau la acoliţi. Mai apropiaţi, mai îndepărtaţi, nu conta. Albi, tuciurii. Orice culoare era bună. Principalul era să le aducă lor servicii. Lor, MASTODONŢILOR. Ei aveau bani. Restul lumii era săraca. Şi dorea şi ea să trăiască. Şi atunci sugea la ceea ce-i dădea “Tătucul”, “Unchiul” său alte “rubedenii”. Sugea la cât îi întindea rudă bogată. Şi nu-i dădea prea mult. Nu întindea mâna prea tare. Să nu se sature. “Nemernicia lor”. “Nemernicia lor” sătulă n-ar mai fi ascultat. N-ar mai fi dat randament. N-ar mai fi acceptat să devină carne de tun.
Deodată Novac auzi ceva voci în radio staţie, Încetini şi-l duse la ureche. Era Juncu. Îl strigă pe el.
   - Spune S6.
   - Se despart S1. Se despart.
   - Care, cum o ia?
   - “STRĂINUL” spre Pod, celălalt spre “FLORA”.
   - Ocupaţi-vă voi de tânăr. Lăsaţi-l mie pe “STRĂIN”.
Puse în grabă radio-statia în buzunar şi începu să alerge în forţă. Greutatea aparatului îl împiedică în ritm. Reuşi să-l vadă pe “STRĂIN” că urca spre Parcul Central după care-l pierdu din vedere. Accelera cât putu de tare. Când ajunse la margina parcului se opri. Nu vedea nimic şi nu ştia încotro s-o ia. Se aplecă pe vine, să evite desimea (crengilor, ramurisilor) de pe care încă mai cădeau Frunze. Scrută cu privirea în toate părţile şi nimic. Unde p-da măsii s-o fi băgat? Se întrebă Novac înciudat. Nenorocitul dracului, vrea să-mi scape. Asta s-o creadă el. Apoi alergă vreao cinsprezece paşi şi repeat figura cu aplecatul pe vine. “Aha”, uite-l Mai bine zis acolo e o umbră. Se apropie repede de zidurile catedralei. Nu-mi scapi tu nemernicule. Nici în gaura de şarpe. Al meu eşti. Lasă că-ţi ies eu în cale. Direct de mine o să te loveşti. Începu să alerge iar. Simţi mai mult decât auzi că cineva se afla lângă el. Apoi o voce dură vorbi tare. Aproape că tipa.
   - Alo, domnu’, ce faceţi aici la ora asta?!
 “Na, că tu-mi mai lipseai” se necăji Novac. Dar ştia din experienţă că mai ales la patrulele de noapte ale poliţiei vorbă dulce mult aduce.
   - Domnule poliţist, scuzaţi că nu vă văd gradul.
   - Nu face nimic. Ia zice cauţi la ora asta pe aici? Şi ce te tot apleci. Ai pierdut ceva?
   - Mai Domnule, nu mă cunoşti?
   - Să te cunosc? Păi eu cunosc pe toată lumea?!
   - Aşa este, aveţi dreptate. Dar eu nu-s toată lumea. Şi te rog uită-te mai repede la asta că-mi pierd clientul.
   - Pierzi clientul? Ce client dom’ne. Că dumneata căutai ceva pe jos. Mai repede cred că ai pierdut ceva bani. Sau aur? A? Aur ai pierdut?
   - Nu omule. Te rog vezi legitimaţia asta şi lasă-mă să fug. Că altfel o încurci şi mată şi o încurc şi eu.
   - Zici c-o încurc? De ce s-o încurc? Doar îmi fac datoria. D-ta erai suspect şi rămâi suspect.
   - Omule mă calci prea tare pe bătătură. Sunt maiorul Novac din securitatea României.
   - Maiorul Novac? Ia să văd. Aşa este. Am auzit de dumneavoastră. Aţi şi fost la o instruire la noi.
   - Ei vezi că mă ştii. Acum dă-mi actul şi lasă-mă să-mi văd de drumul meu. Trebuie să fug tare, să recuperez timpul pierdut.
   - Vă ajut (d) maior? Sunt mai tânăr şi fug şi eu. Numai să-mi spuneţi pe cine sa prând. În dinţi vi-l aduc.
 Novac râse. Îi plăcu băiatul până la urmă.
 Apoi îi zise să stea pe loc. Ori să vină foarte încet în direcţia în care va alerga el şi dacă va avea nevoie de ajutor îl va solicita.
   - Am înţeles (d) maior. Să trăiţi. Şi spor la treabă.
 Novac deja era departe. Se apropia de faţă catedralei. Tocmai atunci omul sau traversa spre bufetul “EXPRES” de vizavi.
“Or mai fi prietenii mei aici? Nu cred. E prea târziu.” Cei doi şefi de local stăteau de regulă până târziu dar ceasul se apropia de ora două şi era prea mult pentru ei.
 Novac ghici că “STRĂINUL” va folosi telefonul. Apasă pe butonul de emisie al staţiei şi ordonă (scurt) precipitat:
   - Dispeceratule!
   - Da.
   - Urgent. Oamenii lui Spiru să înregistreze o convorbire telefonică. Să aibă în vedere posturile publice de le “Expresul” din centru.
  - Am înţeles. Deja le-am comunicat.
  - Anunţ eu când va vorbi. De fapt, altcineva nu este la ora asta care să le folosească.



* * *
 RUDOLF se credea scăpat. Suflă din greu, dar era bucuros. Ceva îl ustura pe faţă. Puse mâna şi simţi cald. Crengile copacilor se opuseră goanei lui. Îşi scoase batista din buzunar, scuipă pe ea şi o lipi de rană. Ştia metoda asta din copilărie. De la bunicii lui care trăiseră şi încă mai trăiau într-un sătuc de la poalele Feleacului. Ei mai erau în România. Restul, adică, părinţii şi sora trăiau ca şi el prin strainataturi. Lefegii ca şi el. Sora sa era trimisă în Bulgaria. Şi poate că patea ca şi el. Poate chiar mai rău. Cunoşteau cu toţii duritatea securităţii bulgăre. Părinţii acţionau în Iugoslavia. Mai precis în Voivodina. Ca “turişti”. Ca şi el. Turişti cu treburi special. Precise. Grele. Periculoase. Dar bănoase. Zări telefonul. Apoi aruncă o privire înapoi. Nimeni. Oare chiar să aibă noroc? Se întrebă el. Oricum era aproape de ţel. Măcar să dea telefon. Oare or fi locale sau interurbane? Se apropie. Erau locale. Bune şi astea. O să-şi anunţe pe unul din oamenii pe care îi avea ambasada infiltrate în oraş. Caută în buzunare, scoase o fişă şi intenţiona s-o vâre în lăcaşul ei. Degeaba. Defect. Se enerva. Scoase alta fişa şi trecu la alt aparat. Şi acesta era defect. Îl lovi cu pumnul. Auzise el de vestitele telefoane publice din România, Puteai să mori pe stradă până să reuşeşti să telefonezi. În sfârşit, al treilea primi fişa şi veni tonul. Forma numărul şi când auzi o voce la capătul firului, zise:
   - “Sunt Rudy. Mi-am cumpărat tot ce-mi trebuie dar se pare că va trebui să vând”.
  Mulţumit cât de cât că transmisese mesajul că avea materialul dar că e urmărit şi este posibil să fie arestat, se întoarse, cu gândul să o ia la fugă iarăşi. Tresări. În faţa lui se afla un bărbat înalt, atletic care-l privea ironic. Se fâstâci, căci nu vedea nicio scăpare. Auzi vocea, parcă prea puternică a celuilalt.
   - Sunt maiorul Novac din SECURITATEA ROMÂNIEI. Veniţi de bună voie, ori…
 La început nici nu putu vorbi.
   - N-aud, continuă vocea să-i bată în timpane. Este nevoie de scandal, cătuşe, poliţie? Am o echipă în spate dacă este nevoie.
   Străinul privi în întuneric. Nu prea departe se vedeau trei umbre. Una cu şapca şi armele la umăr.
   - Mă predau. Fără problem.
   - Bine, mersi. Să mergem, încheie Novac, puţin flegmatic.
   - Apoi făcu din mâna patrulei de noapte şi strigă.
   - Mulţumesc flăcăi. Toate-s bune.
* * *
 Când ajunse la sediu, maiorul POLAC îl aştepta la intrare.
  - ia-ţi clientul, bătrâne. Roman a venit?, întrebă Novac.
  - Da, le-a adus pe cele două.
  - Şi? A găsit ceva la ele?
   - Nimic din ce  ne-ar interesa. Peste 30.000 lei adică salariul meu pe 6 luni, diverse produse la care tu, eu sau copiii noştri nu visam să le vedem măcar.
   - Adică…
   - Banane, portocale, grefuri, ananas, conserve. Din alea bune nu din care se găsesc la noi, căci nici alea nu mai sunt.
   - Şi? Ce are de gând Roman? Le reţine?
  - Nu bătrâne. Deja le-a urcat într-o maşină şi le-a expediat  la gară. Să plece la casa lor.
   - Ducă-se învârtindu-se. Dar fata, tu ai văzut faţa?
   - Văzut doar nu-s orb.
   - Cum e?
   - Ca şi masă. Dar mult mai frumoasă. O copilă deosebită.
   Novac surâse. Deci nu i se păruse. Trecu într-un birou şi sună la sediul său.
   Întrebă dacă Juncu şi Gruia l-au prins pe tânăr.
   - Prins şefu’. Se apropie de dumneavoastră.
   - Bine. Spune-le s-aştepte la intrare.
  Apoi trecu pe la uşa biroului în care Polac îl chestionă pe străin. Roman se prezentase şi el. Novac făcu un semn lui Polac să vină până afară. Acesta se conformă.
   - Dă-mi o ţigară.
   - Nu am la mine. Vezi în biroul meu. Dar să nu iei multe că fumează şi străinul. Şi n-are ţigări.
   - Să fumeze pe p-da măsii. Şi după o pauză. Bine. Aşa o să fac.
   - Bravo. Alături găseşti şi o gură de palinca. De la bihorenii mei.
  Novac renunţa la ţigări şi la palinca. Ieşi afară, îl prelua pe tânăr, îl predă şi pe acesta lui Polac şi lui Roman iar lui Gruia şi lui Juncu le ordonă să se întoarcă la “VARGA” acasă. Cine ştie… Privi apoi la ceas şi nu ştia ce să facă. Era aproape de trei şi jumătate. Noaptea trecuse. Să mai meargă acasă? Să plece la birou, în aşteptarea unei alte zile de muncă? Să rămână la sediul securităţii să vadă ce rezultă din interogatoriile străinului şi ale tânărului? Dar asta era treaba lor. El şi-o terminase pe a lui.
  Era greu pentru Roman şi pentru Polac dar ei n-aveau înlocuitori. Şi sigur nu vor apuca să se mai culce. Aşteptau echipa operative să-l aducă şi pe cel cu care vorbise străinul la telefon. Tot de-al lor era. Om fără ţară. Lefegiu în slujba tuturor. Locuia undeva aproape de U.M.T. în cartierul de vile de pe lângă Pădurea Verde. Nici pe asta nu avea chef Novac să-l vadă. Şi asta era tot treaba lui Polac şi a lui Roman. Novac se gândi că va afla el rezultatele dimineaţa la prima oră. Aşa că urcă în maşină, porni motorul şi demară spre casă. Deja îi venea să se întindă.

* * *

  Când Novac îşi aşeză capul în pernă moale, cucul ceasornicului cânta de patru ori. Reuşi să mai gândească, că ar putea fura o oră şi jumătate – două de somn şi adormi.
  Buimac, nu realiză ce se întâmplă… Sună cineva la uşă? Sări din pat, fugi şi deschise uşa dar nu era nimeni. Însă soneria nu înceta. Reveni în cameră şi abea atunci îşi dădu seama că telefonul era cel ce scandaliza atât întreaga familie dar şi pe vecini. Ridică receptorul şi auzi vocea Ofiţerului de serviciu, destul de alarmată dar şi obosită.
   - Să trăiţi. V-am trezit?
   - Încă nu.
   - Vă rog să mă scuzaţi dar…
   - Zi odată. Arde? Unde şi de ce. Cât e ceasul?
  - Cinci. Cinci fără…aproape fără un sfert.
   - Bun. Deci?
   - De la “VARGA” de-acasă a ieşit un individ.
   - Ce individ?
   - Păi băieţii spun c-ar fi “BARAT”.
   - “BARAT” Zău? Îl au?
   - Face pe nebunul spre FREIDORF, prin cartierul nemţesc.
   - Să-l ţină cu orice prêt. Merg imediat la ei.
   - Am înţeles.
  - Şi sună-l tu la 282 pe mr. Roman. Raportează-i situaţia asta. Îl interesează.
  Apoi se-mbracă repede şi porni repede spre cartierul Feridorf, aşa zisul cartier nemţesc rămas fără nemţi.
   Pârâitul staţiei îl trezi definitive. Era vocea lui Gruia întreruptă de paraziţi.
   - S1, S1…
   - S1.
   - Suntem în Freidorf.
   - Asta ştiu.
  - S-a urcat într-un taxi-parti şi colinda toate străzile astea pustii.
   - Ţineţi-l bine până ajung şi eu. Dacă făcea atâta pe nebunul, Novac se gândi că ar fi mai bines a ordone şi reţinerea lui Barat. Îl strigă pe Gruia şi pe Juncu.
  - S6, S8.
  - Da.
   - Sigur e “BARAT”?
   - 99.9 %
   - Bine. Aveţi grijă. Mă apropii.
  Nici nu erau siguri sută la sută. Mai amâna ordinal de reţinere. Bătrâna Doamnă alerga ca o nălucă, scârţâind din toate tatanele. Nici nu era nevoie de claxon. Zdrăngăneala se auzea de departe. E drept că la acea oră nici nu avea cine să claxoneze.
   - S1 -  ne îndreptăm spre Calea Buziaşului.
   - Bun. Schimb şi eu. Vezi că încerc să-i ies în cale. Poate reuşesc să-l preiau eu.
  Nu prea era sigur cum să procedeze.
  Să-l reţină? Să nu-l reţină? Era “BARAT”? Nu era el? Indiferent cine era, avea oare legături cu problema “VARGA”?
  De un lucru era convins. Că individual ieşise de la “VARGA”. În toiul nopţii. Deci, logic ar fi ceva. Şi dacă nu este? Apoi tipul ăsta “BARAT” sau nu, de ce se verifică, cu acest taxi-parti? De ce caută să vadă dacă este urmărit şi sa scape de filaj. Băieţii au dreptate. Cred că “BARAT” sau nu e omul nostru. Apoi îi veni o idée şi strigă Dispeceratul.
   - Interesează-te la băieţii lui Spiru dacă “VARGA”  a primit vreun telefon de curând.
 După vreo câteva minute grele primi răspunsul.
   - A primit.
   - De la cine?
   - De la cel care a primit telefon  de la Rudolf.
   - Ce-a zis? A reieşit ceva?
   - Staţi să-l întreb. –Da; “VARGA” a primit un mesaj. Sună cam aşa: “Aşteptaţi alt doctor. Celălalt s-a îmbolnăvit.”
   - Bine mersi. Apoi ceru situaţia lui “BARAT” şi apasa pe acceleraţia bătrânei Doamne, gândind că singura semnificaţie a mesajului către “VARGA” era că fusese avertizat că va veni altcineva după informaţii deoarce Rudolf fusese descoperit de securitate.


* * *
  “BARAT” ieşise cu inima cât un purice de la locuinţa lui “VARGA”. Cum primiseră mesajul prin telefon, căzuseră amândoi în acea stare care semnifica neputinţă. Lehamitea. Dorinţa de a te lăsa păgubaş. “BARAT” ţinea mult la “CAUZA”. Şi la “VARGA”. El “VARGA” era alesul, nucleul, omul scos în faţă, de sacrificiu, deşi el nu o ştia. Şi nici nu prea bănuia. Îşi urmărea scopurile şi-atât. Că unele erau comune cauzei se potrivea foarte bine. De aceea “BARAT”, hotărâse, şi “VARGA” îşi dăduse acordul să scoată el caseta şi hârtiile – dublura deja era pregătită a celor scoase de străin – şi să le predea noului curier ce urma să pară deja. Da, dar noul curier trebuia să vină la “VARGA” acasă.
   - Există variant de rezervă, scoase “VARGA” asul din mână. Tu ai fost plecat, mai bine zis depărtat şi nu am avut timp să te pun la current cu toate.
   - Care-i aia?
   - Dacă nu poate intra, curierul va aştepta în parcarea din fata întreprinderii “BANATUL.”
   - Pe Calea Buziaşului? Sau pe laterale?
  - Buziaşului.
   - Cum îl recunosc?
   - Va fi un tip cu barbă. Străin. Se va afla lângă un VOLKSWAGEN argintiu. Cu număr de Viena.
    - Suficient.
  Şi astfel “BARAT” intrase de bună voie şi nesilit de nimeni în joc. Deşi ştia că n-are ce cauta în Timişoara, risca. Pentru “VARGA” şi pentru “CAUZĂ”. Cum ieşise, încuiase uşa cu cheia, amănunt necomunicat de cei doi ofiţeri ce supravegheau din autoturismul acoperit cu prelate. Apoi începuse verificarea, mai întâi pe jos. Nu observase vreo umbră deşi Juncu şi Gruia îl aveau permanent în vedere. Alergase, se ascunsese – în zadar. Terenul îi favorizase pe cei doi ofiţeri ceea ce “BARAT” nu-şi putea da seama.
  Aşa ajunsese la gară, în staţia de taxi. Şi-a ales un taximetrist de aceeaşi limbă şi naţie cu el şi a început verificarea, plimbându-l pe diverse străzi pe conaţionalul bucuros că are client. I se păruse de câteva ori că ar avea coada, dar nu era convins. Aşa că spusese şoferului să facă stânga pe calea Buziaşului şiş a o oprească. Plăti cursa şi o luă pe jos spre “BANATUL”.


* * *
  Când Juncu îi comunicase că taxiul a cotit pe calea Buziaşului, Novac deja se apropia de capătul liniei de tramvai. Aşa că le spusese lui S6 şi S8 să nu mai apară.
   - L-am preluat S6. A oprit taxiul şi coboară.
  - Ne apropiem?
  - Nu încă. Staţi acolo că a coborât şi aşteaptă. Probabil pe voi.
   - Am înţeles. Nu ne băgăm. Apoi discuţia fu întreruptă de Dispecerat, a cărui staţie avea puterea mult mai mare. Precipitat, ofiţerul de serviciu strigă pur şi simplu.
  - S1, S1.
  - S1.
  - Cei de sub prelata au comunicat că un ins încearcă să intre la “VARGA” acasă.
   - Şi? De ce nu intra?
  - Păi e uşa încuiată. Şi asta tot dă ocol. Se verifică pe-aproape şi e a doua oară când încearcă uşa. Ei au uitat să ne spună că a încuiat-o “BARAT”.
  - Da, bine. Le trimit ajutoare. Apoi ordona lui Juncu şi lui Gruia să se întoarcă la părinte acasă.
   - Sper să ajungeţi la timp să vedem cine mai e şi asta.
   - Am plecat.
   - De “BARAT” am eu grijă.
  Şi se puse pe aşteptat. Nu era sigur dacă “BARAT” avea asupra lui ceva sau nu de la popă. De verificat se verificase. De urmărire increase să scape. Şi acum ce făcea? Aşteptă. Cu ochii în toate părţile. Dar ce aştepta? Pe cineva? Om de legătură? Sau pur şi simplu pe filori?
  După câteva minute bune “BARAT” începu să se mişte. Invers decât se aştepta Novac. Adică cel urmărit se întoarse în direcţia din care venise cu taxiul, dar pe jos de data aceasta. Apoi o luă la fugă. Novac accelera uşor, să nu fie auzit dar zdrăngănelile Bătrânei Doamne erau prea puternice. “BARAT” se oprise deja şi stătea la pândă. Nu era sigur de unde veniseră zgomotele. Tocmai atunci trecea unul din anticele tramvaie care încă mai bănuia Timişoara din zori şi până după miezul nopţii.
  Şi Novac îşi dădu seama că tramvaiul îl salvase. După trecerea tramvaiului “BARAT” începu să alerge spre staţie, probabil cu gândul de a se urca în el. Dar nu-l ajunse sau nu a vrut să-l ajungă.
  În asemenea situaţii este greu să-ţi dai seama care e adevărul. Nu a vrut să prindă tramvaiul? Păi atunci înseamnă că cel urmărit îi cauta inc ape urmăritori.
  Într-adevăr “BARAT” se oprise în staţie dar cu ochii în toate părţile. Nu era nimeni după el. Nu fugise nimeni după el sau după tramvai. Câţiva tineri mergeau în grup, gălăgioşi, spre I.O.R. Probabil navetişti, căci încă era prea de dimineaţă pentru schimbul unu. “BARAT” îi înjura în gând. Pentru gălăgia ce o făceau, pentru tinereţea lor, pentru lipsa de griji. Se vedea de departe că erau romani. Iar el nu suporta asemenea oameni. Şi nici limbă lor românească. După accent îşi dădu seama că nici nu sunt bănăţeni.Erau amestecaţi. Oşeni, moldoveni, olteni. Şi iar îi înjura. Pentru că umpluseră Banatul. Şi Ardealul. Dar se mângâie cu gândul plin de speranţă:”Vă vine vouă rândul.N-o să mai faceţi purici mulţi în Banatul nostru. Şi nici în Ardealul nostru.”
  După aceste gânduri se mai linişti şi o luă încet, pe jos, spre întreprinderea BANATUL, unde spera să dea peste noul curier.
  Novac îl lasa să treacă pe lângă el ascunzându-se la podeaua maşinii. Apoi se ridică, porni, se deplasa vreo sută de metri, se întoarse, îl depăşi pe “BARAT”, oprindu-şi maşina între TIRURILE ce încă-şi făceau somnul în parcarea special amenajata. Coborî şi ieşi în stradă. Bănuia că “BARAT” va ajunge aici căci în restul traseului nu avea unde. Numai ziduri înalte, ale întreprinderilor care încă nu se treziseră.


* * *
 Când Juncu şi Gruia se apropiară cu cea mai mare viteză posibilă pe străzile înguste şi întortocheate ale municipiului de pe BEGA, îi strigară pe Carandas şi Ionuţ şi îi întrebară dacă mai au ceva.
  - Nu. Momentan nu.
  - A plecat sau a intrat? Cred că se afla prin apropiere.
  - Ajungem imediat.
   - Unde sunteţi acum?
   - P-ta Sinaia. Venim pe Bd. 6 Martie.
   - Bun. Dacă apare, aveţi timp să-l luaţi în primire.
  Contrar regulilor, maşina filajului orpi cu un scârţâit de frâne atât de puternic încât geamurile farmaciei din apropiere zăngăniră gata să cadă iar tramvaiul care abia pornise din staţie înlemni sub piciorul tremurând al vatmanului obosit.
  - Costele, ce dracu faci, mai? Îl apostrofă Gruia moale pe Juncu, după ce îşi pipăi fruntea în mai multe locuri dureroase. Ce faci mai, ne omori?
  - Iartă-mă Nelule, dar uitasem că aici trebuie să oprim. Cred că din cauza oboselii.
  - Tu vezi ce-ai făcut în asfalt? Ai tras brazda nu glumă. Ai speriat şi tramvaiele, încerca el s-o dea pe glumă, observând că prietenul şi colegul său oftează şi-şi pune capul obosit pe volan.
  - Tramvaiul că tramvaiul, Nelule, dar dacă omul nostru este pe aici? Cred că şi pe el l-am speriat.
   - Dă-l în p-da măsii. Cu atât mai bine. Nu mai intra la părinte şi nu ne mai batem capul cu el.
  - Şi şefu? Ce crezi că zice?
   - Ce poate să zică. O să-i pară rău că nu l-am călcat cu maşina pe noul intrus.
  În timp ce discutăm, mai în glumă, mai în serios, se auziră chemaţi în eter.
  - S6, S8.
   - S8, răspunse Gruia, scurt.
  - Voi aţi frânat aşa?
  - Nu. Alţii. Că sunt o grămadă care se plimba la ora asta pe stradă.
      - Sunt convins că voi. Şi rău aţi făcut S8.
      - De ce?
      - Aţi speriat păsărica. Tocmai vroia să-ncerce iarăşi să intre.
    - Şi? N-a intrat?
   - Ce să mai intre?!! S-a speriat. I-au căzut şi ochelarii de pe nas.
  - Şi acum ce face?
   - Fuge. Fuge de rupe pământul. Spre str.TREBONIU LAURIAN. Aşa că nu mai pierdeţi timpul.
   - Am zburat, îl linişti Gruia pe Carandas. Apoi îl bătu pe Costel pe umăr şi-i zise. Hai bătrâne. Că nu-i nici prima şi nici ultima dată când o să frânezi în halul ăsta. Vorba lui şefu: “Dacă ar fi ultima dată”. Dar fii sigur că o să mai avem asemenea ocazii cât vom lucra aici.
   - Mulţumesc pentru bunele prevestiri, răspunse Costel încă încruntat, pornind direct cu a doua de pe loc. Roţile iarăşi scoaseră un scrâşnet puternic dar Gruia tăcu, privindu-l cu coada ochiului pe Juncu.
  - Vrei să şofez eu?
  - De ce?
  - Poate că eşti obosit…
  - Că tu nu eşti…
  Gruia îşi înghiţi replica dându-şi seama că schimbul acesta de cuvinte nu-şi are rostul. Costel avea dreptate. Amândoi erau obosiţi. De altfel îl ajută şi Carandas care, în stilul său băşcălios, transmise în eter.
   - Ce faceţi S6 şi S8, aţi plecat câine surd la vânat?
  - Tu ce mai vrei S7? Apasă Juncu pe buton. N-ai fost înjurat aşa de dimineaţă?
  - Nici n-o să fiu bai. Dar nu vreţi să ştiţi cum arată insul?
  - Zii repede, că deja ne apropiem de str. LAURIAN.
 -Scund, barbă, brunet, ochelari.
  - De soare, glumi Gruia.
  - Pe dracu. La ora asta? Vezi că are pulover pe gât şi o geacă albastră.
  - Bine. Îl luăm oricum. Trebuie să fugă şi acum.
 Juncu frana uşor de data aceasta, baga-ntr-a două şi viră spre str. Gheorghe Doja. Nu se vedea nimeni. Nici alergând, nici mergând normal. Nici măcar oprit pe undeva, prin apropiere.
  - Să fi ajuns aşa departe, gândi mai mult cu voce tare să audă şi Gruia.
  - Eu ştiu? NU e imposibil. Depinde se compas are.
  - N-ai auzit că nu e înalt? Că e mai mult scund?!
  - Ba da, că doar nu-s surd.
  - Mergi mai încet, să nu se fi ascuns pe undeva. Că dacă trecem pe lângă el nu mai avem zile bune cu şefii.
  - Ce-ar fi să-i raportăm situaţia?
  - Zic că ar fi bine.

* * *
   Novac era cu ochii în patru spre direcţia din care trebuia să apară “”BARAT”. Observă o siluetă strecurându-se printre umbrele dimineţii şi îşi închipui că nu poate fi decât “BARAT”. Hm, încerca el un zâmbet obosit, ce om şi “BARAT” asta. Ori nebun, ori nu e-n firea lui. Acum vreun an securitatea îl dovedise cu certitudine că se făcea vinovat de propagandă împotriva orânduirii sociale naţionalistă, iredentista, trădare de secrete în favoarea unei puteri străine. Dar, fiind el, “BARAT”, cetăţean roman de naţionalitate maghiară, partidul communist nu acceptase arestarea şi trimiterea în judecată oe motivele de mai sus, considerate la acea vreme politice şi de natură a înrăutăţi relaţiile cu vecinii noştri şi aşa destul de vitrege. Bineînţeles că doar noi, romanii ţineam cont de asemenea considerente. Şi theoretic şi faptic. Ei nu. Şi nici alţii. Ba se cunoştea chiar o înrăutăţire. Căci până atunci, în 1989, bunul simţ, teamă mai acţionau, începând cu acel an acestea fuseseră date de-a dura. De vecini şi de către toţi Adevărul era că vecinii nu mai ţineau cont de nimic în relaţiile cu noi tocmai datorită “celorlalţi”, A uriaşilor. A “Unchilor” şi a “Tatucilor”. Că, de, vezi Doamne, nouă, un popor mic ca număr dar mare la suflet, trăind aşa câţi şi cum suntem într-o ţară mică ne trebuie neapărat un “Unchi” ori un “Tătuc” să aibă grije de noi. Dar, se pare că nu vom avea ce face. Acest popor al nostru, românesc, de mii de ani în ţara lui, mică dar bogată şi frumoasă, nu a dorit decât viaţa liniştită, pace, să-şi vadă de treburi, de ogoare, de păduri, de ape. Toate-i dădeau exact ce-i trebuia. Apoi au apărut “subsolurile”, “răul”, aurul şi alte ispite. Şi toţi cei ce aveau aşa ceva au început să fie vânaţi. Atacaţi, cuceriţi. De “Unchi” şi “Tatuci”. Migratori sau nu. Ei asta voiau. Aur, sare, bogăţii.  Să trăiască bine. În palate. Iar cei ce le aveau şi le scoteau din străfunduri trăiau în bordeie. Ascunşi, amărâţi, săraci. Fără AUR, fără SARE, fără BOGĂŢII. Ei n-aveau DREPTUL CUM NU-L AU NICI AZI  ŞI NU-L VOR AVEA NICI  MÂINE.
Câteva perioade din istoria acestui neam existau fără  bordeie. Ce câteva? Câteva sunt multe. Mircea, Ştefan, Brancoveanu? Şi apoi ăştia câţiva ani ’70-’85. Până au reuşit să înceapă să lovească din nou. În cine puteau lovi? Păi normal ca în cei cărora le merge cât de cât bine. Ca de prea mult bine nu prea era loc. Tot din cauza lor. A celor mari. Loveau în cei cărora nu le mai pasă de rudele mari, puternice. Adică de acei “Unchi” şi “Tatuci” care, totdeauna, cum încercai să ieşi puţin la suprafaţă, din bordeie, din alte insalubrităţi pac la războiul. “Direct în cap” Să nu te mai ridici ani şi ani. Zeci, sute de ani să rămâi acolo, jos, unde le convine lor, de unde să te scoli doar să-i serveşti pe ei. Atât. Cum doreşti să faci ceva pentru ţara şi nu le convine iarăşi pac. Şi iarăşi jos. Şi iar şi iar. Istoria se tot repeat. În favoarea lor. Aşa şi acum, mulţi se cam puseseră pe capul României. Printre ei şi din ăştia ca “BARAT”. Pentru bani şi/sau pentru credinţa lor că, vezi Doamne, ţara asta nu-i ţară a cui este şi că li se cuvine lor. Şi numai lor. Fără noi. Fără ţopârlanii de romani.
Novac înjura în gând. Pe toţi “Tatucii”, “Unchii” şi “nepoţii” care nu dădeau pace acestei ţări. Implicit lor securiştilor. În speţă, lui. Lui Novac şi ai lui.
Auzise discuţiile purtate în eter de cei trimişi de el să rezolve noua situaţie ivită la părinte acasă.
Îşi dădu seama că ceva nu este în regulă acolo dar precis nu ştia ce. De aceea se hotărî. În primul rând ordona ofiţerului de serviciu să-l aducă pe Nicu de acasă.
Numai pe el? Întrebă ofiţerul de serviciu.
 - Adu-l şi pe nea Mitrica.
 - Am înţeles.
Spera astfel să întărească echipă formată din Juncu şi Gruia, pe de o parte. Iar pe de altă parte, dacă nu se vor mai ivi asemenea situaţii dorea şi el ca şi ceilalţi să pună puţin capul pe perina. Sau măcar pe birou. Trupul dar şi mintea îşi cereau drepturile. Iar dacă ştia că de rezolvarea sarcinilor se ocupă nea Mitrica, ofiţer lovit de atâtea şi atâtea situaţii în cariera sa, împreună cu Nicu, nu ducea nicio grijă.
După ce ordona chemarea celor doi la serviciu, Novac întrebă pe Juncu şi pe Gruia care este situaţia la ei.
 - Nimic, S1.
 - Cum adică, nimic?
 - Nu l-am găsit inc ape “BĂRBOS”.
Nici nu se mai enerva. Ce rost avea. Ce e acolo, un ins, între atâţia care vin să ne facă rău. Un nimic. Oricum, pică el în ghearele lor. Rar cine scapa când începeau ei să se intereseze de el. Mai întâi ordona lui Carandas şi Ionuţ să rămână ascunşi deocamdată în Dacia cu prelată pe ea. Ştia că nu le e uşor, dar n-avea ce face. Ba, Carandas, cu acelaşi simţ al miştoului, nealterat de trecerea nopţii sub veghe, zise:
 - Şefu, dar facem pe noi.
Novac ştia că poate vorbi şi serios. De aceea, răspunse sec.
 - Faceţi.
 - Murim de sete – veni continuarea disperată a celor doi.
 - Vă scoatem noi dacă nu mai mişcaţi.
 - Am înţeles, se auzi greu ultimul răspuns destul de necăjit.
 Apoi ordona lui Juncu şi Gruia să caute în continuare un ins cu barbă, nu prea înalt, pluover pe gât, ochelari de vedere şi beret ape cap. Şi, mai mult ca sigur, speriat. Destule elemente să poată fi găsit. Şi, bănuia că va apărea chiar pe la el acel INS. De aceea, se gândi puţin şi hotărî că “BARAT” să-şi încheie rolul. Iar rolul lui  “BARAT” să-l preia el. Să se joace el puţin de-a şoarecele cu pisica, cu acel “BĂRBOS”.
Când “BARAT” se apropie de parcare Novac îl strigă uşor. Mai mult să-şi verifice ipoteza.
 - “BARAT”…
“BARAT” privi speriat în jur. Nu vedea pe nimeni.
 - “BARAT”, repeat Novac ceva mai tare. Mai mai s-o ia la fugă “BARAT”. Încă nu vedea pe nimeni şi nu ştia ce-l aştepta. Îi era puţin teamă. Scăpase ca prin urechile acului de puşcărie. În schimb fusese “deportat”, cum îi plăcea lui să-şi spună şi să se laude tovarăşilor de luptă. Adică i se stabilise domiciliul forţat într-unul din marile oraşe ale Moldovei. Însă el nu era omul care să respecte legile. Fugise de-acolo, îşi lăsase serviciul şi venise să lupte alături de prietenul şi tovarăşul său, părintele. Şi acum parcă i se puse un nod în gât. Cine l-o strigă? Cine o fi? Că străinul – INSUL – nu-l cunoaşte. El urma să-l recunoască pe străin, să-i predea caseta şi hârtiile şi să-şi vadă de drum. După el potopul. „BĂRBOSUL” trebuia să se descurce singur că doar de-aia fusese instruit. Şi plătit. Gras. Chiar prea gras.
 - Mai domnu’ “BARAT”, nu mă vezi?
 - Ce, ce, ce, se bâlbâi “BARAT”. De, de unde te-ai ivit drace. De, de, de unde ai apărut?
Şi intenţiona s-o ia la fugă. Dar vocea hotărâtă îl opri.
 - Ce ai domnu “BARAT”? Vrei să fugi? Uiţi că te-am mai prin şi altădată? Doar ştii că de mine nu scapi.
 - Piei drace, se holba din nou “BARAT” către Novac, bâlbâindu-se în continuare.
 - Unde vezi tu drac, domnu “BARAT”? Ce? Nu mă cunoşti? Să-ţi amintesc?
 - Cum, cum ai apărut?
 - Ai uitat domnu “BARAT”, continua Novac calm, ton ce-l înspăimântă pe “BARAT” şi mai tare. Ai uitat? Eu sunt umbra ta. De când ai început să faci prostii împotriva ţării mele care este şi a ta, eu sunt umbra ta. A ta şi a altora ca tine. Şi voi fi cât timp vei face rele.
 - Nu, nu se poate. Cum ai apărut? Am fost atent. N-ai fost după mine. Nu te-am văzut.
 - Păi vezi, domnu “BARAT”. Dacă mă vedeai mai veneai aici, la locul de întâlnire? Ia zi, mai veneai?
 - Ce loc? Ce întâlnire? Ce cursă îmi întinzi? Novac risca.
 - Cu “BĂRBOSUL”. “BARAT”. “BĂRBOSUL” cu ochelari.
 - De, de unde ştii tu de bărbos?! Tremura “BARAT”.
 - Ei, iar vrei să-ţi amintesc? Nu ţi-am spus că eu sunt umbra ta? Ştiu tot ce-ai făcut de când ai venit în Timişoara. Tot.
 - Şi ce vrei acum? M-ai prins cu ceva? Nu. Ai reuşit ceva atunci când m-ai prins? Nu. Şi-atunci? Ce vrei domnule ofiţer. Că ţi-am uitat numele.
 - Novac, d-le Barat. Novac al lui Novac. Novacii-s de când lumea aici. Şi aici or să rămână. Şi n-ai uitat nimic. Nu face pe nebunul cu mine. vezi barosul ăsta?
Şi Novac îi arătă pumnul semidesfacut. “BARAT” parcă se făcu şi mai mic. Mică repriză de îndrăzneala îi dispăruse.
 - Domnule ofiţer lasă-mă să plec. Să-mi văd de treburile mele.
 - După ce-mi dai materialele de la părinte.
 - N-am niciun material.
 - Mă obligi să te percheziţionez?
“BARAT”, privind prin lumina difuză spre omul din faţa sa, se gândi câteva clipe şi rămase nehotărât. Cunoştea valoarea “barosului” ce i-l arătase Novac.
 - Aştept, domnule “BARAT”. Dar n-am timp prea mult. Se-apropie “BĂRBOSUL”.
 - Gata domnule ofiţer, ai câştigat. Poftim. Şi scoase din buzunarele genţii ce o avea la umăr două casete video.
 - Şi restul, domnule “BARAT”. Şi restul.
 - Ce rest domnule? Ce rest? Nu mai am nimic.
 - Hai domnule nu te mai juca. Dă-mi odată şi hârtiile, ridică tonul Novac.
După ce primi şi hârtiile, Novac îi zise:
 - Şi acum, domnule “BARAT”, până vine cineva să te ia, treci colea în maşina asta. Hai uşurel, fii băiat înţelegător.
După ce-l duse în maşină. Novac ceru ofiţerului de serviciu să-l sune pe Roman sau pe Polac să vină ori să trimită pe cineva să-l ia pe “BARAT”. Apoi ceru situaţia de la Juncu şi Gruia.
 - L-am găsit S1. L-am găsit, auzi prin staţie vocea obosită dar bucuroasă a lui Gruia.
 - Unde sunteţi?
 - În tramvaiul 1. Pe strada 1 Decembrie. Ne îndreptăm spre cartierul Giroc.
 - Aveţi grijă. Nu-l speriaţi prea tare că tot la mine ajunge.
 - Acum îi era cert faptul că “BĂRBOSUL” trebuia să preia de la “BARAT” casetele şi hârtiile şi deci cu siguranţă tot aici, unde era locul de întâlnire va veni. Tocmai din acest motiv se gândi că are timp el să-l ducă pe “BARAT” la sediul securităţii şi-i ordona ofiţerului de serviciu să comunice că va merge el la Polac sau la Roman. Mai întâi cauta în apropiere o maşină cu număr străin. O găsi. Avea număr de Viena, ea şi alte maşini ale multor cadre de spionaj ce veneau din afară să acţioneze pe teritoriul României. Apoi se urcă pe „bătrâna doamnă” şi porni uşor pe lângă linia de tramvai, spre p-ta de FIN, spunând lui “BARAT” încet dar hotărâtor să stea liniştit, altfel.. Şi îi arătă “barosul”.


* * *
Gruia şi Juncu îl găsiseră pe “BĂRBOS” tocmai la capătul străzii Gheorghe Doja, aproape de str. Romulus. Încă alerga. Alerga şi privea din când în când în urmă. Până atunci nu observase nimic. Doar staţiile mijloacelor de transport.
   Juncu a fost cel care a strigat:
 - Uite-l..
 - Care? Întrebă Gruia, mai mult de forma şi mai puţin în glumă.
 - Cum, care? Ăla care aleargă. Ce, sunt 10 care-alearga?
 - Nu văd decât unul.
 - Şi-atunci?
 - De unde ştii că-i el?
 - Faci mişto?! La ora asta??
 -  Un pic, concilie Gruia.
 - Păi tu nu vezi că toate semnalmentele corespund. Şi chiar aleargă.
 - Oricine poate alerga…
 - Da, dar nu îmbrăcat astfel.
 - Şi barba?
 - Ce-i cu ea?
 - Unde-i?
Juncu îl privi mirat dar şi puţin enervate pe Gruia.
 - Chiar vrei să-i vezi barbă?
 - Da.
 - Deci, să-l mai speriem odată?
 - De ce nu?
 - Bine. Tu ai vrut-o. Juncu apasa pe acceleraţie. Când se apropiară de “BĂRBOS” frânele scrâşniră. Ceea ce-l făcu pe “BĂRBOS” să-şi înteţească goanna şi să se arunce pur şi simplu în tramvaiul aproape gol, care tocmai pleca din staţie.
  Călătorii, trei-patru picotind cu capul pe geam, nu catadixira să zică decât atât…
 - Mai încet nene. Că nu dau turcii (hunii)…
   Tramvaiul îşi depăna liniştit amintirile nopţilor pe şinele obosite de când lumea, iar în maşina filajului nu era nici linişte, nici bucurie, nici nervozitate. Pur şi simplu era o apatie, normală după atâtea ore de alergătura, care fu întreruptă de Juncu.
 - Ce făcurăm Nelule?! Încercă el să glumească, bătând apropoul de originea teleolteneasca a lui Gruia.
 - Făcurăm pe dracu. Asta făcurăm, Costele. L-am speriat definitive. Cred că s-a udat tot. Ce ne veni bai (nouă) să procedăm în halul ăsta?
 - Nervii Nelule, nervii. De luni de zile ne aleargă mercenari ca “BĂRBOSUL” ăsta. De luni de zile ne calcă pragul şi apoi îşi bat joc de noi după ce trec graniţa.
 - Ai dreptate. Din cauza unor nemernici că el am ajuns la maxim cu oboseala, cu nervii. Pe acasă tot mai rar trecem. Mâncare nu, odihnă nu, linişte nu. Păi de unde atâta calm, Nelule?
  -Ei, acum ne puserăm pe bocit. Vorba e, ce facem în continuare.
 - În primul rând comunicăm şefului că l-am găsit şi că e-n tramvai.
 - Nimic despre frâne?
 - Nimic, deocamdată.
 - Şi după?
 - Apoi tu coborî şi urci în tramvai să ai grijă de el. Mă mai laşi pe mine la volan. Ţi-ajunge.
   Comunicară lui Novac situaţia în care se găseau, ori, mai bine zis, partea bună din ea. Tot din cauza oboselii nu se mirară prea tare de spusele lui Novac cum că “BĂRBOSUL” va ajunge tot la el.
   Aşa că la prima staţie Juncu sări în tramvai iar Gruia trecu la volan, urmând să ţină legătura prin staţiile portabile.
   Cum îl văzu pe Juncu, “BĂRBOSUL” îşi pironi ochii direct în jos, Juncu se făcu a-l trata cu indiferenţă, composta, se aşeză pe unul din scaunele libere şi luă şi el poziţia omului obosit, punându-şi capul pe mâinile rezemate de geam. Degeaba. “BĂRBOSUL” lângă el. Juncu nu-l băga în seamă, deşi celălalt privea ostentativ spre el, să-l determine să se dea de gol. Văzând că nu reuşeşte, “BĂRBOSUL” trecu direct la atac, cu un tupeu ce Juncu nu mai văzuse până atunci.
 - Tu, F.B.I., C.I.A…
   Juncu privi somnoros spre cel ce încerca să exprime ceva.
 - Tu-tu, FBI, CIA…
 - Ce spui domn’e, se miră Juncu, în aşa fel încât oricine l-ar fi crezut că nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase.
  - Tu-esti FBI, CIA.
 - Eşti nebun domn’e. Lasă-mă să dorm. Ce-i aia (FBI) EFBIAI, SEIAII?
 - Nu, nu. Tu FBI-CIA. Şi după o pauză KGB.
 - Eşti sărit bine zău, încerca să disimuleze Juncu în continuare.
 - Ceilalţi călători, treziţi de vocea piţigăiată a “BĂRBOSULUI”, îi săriră lui Juncu în ajutor.
 - Lasă bre omul în pace. Nu vezi că ne deranjezi şi pe noi?
   “BĂRBOSUL” nu se lasă. Cu faţa spre ceilalţi, cu mâna spre Juncu, continuă:
 - El, el FBI,CIA.
 - Ce zice bre asta? Ce tot îndruga?
 - Nu ştiu fraţilor, se plânse Juncul. A tăbărât pe mine şi tot ciripeşte ceva pe limba lui.
   “BĂRBOSUL” duse două degete la umăr şi zise:
 - El, ofiţer. Ofiţer, sublinie el.
 - Cine domnule? El? Ofiţer? Fugi domn’e d-aici.
 - Da, da. Ofiţer. Şi vruse să mai spună ceva, în sensul că e urmărit, dar nu găsi cuvintele necesare şi insistă. Ofiţer. FBI,CIA. KGB.
 - Aoleu, aoleu, glumi un voinic din apropiere de Juncu. Păi dacă el e ofiţer eu ce sunt bre? I? eu trebuie să fiu direct general, nu? Şi râse în hohote, luându-i exemplu şi ceilalţi.
   Văzând că nu se face înţeles “BĂRBOSUL” o luă la fugă şi sări printre uşile ce tocmai se închideau ale tramvaiului care pornise din staţie.
 - No, c-apoi nici asta n-are o doagă, sublinie un tovarăş de-al celui ce se declarase general.
 - Chiar mai multe, completa un altul.
    Juncu, însă fierbea. Se aşteptase la o asemenea figura dar nu putuse reacţiona.
   Privi spre cei prezenţi în tramvai, apoi spre “BĂRBOSUL” care, practic sărise din mers. Avea de gând sa tragă alarma de renunţa. Din două motive. Primul-ca haidamacii ăştia somnoroşi care încă mai râdeau de “trăsnit” s-ar fi putut întoarce împotriva lui. Al doilea motiv constă în faptul că “BĂRBOSUL” fugea după tramvai şi gesticula, arătând cu mâna spre locul unde se afla Juncu.
 - Ăsta-i nebun, zău, gândi Juncu. Dar îmi convine. Dacă o ţin tot aşa, pot coborî şi eu liniştit la prima staţie şi i-arăt eu lui FBI-CIA. Apoi apasa discret pe clapele staţiei aflate în buzunar. De trei ori. Asta însemna pentru Gruia că “BĂRBOSUL” coborâse iar el, Juncu fusese nevoit să nu-l urmeze.
   Primi o scurtă confirmare – ca o pârâitură – şi se mai linişti. Dacă “BĂRBOSUL” îşi schimbă direcţia, se va descurca Gruia. Dacă nu, îl va aştepta el la următoarea staţie.

* * *
Când “BĂRBOSUL”sărise din tramvai, Novac tocmai deschidea uşa de la intrarea în sediul Securităţii Judeţene, deci nu putea să afle ce se întâmplă pe teren. Îl pofti să intre primul pe “BARAT”, apoi îl dădu în grija subofiţerului de la poartă pe care îl întreba dacă Roman şi Polac mai sunt în sediu.
- Domnul Polac este. Cu străinul. Domnul Roman este acasă. Se schimbă şi vine înapoi.
- Bravo lui, remarcă Novac neutru şi se gândi că şi el simţea nevoia să se spele şi să se schimbe.
   Când intră în biroul pentru relaţii cu publicul, Polac stătea rezemat cu bărbia în podul palmei, privind printre gene către Rudolf ce se afla aşezat pe un scaun dincolo de biroul din PFL? Totul era liniştit în acel birou la acea oră.
   Novac îl salută pe Polac.
- Să trăieşti tinere.
- Tânăr pe dracu. Mai am puţin până la pensie şi-s tânăr, nu? Iar cu de-alde d-ăştia nici nu mai apuc pensia.
- Fugi domn’e d-aici, nu vezi ce bine arăţi.
- Proaspăt că floarea fără petale, nu?
- Ei, nici chiar aşa. Ia, mai bine dă-mi o ţigară.
- A-ha, de aia mă periai tu. Dar n-ai noroc, o dădu el pe serios.
- Ai, nu fă pe nebunul. Dă-mi un Kent, că mi s-a amărât gură de la “moartea pe schiuri”(Bucegi).
- Serios n-am. Şi vinovatul e în faţa ta.
- Asta? Arata Novac cu capul spre străin, nedumerit.
- Da, asta. Să ţi-l prezint, că doar tu l-ai prins. D-l RUDOLF STEIGER. Cetăţean austriac, de origine maghiară, din Cluj-Romania. Plecat de câţiva ani buni, putem spune de copil din ţară. Azi-mercenar. Ca şi alţii. Acum n-a avut noroc. Dar a promis că revine.
- Când? Că nu-l mai primim.
- El zice că –“după…
- După?
- Ei, şi tu, te faci că nu pricepi. E vorba de speranţa lor. De situaţia din Europa.
- A-ha... deci spera.
- Păăi...
- Şi i-ai dat toate ţigările? N-ai nici măcar una?
- Toate. Şi nu numai. L-am servit şi cu o palinca. I-a plăcut. I-am dat până şi pacheţelul meu cu mâncare, pus de nevastă-mea în diplomat – şi se uită la ceas – acum aproape douăzeci şi patru de ore. Şi ştii ceva? I-a plăcut domn’e. Totul i-a plăcut.
- Zău?
- Totuşi ceva nu i-a plăcut.
   “Ce” – întrebă Novac doar din priviri. Îl prinsese oboseala aici, în birou.
- Păi i-am confiscat materialele luate de la părinte. Două casete şi zece coli de hârtie scrise de mânuţă “sfinţiei sale”. Ştii unde le-am găsit?
- Dacă-mi spui...
- Le-am căutat peste tot. l-am rugat pe domnia sa să se dezbrace la pielea goală. Nimic pe el, nimic în haine.
- Şi-atunci?
- Ghici...
- Aşa de dimineaţă?...? Mă pui la grea încercare. Mai bine zi tu.
- În bereta Novacule. Nu vezi că are chelie? Şi părul mare pe părţi?
   Sub basca le-am găsit.
- Bravo. Şi-acum ? ce faci aici cu el?
- Aştept ora 7.00 să-i dau drumul. Ordin de la imparatie-DSS. Îi ţin companie. Mi-a promis că la vre-o nevoie nu mă va uita. Poate mă ţine minte.
- Fă ceva cu el. Că mai ţi-am adus unul. Tot ca el.
- Strain?
- Nu. Un prieten vechi.
- Prieten? În condiţiile astea? Glumeşti.
- În ghilimele mai. Nu-l mai ţii minte pe “ BARAT”?
- Cum să nu. Dar...
- Da-da. A încălcat consemnul. A fugit de-acolo şi e aici. L-am prins mai adineauri. Tot cu două casete şi cu coli dactilografiate.
- I-auzi frate... ăştia se-ntrec cu glumă.
- Stai, că-ţi voi mai aduce unul, cât de curând.
- Eşti fără milă Novacule. Eşti un om rău.
- Hai nu te mai văicări. Eşti tu bătrân, dar rezişti.
- Acum o întorci...
- Şi apoi vine Roman în scurt timp. Şi nu numai el. Şi col. Segarceanu. El e specialist. Te mai salvează el.
- Salvează pe dracu. Şi-aşa astea sunt problemele lui. De-aici intru direct în altele. Mai tâmpite.
- Te cred. Ca să nu cad şi eu în “euforia” ta, plec. Şi să ştii că n-am glumit. În scurt timp v-aduc altul. Comunică-i lui Roman.
- Comunic, comunic.
- Şi numai da ţigările la STRĂINI.
   Nova ieşi lăsându-l pe Polac în starea în care aproape că era gata să cadă şi el.
   Îl întrebă pe subofiţerul postat lângă “BARAT” dacă generalul Sandu a sosit.
- Încă nu. Dar a chemat maşina de serviciu.
   Îi mulţumi, după care telefonă la ofiţerul sau de serviciu. Acesta îi raportă că “BĂRBOSUL” face pe nebunul prin cartierul Giroc dar că Nicu şi cu nea Mitrica se apropie să dea ajutor lui Gruia şi lui Juncu, ori să-i înlocuiască. Ordonă să rămână toţi patru căci nu va dura mult şi “BĂRBOSUL”  va cădea în plasă.


* * *
   Într-adevăr, cartierul GIROC era martorul unor scene ciudate pentru ora aceea destul de matinală. Un om, cu bereta , barba şi ochelari, alerga pe străzi, pe alei, printre blocuri. Îl urmă destul de aproape un altul, nu prea tânăr, nu prea înalt, puţin burtos şi care suflă de mama focului, înjurând şi drăcuind pe cel ce vă mai fuma de azi încolo.
- ...Pe mă-ta Nelule; Fir-ai al dracului Nelule. Să moară moartea ăluia care o să mai pună ţigară-n gură de azi încolo, se înjura el singur.
   Se astupa, tusea dar nu se lasă. Se ţinea scai după umbra ce caută să scape de sub urmărire.
- Fi-ţi-ar dracii ai dracilor de nenorocit. Mercenarul dracului. Nu ţi-ar muri mulţi înainte.
   Şi-n gând “ dar după ce pleci din ţară, ca apoi urlă iar străinătatea că securitatea a mai omorât un om. Dacă tu eşti om mai nenorocitule. Mă faci tu pe mine să-mi scot sufletul.”
   Apoi nu-l mai văzu pe cel ce alerga. Unde pizda mătii te-ascunsa-şi mă, se-ntreba el încetinind fugă şi privind în toate părţile. Ce cotlon ţi-ai găsit ca ascunzătoare gălbejitule. Crezi că nu te găsesc? Asta s-o crezi tu. Nimeni n-a scăpat ba ipotentule de ăştia ai lui Gruia. Când alde Gruia îşi pun ceva în cap apoi nu se lasă până nu fac. Dar tu nu ştii bai faţă de sarcofag cu cine ai de-aface. Băi boţitura tu crezi ca-n urma ta e un amărât de filor şi-atât. Oi fi bai moaca scrântita, eu filor dar sunt şi din neamul lui tata. Şi tata când m-a trimis aici atât mi-a zis:” Nelule să nu te faci de ruşine. Şi să nu faci rău, tata.”
   Se opri şi căută cu privirea în toate părţile. Nimic. Se afla într-un careu de blocuri cu patru etaje iar în faţa fiecărei scări şi pe alei o grămadă de bocheti, cu frunza încă în putere. Alerga într-o parte şi-n alta tot nimic. Se opri iar şi-l întrebă pe Juncu dacă e la maşină, deoarece când “BĂRBOSUL” sărise din tramvai se ţinuse cu maşina după el o perioadă dar când acesta o luase printre blocuri sărise după el, comunicându-i lui Juncu să meargă la maşină goală.
   După ce primi răspunsul, îi spuse acestuia situaţia în care se afla şi-l rugă să patruleze în jurul acelor blocuri că nu cumva să-l scape pe “BĂRBOS”, monologând: “ ieşi mai putrefacţie de unde te-ai ascuns, că dacă dau de tine dracii te-au luat. Va fi prima oară în viaţa să-ţi zici că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior când vei scăpa de mine pocitanie. Vrei să-mi faci mie figuri, nu? Să mă păcăleşti tu pe mine mă? Te-nşeli tăticule. Eu sunt naşul tău. Eu îţi vin de hac.”
   Tot aşa, cu ochi-n patru, Gruia observă că o nălucă, ceva dispărând printre două blocuri, spre cofetăria din colţ, cu strada NATURII paralelă cu Lidia. Îşi închipui că numai clientul sau putea fi şi-i zise repede lui Juncu.
- Costele, atenţie la cofetărie. Şi începu să alerge către aceeaşi direcţie, încă înainte de a primi confirmarea lui Juncu că a înţeles şi că poate bloca ieşirea dintre blocuri spre cofetărie.
   Juncu cobora repede din maşină şi se postă lângă cofetărie, în speranţa că “BĂRBOSUL” va apărea unde îi spusese Gruia. Nu trecură multe clipe şi se auziră paşi repezi, înfundaţi. “El trebuie să fie” îşi zise Juncu. După câteva clipe o umbră se apropia, alergând cu capul aplecat, temătoare. Juncu cauta să-l atenţioneze fără să facă gălăgie, sperând că umbra să se oprească. Dar umbra părea că se mişcă mai repede. Deodată se opri. Privi în stânga, în dreapta şi se aruncă drept înainte, trântindu-l pe Juncu pe spate, după care îşi înteţi fugă.
   Juncu se ridică, destul de calm pentru situaţia prin care trecuse. Ba chiar îşi zise: ia uite frate ce impertinenta la schizofrenicul ăsta. Să mă dea el pe mine de pământ. Să vezi ce-o să râdă Nelu de mine.
   Telepatia parcă era la ea acasă. Chiar în acel moment Gruia îl întrebă.
- S6, l-ai prins?
   La început, Juncu nu răspunse. Îl enerva Gruia cu întrebarea asta, chiar în acele clipe.
- S6, m-auzi?
- Te aud S8.
- L-ai prins?
- Prins pe dracu...
   Simţi că Gruia tace şi-i mulţumi în gând pentru înţelegere. Şi nea Mitrica cu Nicu numai ajung. Şi nici şeful. Să ordone odată arestarea acestuia. Să-l lăsăm fără barbă. Şi să-l mânăm spre meleagurile de unde a venit. Auzi paşi şi observă masivitatea lui Gruia, care se apropia suflând greu.
- Unde-i Costele? Să fug eu după el.
- Încolo, răspunse Juncu impersonal, începând să râdă în hohote.
- Unde-ncolo?
- Încolo, măi, râse el şi mai tare.
   Gruia se opri şi începu să râdă şi el.
- Măi, tu faci mişti de mine?
- Nu, nu, râdea Juncu.
- Dar ce faci? Plângi cumva? Eu văd că râzi. Şi ca să nu mor prost poţi să-mi spui şi mie de ce râzi?
   Juncu hohotea şi mai tare.
- Spune domn’e de ce râzi. De noi?
“ Nu”, răspunse Juncu dând din mâini a negaţie.
- De mine?
“Nu”, repetă Juncu gestul.
- Atunci de cine mai? A? nu cumva? Şi-l privi pe cel din faţa sa cu ochii mari.
“Da”, dădu Juncu din cap şi din mână, gesticulând a “da, ai dreptate”.
- De tine râzi mai?
- Îhî.
- Râzi de ce ţi-aduci aminte? Rău ai ajuns. Ştii cine râde aşa, nu?
- Ştiu. Dar nu contează, se mai calmă Juncu. Râd de mine. Dar şi de tine.
   Gruia îl privi chiorâş.
-  Râd de felul cum fugeai. Şi cum gâfâiai. Parcă te rostogoleai şi nu te mai puteai opri.
- Doar ştii că aşa fug eu. Nu-i nici o noutate.
- Da, dar mai şi vroiai să-l  prinzi pe “BĂRBOS”.
- Păi, îl prind eu...
- Tu?
- Eu-da. Ce crezi?! Ia zi ce ai păţit?
- Nimic. Hai să mergem după asta. A luat-o spre Spitalul Judeţean. Fugea de mama focului. Cred că acum se vede scăpat că nu e nimeni după el.
   Grăbiţi, plecară cu autoturismul. Pentru a câta oară? Să-l caute pe “BĂRBOS” . ştiau că n-are scăpare. Cunoşteau oraşul ca-n palmă. Fiecare stradă, fiecare alee, fiecare gang. Totul. Pe când “BĂRBOSUL” ? Era un străin. Departe de ţara lui. De locurile cu care era obişnuit. Aici, în România, locurile, clădirile, oraşul, oamenii ţineau cu Juncu şi cu Gruia, “BĂRBOSUL”  era un venetic-singur.  E adevărat că spatele BĂRBOSULUI era susţinut de coloşii Europei şi ai lumii; că aceştia îi şi umpleau buzunarele, dar Gruia şi Juncu nu-şi închipuiau că, aici, acasă, se poate lupta cineva cu ei. Erau siguri că vor câştiga.
   După câteva sute de metrii auziră în staţie vocea lui Nicu, care îi întrebă unde se afla BĂRBOSUL.
- Eşti cu S2? Îl întrebară Gruia şi Juncu
- Da.
- Căutaţi-l spre Spitalul Judeţean. E singur, fuge. Se ascunde. E cam nebun tipul.

* * *
   Dimineaţa se aşternuse cu toate forţele peste oraş. Furnicarul omenesc ieşise pe străzi. Oameni, maşini, alergau. Se grăbeau spre locurile de muncă.
   Tramvaiele veneau unul după altul, ştiind că nu peste mult timp vor trage spre odihna. Autoturismele nărăvaşe încercau să-şi găsească loc printre oameni, căruţe, biciclete, să-şi ducă stăpânii nervoşi şi somnoroşi spre destinaţiile zilnice.
   Toate acestea îngreunau mult căutarea întreprinsă  de cei patru ofiţeri aflaţi în subordinea lui Novac. Nicu şi nea Mitrica băteau zona din jurul Spitalului Judeţean şi a Casei de Cultură a Tineretului, iar Gruia şi Juncu rulau încet spre Sala Sporturilor OLIMPIA.
- Eu cred că deocamdată se ascunde pe undeva în zona zise nea Mitrica lui Nicu.
- Sunt de acord cu dumneavoastră.
- Alerga mult, acum e obosit şi se odihneşte. Nu mult. Apoi va încerca să se integreze fluxului pietonal din zonă. Şi nu poate fi decât prin spatele Casei de Cultură.
- Mergem acolo?
- Nu. Lasă-mă pe mine. tu patrulează în continuare.
   Liniştea din etern era enervantă. Lumea alerga. Claxoanele parcă băteau cuie în urechile lui Gruia. De aceea îi zise şi lui Juncu.
- Pe mine lasă-mă pe str. 1 Decembrie. Vin uşor spre OLIMPIA.
   Cu ochii în patru dar calm, aparent liniştiţi, să nu atragă atenţia mulţimii care invadase străzile şi aleile, căutau acul în carul cu fân. Căutau un bărbos când în Timişoara a purta barbă era la modă. Da, dar căutau un bărbos cu bereta. Bereta care avea atârnată panglică neagră, destul de vizibilă.de fapt ei, toţi patru ofiţeri căutau o fiară hăituită, care se ascundea, obligată să fugă, să meargă tiptil, să se ascundă. Cu alte cuvinte, să stea cu ochii cât cepele, să nu fie surprinsă de cei ce-l urmăreau.
   Zece minute trecuseră de când căutau. Zece minute grele. Şi liniştea din etern fuse spartă de vocea arhicunoscută a lui nea Mitrica.
- L-am găsit.
- Unde? Se auziră vocile lui Gruia, Juncu, Nicu şi ofiteruului de serviciu.
- În spatele Casei de Cultură. Fuse spre OLIMPIA, spre str. Sporturilor.
- În regulă S2. L-aşteptam.
   Câteva minute lungi iarăşi linişte.
- S2, îl mai ai?
- Se-ascunde prin spatele alimentarei de vizavi de OLIMPIA. A trecut de str. Retezat.
- Să te-ajutăm?
- Nu-nu. Aşteptaţi-l spre Olimpia. N-are altă scăpare. Blocaţi Sporturilor şi 1Decembrie.

* * *

   “BĂRBOSUL” mergea, de fapt mai mult sălta, spre alimentară cu faţa aproape tot timpul întoarsă. Era nedumerit. Nu-i mai vedea pe cei ce-l urmăriseră. Gruia şi Juncu parcă se lăsaseră înghiţiţi de întunericul nopţii care trecuse ca un coşmar pentru el. Nu vedea decât un tip mai învârsta care venea în urma lui dar fără să mărească pasul. Părea că nu se grăbeşte, că nu-i pasă de ceea ce se întâmplă în jur dar se afla tot timpul la aceeaşi distanţă de el.
   “BĂRBOSUL” începuse să-şi piardă curajul. Ziua punea stăpânire pe oraş iar oamenii erau din ce în ce mai mulţi pe străzi. Iar instructajele primite “acasă” spuneau că, deşi multă lume înjura securitatea, totuşi încă sunt mai numeroşi cei care o ajuta. Astfel, considerau ei, îşi ajută ţară. Şi se gândi că observându-l agitat, speriat, grăbit s-ar putea ca cine ştie cine să-l “agaţe” şi să-l predea securităţii. Ba,  chiar nu era imposibil ca acel cine ştie cine să-i şi tragă câteva după ceafă. Aşa că atunci când văzu o Dacie roşie că opreşte chiar în faţa uşii alimentarei, se hotărî. Nu observase cine e la volan, dar când văzu o doamnă frumoasă, blondă, se bucură. Sigur, cu ea îi va fi mai uşor. Când aceasta intenţiona să deschidă portiera, “BĂRBOSUL” o împinse brusc înapoi apoi scoase din buzunar ceva ca o jucărie şi o îndrepta spre ochii mari ce-l priveau nedumeriţi de dincolo de parbriz. Apoi îi făcu semn să stea cuminte, că altfel...fugi cât putu şi se aşeză în Dacie, pe scaunul mortului şi începu să gesticuleze.
- Hai, hai Schneller, Schneller, o grăbea el şi-i arată pe unde să meargă.
   Încă nedumerită, femeia îl privea cu ochii din ce în ce mai mari.
   Când văzu ce are BĂRBOSUL în mâini începu să-l apostrofeze.
- Ce-ţi veni domnule aşa de dimineaţă? Eşti nebun? Ce e chestia aia de o bagi în sufletul meu?
- Browning madam. Poc-poc. Hai, Schneller. Banatul.
- Şi ce tot împingi spre mine cu drăcia aia? Vrei să mă sperii?! Sau îţi arde de joacă?!!
- Joacă?! Ce e aia joacă? Ţi-am spus. Browning. Pistol. Poc-poc. Mergi la Banatul.
- Trebuie să fii nebun omule. Te joci cu mine?! Mă încerci?!
- Hai! Nu sta. Schneller. Schneller. Banatul.
- Domnule. Trebuie să fii nebun de-a binelea. Tu ştii cu cine ai de-a face?
   Şi tăcu, privindu-l direct în ochii spălăciţi şi speriaţi de moarte.
- Madam- Banatul- Browning.
- Browning pe mă-ta. Sau pe tac’tau. Crezi că mă sperii cu căcatul ăsta. Ţi-ai găsit pe cine. Dumneata ştii cine-i soţul meu?!! Ştii cu cine suntem prieteni??!!A? Zi bai?!!
- Ich Weis nicht.
- Weis nicht pe piza mă-ti.(Dute-n pizda mătii cu weis naicht-ul tău cu tot). Nu ştii nu? Păi să-ţi spun eu...
- Madam...încerca BĂRBOSUL să se retragă.
- Nici un madam. Eu nu-s madama ta. Până acum mi-ai pus drăcia aia în piept...credeai că mă sperii tu pe mine bai limbricule?! Tu te uiţi mă în oglindă să vezi ce faţă ai. Mai bine te-ar duce la grădina zoologică. Să sperii maimuţele. După cum arăţi cred că tu sperii şi elefanţii.
   BĂRBOSUL deschise portiera Daciei şi încercă să dispară.
- Ce faci băi varza murată? Vrei să dispari? Ce crezi că este după tine. Vii şi pleci cum vrei tu? Nu micuţule. Stai aici. Şi-mi chem prietenii. Să vezi tu cu cine ai de-a face.
  Cum-necum, blondă trăgea de mânecă BĂRBOSULUI, acesta încerca s-o şteargă şi până la urmă o luă la sănătoasa, lăsând o bucată de mânecă în mâna femeii.
   Nea Mitrica stătea la câţiva metri şi nu ştia ce să creadă. Râdea pe –nfundate. Apoi transmise.
- Vedeţi c-a luat-o la fugă. Spre sala Olimpia. S-a luptat cu CORINA şi a pierdut. Şi-a lăsat în mâinile ei o bucată de haină.


* * *
   Novac  auzi şi el comunicarea şi se miră. De unde şi până unde CORINA, să se lupte cu “BĂRBOSUL”. Doar o ştia foarte calmă, o femeie la locul ei, care-şi vedea de treburi atât acasă cât şi la serviciu. Urmări în continuare mişcările “BĂRBOSULUI” şi când auzi că a trecut de abator ordonă.
- S2; S3;S6;S8.
- S2.
- S3;
- S6;
- S8.
- Suspendaţi urmărirea.
   Simţi ezitarea în răspunsurile celor patru subordonaţi şi repetă.
- Suspendaţi urmărirea. Aşezaţi-vă în dispozitiv la “BANATUL”. În jurul parcării.
   Aştepta confirmarea de la fiecare ofiţer şi-şi luă şi el o alură care să fie cât de cât asemănătoare cu cea a lui “BARAT”. De om nesigur pe el, temător dar care are totuşi o treabă de făcut şi tine neapărat s-o facă. Ca un câine care musca pe furiş. Rol care, lui personal îi repugnă (nu-i plăcea). Nici rolul şi nici oamenii care îl jucau în viaţă. Aşa cum era şi acest “BARAT” al cărui rol trebuia să-l joace el. Ştia că în câteva minute va vedea o umbră strecurându-se printre mulţimea ce se grăbea spre locurile de muncă. O umbră ce-l va căuta pe el “BARAT”- NOVAC. O umbră care va dispărea după întâlnire, precum puful de păpădie suflat în cele patru vânturi. O umbră care se deosebea de cea a celor mulţi ce se grăbeau fără teamă, sigure, spre locurile de muncă.

* * *
   “BĂRBOSUL” alerga de-i zbârnaiau picioarele. Nici el nu-şi închipuia că-l pot căra cotonoagele atât de repede cu toate antrenamentele ce le făcea încă. Ce-i drept, de la un timp acestea se petreceau din când în când. Era mai mereu plecat cu misiuni. Îndeosebi în ţările care aparţinuseră blocului socialist. Sau mai aparţineau. Aşa cum se afla astăzi în România.  Şi nu era prima dată. Dar până acum fusese lăsat în pace de către securişti. Azi, însă, îl luaseră că lumea în lucru. E drept că nici el nu se lasă. Era expert în a scăpa de filaj. Tot atât de adevărat era şi faptul că azi, în Timişoara se chinuia de câteva ore să scape de filaj şi nu reuşise. Acum însă parcă începea să se liniştească. Fugea de rupea pământul şi nu simţea pe nimeni după el. Nici maşina –nici oameni. Încă era speriat, dar siguranţa începea să pună stăpânire pe el. Continuă să alerge printre blocuri, spre marginea oraşului. Trecu de str. Negoiul, apoi de str. Diaconul Coresi. Se opri brusc în apropiere de Stadionul POLITEHNICA. Nimic după el. Nimic în jur. Zonă pustie. Prelua alergarea. Aproape în acelaşi ritm căci parcă obosea. Întoarse iarăşi capul, din fugă. Nu mai era urmărit. Când ajunse în str. Liviu Rebreanu accelera. Văzu tramvaiul în staţie şi pur şi simplu se aruncă în el. Gâfâia. Lumea îl privi puţin mirată apoi nu-i mai acorda atenţie. Era obişnuită cu asemenea scene. El nu se sinchisi de cei din tramvai. Cu ochii cât cepele spre spate. Iarăşi nimeni. Nici oameni, nici maşini. Se linişti binişor. Dar cum lecţia spune că să nu te culci pe la laurii victoriei, la a doua staţie sări din tramvai exact când acesta pornise. Nimeni nu sari după el. Şi nimeni în jur. Pustiu. Ceea ce-i plăcea lui în acele momente. Aha, îşi zise el, v-am păcălit domnilor. Adică nu. Ce domni? Voi domni?! Nu, mai bine tovarăşi. Deci, tovarăşi v-am păcălit. Bine de tot. ce credeaţi voi, că vă puneţi cu mine? cu mine, care am trecut prin atâtea? Şi să mai şi câştigaţi?! Voi?! Nici gând. Aveţi de-a face cu un “AS”. Pardon. Aţi avut de-a face. Ce crede-ţi că doar pe voi v-am dus? Nu tovarăşi. Până la voi am mai păcălit şi pe alţi tovarăşi. Rusia, Polonia, Bulgaria- sunt pământuri călcate de mine.
   Cu tovarăşi că voi după mine
   Şi? Nu vedeţi? Sunt întreg. În carne şi oase. Şi am scăpat şi de voi.
   Cel puţin deocamdată. Am avut grijă să scap definitiv. Mai e puţin şi scăpăm noi lumea de tovarăşi. Adică d’alde voi.
   Continua uşor printre blocurile aflate în construcţie apoi începu iar să alerge. Tare. Cât mai tare. Se opri brusc după colţul unui bloc şi aşteptă. Nimeni. E clar, îşi zise, am scăpat. Acum să merg la locul de întâlnire. Uşor şi cu ochii-n patru. Că nu se ştie cu securitatea ăstora. Am auzit totuşi cuvinte de laudă despre ei. Mai bine zis de năduf. Că loviseră în colegi de-ai mei. De la spionajul nostru dar şi al altora. Şi apoi în mod sigur mă vor căuta. Dar nu cred că le da prin cap să-şi extindă dispozitivul tocmai până aici.
  Pentru siguranţă, se ataşă unui grup numeros ce se deplasa pe jos spre direcţia ce-i convenea şi lui. Ştia că nu mai avea mult şi-l va întâlni pe omul cu bereta pe cap şi cu o pungă din plastic în mână în care ţinea doar o altă pungă goală.
  Grăbi pasul ca să se menţină în grupul ce devenise şi mai numeros. Observă de departe parcarea. Nu vedea “bereta”. Peste faţă îi trecu o umbră. Dacă nu venea “bereta”? Ce se făcea? Că fără material nu putea pleca. L-ar fi mătrăşit şefii cine ştie prin ce colţ al lumii. Deodată ochii-i sticliră. O beretă traversase că o adiere plăcută distanţa dintre două camioane parcate. Imboldul iniţial a fost să se repeadă spre cel ce o purta, să-i preia informaţiile şi caseta şi apoi, cu bolidul ce se afla parcat chiar în apropiere să o şteargă. Repede şi definitiv. Să ajungă să predea ceea ce luă şi apoi să îi roage pe ştabi să nu-l mai trimită în România. Cel puţin cât mai rezista Ceauşescu. Fusese destul de hărţuit de filorii locali. Deci, de-acum era o persoană cunoscută pentru securitatea României.
   Îşi înfrână pornirea şi continuă încet, se ataşă de grupul care-l protesaje până atunci şi apoi traversă normal. Spre parcare. “BERETA” îl văzu dar continua să se plimbe ca şi când n-ar fi sigur pe el.
- GUTEN MORGEN, zise el dintr-o răsuflare.
  Parola era simplă. Bună dimineaţa pe nemţeşte oricine putea spune, dar de regulă aşa ceva nu se folosea. Nemţii erau mulţi încă în Timişoara dar aveau atâta bun simţ şi atâta tărie încât nu se salutau şi nu vorbeau în limba germană. Nu era imposibil dar totuşi greu de presupus.
- GU-TEN MOR-GEN repetă el după o pauză. Exact în ceea ce constă esenţa şi simplitatea parolei. O repetare sacadată după o pauză aproape inexistentă.
- Bună dimineaţa (sau pe ungureşte) răspunse “Bereta” sub care se afla chiar Novac, ce-l înlocuise pe “BARAT”, lăsat în cercetare la sediul Securităţii.
   Novac îl privi scurt, zâmbi în colţul gurii apoi continuă.
 - Totul e-n regulă?
 - Totul, scapa “BĂRBOSUL”, după care privi speriat, neîncrezător spre Novac. Şi zise: Nu trebuia întrebi. Trebuia dat ce ai şi plecat. De ce întrebat? Cine eşti tu?
  “E’te-al dracului” zâmbi Novac. Nu-i proastă pocitania.
 - Am uitat, încerca el să-i facă jocul. Dar uite-aici materialul.
   Scurt, vârî pumnul sub ochii şi-aşa destul de înguşti ai “BĂRBOSULUI”.
   Acesta, se vede treaba că mai păţise aşa ceva, deşi speriat, nu suflă o vorbă, făcu stânga-mprejur şi o luă la fugă. Deodată – ceva ca o macara îl apucă de ceafă şi-l ridică, deşi din inerţie, continua să dea din picioare.
   Aproape sugrumat întoarse capul şi se văzu atârnat în mâna dreaptă a celui pe care câteva clipe mai devreme se bucurase că-l vede. Mai bine zis, se bucurase că-i vede bereta. Că dacă ştia el cine se află sub bereta... Ar fi şters-o şi neam de neamul lui n-ar mai fi călcat acolo unde romanii îşi păzesc ce-i al lor.
   Se gândi să ceară ajutor dar îşi dădu seama că r fi în zadar. Din două motive. Unu – că era aproape sufocat. Doi – cine l-ar fi ajutat pe el, spion, duşman al celui ce-l ţinea ridicat dar şi al tuturor celor către care ar fi strigat. Doar nu le vroia binele. Şi ei ştiau asta. Un mercenar că el nu poate aduce “bine”. El era plătit şi atât. Nu-l interesa ce-aduce oamenilor de pe stradă, celor mulţi. Celor “nimeni”. Care munceau, alergau şi credeau în viaţa lor. Şi toţi, absolut, îşi iubeau tara “România”. Ţara pe care o apărau oameni ca nebunul ăsta. Sigur trebuie să fie securist. Cine altul ar fi putut să ia locul omului cu care trebuia să se întâlnească şi de la care să preia materialele atât de aşteptate de cei ce conduceau serviciul lor de spionaj. Care, la rândul lor, urgent, le-ar fi predat altor şefi; Şefi ce ar fi hotărât cum să fie folosite. De regulă casetele erau trimise la diverse televiziuni de stat sau particulare ce le dădeau pe post şi pt care primeau grase recompense. Restul erau folosite în presă pentru denigrarea ultimului “bastion” al comunismului. De ani de zile băteau în el. Puternic. Cu toate forţele. Şi ruşi şi americani. Şi toţi ceilalţi. Probabil că nu realizau că cei ce aveau de suferit erau tot cei ce munceau. Masele. De ani de zile tot loveau. Şi de ani de zile oamenii sufereau. Ceea ce li s-ar fi cuvenit se restrângea tot mai mult. Inclusiv toate drepturile. Sau unele dintre ele. De ani de zile loveau şi încă nici un rezultat. Iar impresia analiştilor din vârfurile oficinelor de spionaj era că oamenii, masele, încă mai ţineau la “,mult prea iubitul” – adică la Ceauşescu. Şi ezitau. Ezitau să declanşeze un război împotriva lui. Iar pentru o revoluţie nu ştiau pe ce să se bazeze. Vor deveni cei din “mase” revoluţionari? Îi vor opri “Securitatea”, Armată, Poliţia? Ori se vor de partea clanului? Nu. Şefii lui nu erau convinşi de nici una din soluţii. Nici de război şi nici de revoluţie. Tocmai de aceea trimiteau tot mai mulţi ca el în România. Să fie mulţi. Să sufoce Contraspionajul. Şi celelalte ramuri ale securităţii. Securitatea să nu aibă timp de cei ce acţionau din interior. Cei care, cu adevărat puteau influenţa declanşarea revoltei populare. Cei ce se aflau “VÂRF”. De unde rodeau şi influenţau viaţa tarişoare ăsteia. De unde ordonau înfometarea “maselor”. Că masele să se răscoale. Iar răscoala lor s-o fure ei. Ei şi alţii ca ei.
   Când privi în ochii duri ai lui Novac, “BĂRBOSUL” nu numai că se simţi dar se şi făcu mai mic decât era. Nu mai avea scăpare. Ştia asta deşi spera ca un muribund. Ani grei de puşcărie în vestitele închisori comuniste. Nu-i plăcea deloc această viziune. Cum putea să scape? Poate doar şefii lui atotputernici să intervină. Schimb la schimb? Bani? Cine ştie. Dacă vor accepta. Dar acum? Putea să scape? Nu vedea nici o posibilitate.
   Zise încet, printre degetele puternice ale celui din faţa sa.
- Rog. Rog frumos.
   Novac îl privi iarăşi dur. Apoi îl mai slabi. Dar tot îl mai ţinea sus.
- Rog frumos.
- Ce rogi mă stârpitura? Ce rogi?
- Rog daţi jos. Sufoc.
- Şi ce dacă sufoci? Ce, nu ţi-ar sta bine sufocat? Mort? Definitiv? Ca să nu mai faci rău nici nouă şi nici aiurea.
   În timp ce vorbea, Novac îl aşezase pe “BĂRBOS” pe pământ. Acesta îşi dezmorţea gleznele. Şi privea descumpănit şi pierdut spre omul din faţa sa. Novac se uită şi el de sus la aşa zisul exemplar uman pe care abia-l dăduse jos. Parcă numai barba era de el. Şi ochelarii. Restul – nimic. Chiar un Nimic.
   Deodată, în timp ce Novac îşi ridicase privirea să vadă dacă “băieţii” lui se aşezaseră în dispozitiv “BĂRBOSUL” făcu stânga-mprejur şi o tuli spre strada 1 Decembrie. Spera, speranţa deşartă să ajungă la cimitirul din apropiere şi, poate, de acolo, să-şi piardă urma. Fugea şi nu avea cum să observe surâsul lui Novac care ridicase ambele mâini deasupra capului. Dorea să zboare dar, deşi îi zbârnaiau picioarele, i se părea că are pietre de moară legate de ele. Curios. Nu simţea că ar alerga cineva după el. Ăştia-s nebuni?avuse el timp să gândească. Mă lasa să scap? Licărirea de speranţă i se aprinse iar în suflet, dacă-l mai avea. O singură alee îl mai despărţea de gardul cimitirului. Un gard destul de mic. Şi odată trecut nu l-ar mai fi găsit. Deodată simţi sfârşitul. Două Dacii îi tăiară calea, aproape pupându-se. Nu avu cum să se oprească şi, pur şi simplu se aruncă pe capota celei din dreapta. Şi nu se mai ridică. Nu mai avea rost. Era în mâinile lor. Ai naibii, au fost mai deştepţi ca mine.s-au jucat cu mine precum pisica cu şoarecele. Gâfâind, privi pe sub sprâncene spre uriaşul ce se apropia încet de el. Simţi că pluteşte ca un fulg apoi aşezat uşurel pe asfaltul aleii pe care sperase s-o treacă. Se simţea pierdut. Era pierdut.


* * *

   Novac se apropia într-adevăr încet. Ba surâdea, ba se încruntă. Îi părea rău că trebuia să execute ordinul primit chiar din partea conducerii Departamentului Securităţii Statului. Aşa că doar îl ridică pe “BĂRBOS” de pe capota şi apoi îl aşeză că pe un bibelou pe asfalt şi îi zise:
- Ai mare noroc domnule ZANCK.
   BĂRBOSUL nu-i răspunse. Dârdâia. De frică. Asta îi ştia numele adevărat.
- Da – da domnule ZANCK. Nu te mira că-ţi ştiu numele. Ai mai fost pe la noi prin ţară. Te-am văzut şi pe o casetă video. Te aflai în Bucureşti. În vizită la unul din dizidenţii de acolo. Dar atunci ai fost lăsat în pace. Acum nu ţi-a mai mers.
   Apoi după o pauză.
- Totuşi ai mare noroc. Iar mie-mi pare rău, zău aşa de norocul tău.
   “BĂRBOSUL” prinse inima. Prea vorbea calm omul din faţa sa ca să fie un pericol mare şi imediat. Ceva nu era în regulă. Aşa că îndrăzni.
- Ce-ţi pare rău Domnu?(?!!!)
- Domnule ZANCK, îmi pare rău din două motive.
   BARBOSU aştepta.
- În primul rând ţi-aş fi ars măcar un dos de palma. Să vezi şi dumneata cum răsar stelele pe meleagurile astea. De care vrei să-ţi baţi joc. Îl al doilea rând te-aş fi băgat la mititică. Cel puţin o lună – două. Să guşti din plăcerile închisorilor pe care voi le denigraţi atât. Dar nu pot.
   “BĂRBOSUL” parcă îşi revenea.
- Nu pot. Din păcate. Apariţii unei ţări prea puternice şi unui concern de spionaj uriaş. Credeţi că noi nu ştim că v-aţi unit cu toţii împotriva noastră şi a altor amărâţi că noi??
- Ich Weis nicht, încerca ZANCK să întrerupă vorbele triste ale lui Novac.

* * *
- Weis nicht pe dracu îl privi dur Novac. Doar nu-ţi închipui că nu ştiu destul despre dumneata. Despre dumneata şi ai dumitale. De fapt, ai voştri. Vă lovim noi în stânga şi dreapta dar voi veniţi tot mai mulţi. Aţi căşunat pe noi. De la un timp vă rostogoliţi peste mine şi ai mei ca un tăvălug care nu lăsa nimic necălcat în picioare. Asta doriţi şi voi. Să nu mai rămână nimic din noi şi din ţara asta a noastră. Dar şi tăvălugul poate fi împiedicat să se rostogolească. Iar oameni ca mine vă stau în cale. De cele mai multe ori nu reuşiţi. Dar sunteţi prea mulţi şi prea puternici. Sper să oprim acest tăvălug căruia aparţii şi dumneata. Sper din toată inima. Pentru binele tuturor.
- Cu mine ce faceţi? O dădu ZANCK mai pe limba noastră.
- Eşti declarat persoană indezirabilă. Doi ofiţeri te vor conduce până la graniţă. Şi sper din toată inima să nu mai avem de-a face.
- Sper şi eu, răspunse ZANCK plin de el.
- Aufwiedersehen, aruncă Novac sec. Apoi se întoarse, după ce făcu semn celor doi ofiţeri să-l conducă pe “BĂRBOSUL”.
   “Aufwiedersehen” şi de nu te-aş mai vedea vorbi el în gând, în timp ce se îndepărta. Nici pe tine şi nici pe alţii ca tine. De v-ar pieri sămânţă, să lăsaţi lumea asta amărâtă să-şi vadă de treburi.
   Nici nu-şi dădu seama când ajunse în faţa uşii în care se afla generalul SANDU. Întrebă din ochi ofiţerul de servici care-i situaţia. Acesta se repezi şi-i deschise uşa. Novac intră, se opri la câţiva apsi de scaunul pe care trona generalul de dimineaţă până seara şi de seară până dimineaţa.
  Generalul îşi luă ochelarii de la ochi privi fix spre Novac, apoi îi făcu semn să se aşeze.
   Novac nu se clinti. Apoi zise rece.
 - Raportez că am îndeplinit ordinul. ZANCK  va fi condus până la graniţă. S-a comunicat tuturor unităţilor de frontieră că a fost declarat persona NON GRATA (indezirabila).
   Generalul tăcu câteva clipe.
- Ştiu că înţelegi. Dar ştiu că îţi este şi foarte greu. Raţiunile acestui ordin nu-mi plac nici mie. Are rost să explic ceea ce cunoşti şi dumneata?
   Novac răsuflă greu.
- Nu domnule general.
- În plus, nici timp n-avem. Spre Timişoara se îndreaptă trei diplomaţi. Doi de la Bucureşti – în speţă, ataşatul militar al Japoniei şi ataşatul cultural al Olandei. Al treilea vine de la Belgrad. Cunostiinta veche de-a filajului... şi de-a dumitale.
- Cine este?
- Unul cu prea mult tupeu pentru un om normal...
- “ARABUL”? Nebunul?
- El...
- Păi e logic să aibă tupeu. Şi ceilalţi la fel. Doar au în spate cel puţin jumătate din lume. Şi n-ajungea că acţionează în numele NATO. Mai sunt sprijiniţi şi de ruşi. Şi noi? Din ce în ce mai singuri. Iar “ARABUL” şi ai lui se ştie că s-au dat pe mâna bubulilor.
   Novac se ridică şi porni spre uşă. Generalul îl opri şi-l întrebă.
- Rezişti?
  Răspunsul se lăsă aşteptat câteva clipe.
- Cred că da. Deşi e greu. Şi pentru mine şi pentru oamenii mei. Unii n-au ajuns acasă de peste 26 de ore. Cel mai greu mi-este la popa acasă. Trebuie să-i scot pe cei de sub prelata. Ei sigur nu rezistă.
- Apelăm la ajutoare?
- Încă nu. Vă raportez eu dacă nu se mai poate. Sper să nu ne sufoce. Şi-apoi şi ceilalţi au destule probleme.
- Spor la treabă. Şi să nu uit. Ai mâna liberă. Nu cred că vom avea timp să vorbim prea mult. Te voi urmări pe cât posibil, dar dumneata hoatarasti. În spiritul ordinelor, bineînţeles.
   Novac ridică ochii spre general. Nu zise nimic. Se întoarse şi ieşi. Se gândi să treacă pe la Polac, dar n-avea chef de vorbă. Totuşi intra în biroul lui Roman. Cu el ar fi vrut să vorbească. Se ocupase mai
mult timp de popa şi, în plus era şi şeful lui Polac. Pe de altă parte era direct răspunzător în fata conducerii D.S.S. de problema “DIZIDENŢII”. Iar “VARGA” – adică satana în sultana se încadra în mai multe linii de muncă.
    1 – Contraspionaj, deoarece era clar că părintele lucra cel puţin pentru Ungaria. Culegea, fabrica şi vindea informaţii. Trădare care va să zică.
   2 – Apărarea Constituţiei, deoarece “sfinţia ta” era un luptător convins pentru dezmembrarea României, în speţă Ardealul.
   3 – Problema iredentistă – fiind unul dintre cei mai înrăiţi din România. El şi întreaga familie de altfel.
   4 – Problema cultelor – Părintele declarase răspicat că va lua locul actualului episcop reformat, indiferent de mijloace. Şi dacă unul ca el ajungea în fruntea reformatiilor...
   5 – Părintele se mai făcea vinovat şi de propagandă contra statului românesc şi propagandă de tip fascist.
   Poate şi alte probleme, dar Novac nu se mai putea gândi.
   Nu bătu la uşă. Intră direct. Roman se afla la uriaşul său birou încărcat cu hârtii. Şi parcă nu era de-ajuns. În dreapta era ataşată o măsuţă pe care se aflau nu ştiu câte telefoane, iar în faţă o altă masă cu dosarele aduse de subordonaţi pentru verificat, aprobat şi semnat. Novac îl invidia pe Roman pentru enorma putere de muncă. Muncea cât zece şi nu se cunoştea că-i obosit. Tot proaspăt arata şi acum. E drept că el avusese timp să meargă acasă să se schimbe şi să se bărbierească.
- Salut Novacule. Ia loc.
- N-am timp.
- Cat bei o cafea, stăm de vorbă. Am auzit că încă nu ai ajuns acasă.
- Şi nici nu mai ajung. Am tot ce-mi trebuie la birou. Şi de râs şi de schimbat. Să nu pierd vremea.
- Ţi-e greu, nu-i aşa?
- Mde...
- Te ocupi şi de diplomaţii care vin spre Timişoara?
- Încerc.
- Cine sunt? Îi cunoşti?
- Da. Pe uniii bine, pe alţii mai puţin. Cu unii m-am confruntat cât de cât. Până acum nu ne-am dat bătuţi.
- Am auzit că vine şi “ARABUL”...
- Da. Şi pentru el trebuie forţe nu glume. Şi nici ceilalţi doi nu-s de ici colo. Au şcoala nu glumă. Şi experienţă. Primul, zis “NAMUSAKE”, pe scurt “SAKE” nu numai că are şcoală şi inteligenta neamului sau asiatic dar şi foarte multă experienţă. A lucrat pe mai multe meridiane.
   Celălalt căruia noi îi zicem “MONC” este mai puţin cizelat. Are mult tupeu şi că şi primii doi se bazează pe sprijinul NATO şi al oligarhiei industriale din occident. Lucrează de câţiva ani în România. Bate mai mult Zona Ardealului. Unde îi incita aproape făţiş pe unguri.
- Ce ai de gând să faci?
- Am mâna liberă. Îmi voi adapta metodele după cum acţionează ei.
- Crezi că vin pentru “VARGA”?
- Mai mult ca sigur.
- N-am ce-ţi face Novacule. Decât să-ţi urez mult noroc.
- Mulţumesc.
  Se întoarse. Privi spre Roman.
- Ai grijă Novacule...
   Făcu din mâna a lehamite şi ieşi. Auzi. “Ai grijă”. Ca şi când el n-ar şti că trebuie să aibă grijă. De el şi de al lui. Erau primii care dădeau piept cu duşmanul şi uneori ultimii. Asta de regulă. Dar acum?
   Acum când se reped că lupii la prada asupra României? Şi-acum mai mult ca altădată el şi ai lui puneau pieptul la bătaie împotriva celor ce doreau să lovească în ţara lor. Şi în poporul lor. Aşa cum era el. Bun -  rău, sărac – bogat, prost – deştept, era poporul lui. “Ai
grijă”. Îşi dădea seama ce vroia să-i transmită Roman prin acest “ai grijă”. Ştia şi el că nu va mai dura mult şi multe se vor schimba în ţara asta. De sus şi până jos. Şi de jos până sus. Nu-l prea interesa.
   El îşi făcea meseria. Dar îl durea sufletul când vedea câţi aşteaptă să se înfrupte din ceea ce însemna România. Şi-aşa destul de puţin şi pentru poporul ei. Dar ce conta pentru hrăpareţi? Îl plus, în esenţă, el, Novac era un om paşnic. Iubea liniştea. Iubea pacea. Şi se temea de o răsturnare belicoasă. Se temea de război. Războiul însemna moarte. Iar el ura moartea. Îi era scârbă de moarte. Războiul însemna necazuri. Şi necazuri erau (şi-aşa) destule. Necazuri mai trebuiau poporului său? În niciun caz.
   Tot vorbind cu el însuşi Novac se trezi pe malul Begai, prin locurile care-i plăceau lui. Unde imaginaţia îl ajută să creadă că se află undeva, departe, în păduri neumblate. Unde nu ajunseseră răutăţile omeneşti. Special o luase pe jos. Şi pentru mişcare. Şi să se răcorească la minte.
   Îl aştepta iarăşi o zi grea care începuse de mult. Său continua. Şi pentru el şi pentru “oamenii lui”. Se obişnuiseră dar uşor nu le era.
   Când ajunse îl întrebă pe Nicu dacă l-a scos pe Carandas şi Ionuţ de şup prealta. Nu aşteptă răspunsul şi intră în biroul lui. Nicu îl urmă. Îi făcu semn să-nchidă uşa, şi mai mult din semne îl întrebă:
- Nea Mitrica?
- A plecat să instaleze pe alţi doi la domiciliul lui “VARGA”.
- Pe cine?
- Pe JORA şi pe Lie.
- Să-l pună doar pe JORA.
- Nu-i prea tânăr şefu?
- Este. Însă îi merge mintea. Şi avem nevoie de toţi ceilalţi.
- Am înţeles.
- Mergi şi tu şi instruiţi-l cum trebuie pe JORA şi lăsaţi-l acolo. Să-şi ia mâncare, apă şi tutun că nu se ştie când îl va schimba cineva.
- Nu prea fumează.
- O să fumeze, insistă Novac. Apoi se aplecă asupra hârtiilor ce le aşezase pe birou în timp ce discuta cu Nicu.
   Nicu înţelese că discuţia se terminase. O luă spre uşă. Când o deschise simţi că Novac ridicase capul. Apropae în acelaşi timp îi auzi vocea.
- Aseazate-n fotoliu.
   Tăcut, Nicu se aşeză în unul din cele două fotolii ce se aflau în faţa biroului la care stătea Novac. Destul de rupt ce-i drept.
  Îl văzu pe Novac că ridică receptorul şi că formează un număr. De patru cifre. După puţin timp îl auzi că îl întreabă pe maiorul MIRON, care intrase ceva mai devreme ofiţer de servici dacă au venit nea Mitrica, nea Misa, Sima şi Firu. La răspunsul afirmativ al lui MIRON, Novac puse receptoru-n furcă, se aplică din nou asupra hârtiilor din faţa sa, apoi ridică fruntea şi îşi frecă ochii, timp în care vocea obosită întrebă:
- Le-ai văzut?
- Ce să văd? Tresări Nicu.
- Hârtiile astea, ce să vezi altceva.
- A, da, le-am verificat.
- Şi?...
- Din punctul meu de vedere sunt gata. Doar să semnaţi.
- Semnează tu. În timpul ăsta se bărbieresc. Să mă-nvioreze puţin.
- Am înţeles.
- Faceţi şi voi o cafea.
- păi... n-avem.
- Uite cutia asta de ness. Zahărul dincoace. Spune-i Filutii să fiarbă apă.
-  Avem deja apă fiartă.
- Deja?...
- Da. Ne-am gândit că vreţi vrea ness, şi că veţi face cinste.
- De ce? e ziua mea?
- Nu. Însă de obicei aşa faceţi. Dacă n-avem noi daţi dumneavoastră. Şi invers.
- Adică dacă am eu, fac cinste, nu?
- Ei, nici chiar aşa.
- Dar pe-aproape. Bine. Faceţi pentru toată lumea.


* * *
   Când reveni în birou, îi găsi pe toţi aşezaţi în fotolii sau pe scaune, fiecare cu ceaşca personală în faţă. Se aşeză şi el. Apoi îi privi pe rând. Parcă arătau mai obosiţi decât el.
- Ce-aveţi mutrele astea? Va ploua în casă?
   Nimeni nu răspunse. Doar nişte surâsuri schiţate şi alea. La câţiva.
- Cred că v-apasa întreaga situaţie. Şi oboseală. Dar n-am ce face.
   Îi privi din nou. Lângă el stătea nea Mitrica. Om în pragul pensionării. Dar rar aşa om. Neobosit. Şi cu mintea mai limpede decât a majorităţii celor mai tineri. Un om pe placul lui Novac.rezistă să stea tot timpul la servici şi deşi avea şi el, ca oricare altul probleme acasă cu soţia şi cele două fete, niciodată nu-l auzea să se plângă.
   Şi ceilalţi toţi erau băieţi buni. Oameni de sacrificiu. Oameni sacrificaţi. Şi buni prieteni.
- Mai durează mult şefu’...? întrebă impersonal unul dintre ei.
   Novac nici nu-şi dădu seama cine întrebase. O voce de undeva, de departe.
- Nu ştiu. Nu cred. Sperăm că după demolarea zidului Berlinului să se schimbe şi la noi ceva. Mai ales după Congresul al XIV-lea. Speram şi speram. Altceva nu pot să vă spun. Şi-aşa am vorbit prea mult.
   Oricum, uşor nu va fi. Suntem înconjuraţi doar de “prieteni”. Toţi sunt cu ochii pe noi. Şi se năpustesc asupra noastră ca ciupercile după ploaie. Noi să ne facem datoria aşa cum ştim mai bine. Să nu-i lăsăm să lovească în Romania- ţara noastră. Cei ce lovesc în România, lovesc în noi. Şi ne vom opune cu toată fiinţa noastră. Dar hai să trecem la treburile noastre. Vine peste noi “ARABUL”-pe care-l cunoaşteţi majoritatea. Aţi mai dat piept cu el. Vine de la Belgrad – unde este ataşat de presă al ţării sale.
- Îl ştim, murumura două voci.
- Cine-a zis că-l ştie? Insistă Novac.
- Noi, ridicară mâinile Sima şi Firu.
- Voi vă veţi ocupa de el.
- Doar noi?!!!
- Da. Ceilalţi au alte treburi.
   Nicu şi Lie vor avea grijă de “SAKE”. Jipa şi Anda de “MONC”.
- Ăştia cine mai sunt? Întrebă Anda.
- N-aţi auzit de ei? “MONC” este funcţionar la ambasada unei ţări membre a NATO. Cine a fost în vara la ARAD cred că  a avut de-a face  cu el. Mai mult în Ardeal a acţionat până în prezent. Pe “SAKE” chiar nu-l cunoaşteţi. Este reprezentantul unei ţări asiatice la Bucureşti. Lucrează tot pentru NATO. Bucureştiul spune că este foarte incisiv. Nu se lasă până nu-şi îndeplineşte misiunea. Cunoaşte karate şi nu se dă în lături să folosească arma. Şi “ARABUL” face pe nebunul.
   Simţi foiala spre locul în care se aflau Nicu, Lie, Sima şi Firu.
- Veţi lua pistoalele cu voi. Şi spray-ul lacrimogen. Cu condiţia să le folosiţi doar în caz de extremă necesitate.
- Am înţeles.
- Eu îl iau pe Gigel şi voi sări în ajutorul celor cărora le va fi mai greu. Ţinem permanent legătura prin staţie. Dacă nu ne auzim între noi apelăm la dispecerat. Mariorul Miron va fi ajutat de nea Mitrica.
   Apoi către ultimul menţionat.
- Ştiu că aţi vrea în teren, dar în situaţia de astăzi va fi nevoie de o dirijare centrală. Mă bazez pe experienţa dumneavoastră. Deocamdată, pe cei ce au lucrat şi ieri şi azi noapte îi lăsăm liberi.
Dacă va fi neapărată nevoie îi veţi chema dumneavoastră şi-i veţi trimite acolo unde va fi mai necesar ajutorul lor. Îmi comunicaţi şi mie când se întorc cei pe care i-am trimis să-l conducă pe “BĂRBOSUL” până la graniţă. Şi tot dumneavoastră ţineţi legătura cu posturile de control ale poliţiei. Eventual şi cu patrulele mobile ale circulaţiei. Speram în ajutorul lor.
   Un alt aspect. Vorbiţi cât mai puţin şi numai codificat. De regulă spionii diplomaţi au aparatura de ascultare-inregistrare pe autoturisme. În acest sens vom schimba şi noi codul ofiţerilor. Vom codifica pe echipaje. Astfel că echipajul lui Sima şi Firu va fi DELTA 1 iar Sima DELTA 1 S şi aşa mai departe. Echipajul Jipa şi Anda va fi DELTA 2 iar cel format din Nicu şi Lie să fie DELTA 3.
- Şi dumneavoastră? Întrebă Gigel.
- Noi vom fi DELTA 10. În felul acesta poate că îi derutam, să-i facem să creadă că suntem mai mulţi.
- Dacă totuşi ăştia forţează? Doar sunt meseriaşi. Cum procedăm?
- Voi fi pe-aproape. Atunci voi hotăra. Dar sunt tot mai convins că nu este bine să îi lăsăm să intre. După...va fi prea târziu să recuperăm ce vor lua de la părinte. Se vor prevala de imunitate diplomatică şi ... p-aci ţi-e drumul.
   Se auzi o bătaie în uşă. Ofiţerul de servici îşi vârî capul.
- Vin cei doi dinpre Arad.
- Juncu şi Gruia?
- Da. Şi nu vin singuri.
- Cum adică...
- Păi, i-a ajuns din urmă “BĂRBOSUL”.
- “BĂRBOSUL”?
- Da.
- Asta ce-o mai fi frate, zise Novac tare. Le-am ordonat să-l treacă graniţa pe la Nădlac şi ei... care o fi şmecheria?!!! Uite cum facem. Sima şi Firu să-l aştepte pe “ARABUL” la intrarea dinspre Sag. Ceilalţi - fiecare la locul lui iar eu şi Gigel le ies înainte băieţilor să văd care-i situaţia.
   După ce-l ruga pe nea Mitrica să raporteze despre întoarcerea BĂRBOSULUI. Novac ieşi. Îl lasa pe Gigel la volan pentru a se gândi în linişte la ce avea de făcut.
   Opri la postul de control al miliţiei de la intrarea în oraş şi-l rugă pe plutonierul Matei să oprească maşina cu număr de Viena în care, aşa cum transmiseseră Juncu şi Gruia trebuia să se afle “BĂRBOSUL”. Nu trecu mult şi un scârţâit de frâne provoca panica în rândul tuturor participanţilor la traficul rutier, mulţi dintre ei făcându-şi cruce sau duceau un deget la tâmple, ceea ce se putea traduce că şoferul care frânase “nu le avea pe toate”.
- Ce-ţi veni Nelule? Îl apostrofă Novac pe cel ce se pregătea să-i raporteze.
- V-am văzut târziu şi aveam viteză prea mare, gâfâi Nelu.
- Tu vezi cum ne priveşte lumea? Ce crezi că zic oamenii ăştia? Să-ţi spun tot eu? Zic că ori eşti nebun ori că noi, securiştii,  ne facem de cap.
- Păi, ce ei ştiu cine suntem?
- Nu până acum. Dar cine-şi poate permite să frâneze în halul ăsta lângă postul de control?
- Aveţi dreptate, lasa Nelu capul în jos. Doream să raportez cât mai repede.
- Zi-i, ce s-a întâmplat? Ce-i cu  “BĂRBOSUL”?
- Aşa cum aţi ordonat, l-am condus până la P.C.T.F. Nădlac şi am aşteptat până ce l-am văzut că trece dincolo, la unguri.
- Şi?
- Apoi am luat-o încet spre Arad şi am continuat la fel spre Timişoara. Pe la Orţişoara ne-am pomenit cu el în spatele nostru. Am comunicat Dispeceratului şi am tras tare, bănuind că veţi fi aici.
- Mda. Tipul cred că e nebun.
- Şi noi credem la fel. Vă raportez că pe drum se strâmbă la noi, caută mereu să ne depăşească...dar uite-l. vine ca un bolid. Şi mai ziceaţi de mine.
- Hai, las-o moartă. Mai bine ia-o binişor spre Casă popii. Anunţă-l pe Jora să fie atent şi să ne comunice dacă apare pe-acolo. Eu încerc să-l opresc cu poliţia.
   Plutonierul Matei deja sărise din cabină şi se postase pe bandă pe care se deplasa “BĂRBOSUL”. Numai tinereţea şi antrenamentul îl salvară pe plutonier, care se aruncase cât era de lung în şanţul ce străjuia cabina punctului de control. Când se ridică, “BĂRBOSUL” nici nu se mai vedea.
   Novac se apropie încet de cel ce se ridicase deja. Îi spuse, mai mult în glumă:
- Nu ştiam că poţi să aterizezi chiar aşa mai Matei.
- Râdeţi de mine dle Maior?
- Nici eu nu ştiu dacă râd sau nu, zău aşa. Ceea ce ştiu e că mă bucur al dracului că ai putut să scapi.
- Am avut noroc dle Maior.
- Noroc pe naiba. Munca Matei. Munca şi orientarea. Că dacă nu erau antrenamentele şi isteţimea ta, adio noroc.
- Aveţi dreptate. Mulţi dintre noi îl înjuram pe şeful nostru că ne pune destul de des să facem antrenamente, dar uite că în asemenea situaţii ne prinde bine. Dacă nu săream, degeaba mai chema salvarea.
- Aşa este Matei. Tu ai văzut figura celui de la volan?
- Văzut pe naiba. Am sărit pur şi simplu. Totuşi îi ţin minte ochii. Ficşi spre mine.
- Eu am văzut-o Matei. Schimonosită. Rânjea pur şi simplu. De plăcere că te va lovi.
- E nebun şefu!?!!
- Nebun? Nu, continua Novac impersonal. Mai degrabă cretin. I-a ajuns cuţitul la os. Probabil că pierde mult sau totul dacă nu-şi îndeplineşte misiunea aici.
   Apoi către plutonier.
- Mulţumesc că ai vrut să m-ajuţi. Bine că ai scăpat. Acum fug spre ai mei. Sigur vor avea nevoie de mine.
   Făcu din mâna la salutul plutonierului şi se urcă în maşină. Turtita- deja demară până când trânti Novac portiera.
- Nu-ţi zic nimic Gigele. Mergi cum ştii tu. Numai să ajungem repede la băieţi.
   Aprecie faptul că Gigel nu comentă cu nimic scena la care asistase mai devreme. Tăcu şi el, gândind aproape nicăieri.
   După ce se reculese câteva clipe, Novac apasa pe buton şi ceru dispeceratului să-l alarmeze pe Jora să fie atent.
- Atenţionat, Delta 10.
- Bine. Şi să nu acţioneze sub nici un motiv până nu ajung eu.
- Am înţeles.
- Valabil ordinul şi pentru Gruia şi Juncu.
- Transmit Delta 10.
   Ce-o fi în capul pricăjitului asta de ZANCK, se întrebă în gând Novac. O fi totuşi nebun? Îi e teamă de felul cum va fi judecat, pentru neîndeplinirea misiunii? Îi era teamă că nu va fi plătit? Sau, pur şi simplu îi era teamă? Încă nu întâlnise în cei douăzeci de ani de activitate un asemenea inamic. Auzise, citise că înainte, în timpul şi imediat după război existau asemenea specimene. Un fel de kamikadze prostesc. Exact aşa se comportă şi aceasta stârpitură. Totuşi nu eara specific lor. A celor din vest cu care se confruntase Novac în activitatea sa. Şi nici a celor din est, adică a ruşilor. Căci în ultimii ani Novac se lovea şi de ei. Şi , mai ales stilul kamikadze nu era specific bastarzilor. Iar din datele primite reiese că “BĂRBOSUL” era fiul unei unguroaice de pe la noi şi al unui “oarecine” de pe nu se ştie unde.
   Novac continua să fie contrariat de comportarea “BĂRBOSULUI”. Nu-l  înţelegea.
   Gândurile-i fură întrerupte de dispecerat care-i comunica despre ZANCK că a intrat pe strada popii.
   - Acu să vezi, zise Novac tare.
- Ordonaţi, sării Turtită din ale lui.
- Nu ordoni nimic. Apropie-te de Jora. Să vedem cum este ascuns.
- Am înţeles.
- Ce tot îi dai mai cu “am înţeles”. “Am înţeles, am înţeles. Cred şi eu că ai înţeles.” Mai bine treci la executare ( dă-i bătaie).
- Am înţeles, zâmbi, ferit Turtită.
- Ia vezi. Poate-ţi dau una după ceafă.
   Se apropiau de piaţă Sinaia când MIRON, de la dispecerat transmise:
- Delta10, “BĂRBOSUL” a oprit chiar în faţa locuinţei popii.
   Novac înmărmuri. Îi făcu semn lui Turtită să meargă şi mai repede. Nu ştia ce să facă. Să ordone lui Jora să-l oprească pe ZANCK era prea periculoc. La fel şi pe Gruia şi Juncu, care încă nu ajunseseră în zonă. Chiar în acel moment se auzi vocea lui Juncu.
- Delta10, suntem aproape. Încercam să-l oprim noi.
- Nu. Categoric nu, ordona scurt Novac.
   El văzuse nebunia şi notararea în ochii lui ZANCK şi nu vroia ca oamenii săi să-şi rişte viaţa pentru un NIMIC. Se gândi că este mai bine să-l lase să intre şi se va orienta la ieşire. Îl va aştepta el sau mai mulţi. Va vedea.
- Lăsaţi-l să intre. Ordonă el.
   Dispeceratul sparse imediat tăcerea scurtă urmată de ordinele contrare logicii ale lui Novac.
- Delta 10.
- Da.
- Altă belea.
- N-o lungi.
- “ARABUL” a trecut de punctul de control. Intră acum în Timişoara.
- Delta1? Îl are?
- Da.
- Îmi spui doar când este nevoie despre situaţia lor. Doresc puţină linsite.

* * *
  Sima şi Firul rulau uşor dinspre Jebel. Aşa hotărâseră ei. Se aşteptau ca “ARABUL” Să se deplaseze cu viteza iar dacă ar fi stat pe loc, până demarau, până prindeau viteză ce-l aşteptat s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Adică l-ar fi pierdut. Şi din câte înţeleseseră, nu era momentul să-l piardă. Se gândeau că mai bine ar fi luat pe altul în urmărire decât pe “ARABUL”.
- Tot un drac, se auci vocea lui Fanut.
- Ce zici mai? Cum adică tot un drac?
- Ori “ARABUL”, ori “MONC”, ori “SAKE”, totuna.
- La asta te gândeai şi tu?!!!
- Păi la ce altceva. Tu gândeai la plajă, eu la munte?
- Pe dracu. Tot la asta gândeam şi eu.
- E bine.
- Ce e bine?!
- Că suntem pe aceeaşi undă.
- Normal.
- De ce normal?
- Lucrăm de atâţia ani împreună şi consider că este normal că felul nostru de a gândi şi de a acţiona să se apropie în cât mai mare măsură. Ne-am apropiat foarte mult stilul de muncă aşa cum încercam acumm să ni-l apropiem de cel al şefului.
- Umbli cu periuţa?, încerca Firu să-l necăjească pe Sima întorcând capul spre spatele autoturismului.
- Ca şi tine, răspunse Sima. Şi ce faci, n-ai încredere în ceea ce văd eu în oglindă retrovizoare? Crezi că eu nu văd bolidul ăla care tot creşte?
- Mai bine taci şi arde-o. Să ne prinda-n viteza. Astfel nici nu-şi dă seama că suntem filori şi nici nu-l pierdem.
   Sima apasa pe acceleraţie. Nu trecură multe secunde până ce “ARABUL” – căci el era- îi ajunse din urmă.
- Lasă-l să ne depăşească, îl rugă Firu pe Sima.
- În oraş. Până acolo îl ţinem din faţă. După ce intrăm în aglomeraţie îl luăm din spate. Astfel sper să nu-şi dea seama că-l urmărim.
- Până la urmă tot ne va descoperi. Dar ai auzit ordinul. Îl ţinem cu orice risc. Nu-l lăsăm să-şi facă de cap.
   Comunicară apoi dispeceratului şi-şi văzură de drum, lăsându-se depăşiţi  după ce trecură de Punctul de Control.
   “ARABUL” se deplasa destul de tare privind uneori în oglindă retrovizoare. Nu observase nimic suspect până acum. Dar ştia din experienţă că, rareori filorii se deplasau până la graniţă. În funcţie de importanţa pe care o acordau celui urmărit se deplasau până la P.C.T.F. sau îl aşteptau pe traseu. Poate că deaceea nu a zărit pe nimeni în urmă, îşi zise “ARABUL”. Aşa că îşi multiplica atenţia asupra celor care staţionau pe traseu ori se deplasau încet. Când ajunse aproape de Sima şi Firu gândi  că ar putea fi ei, dar nu era sigur. Observase că se deplasau cu viteză moderată şi apoi apăsară tare pe acceleraţie. Să nu fie ajunşi, îşi zise el. Deci s-ar putea să fie ei. Dar când Sima şi Firu, în apropiere de Postul de Control al Circulaţiei încetiniră până la limita legală, numai fuse sigur de concluzia lui. El nu încetini. Trecu tare pe lângă poliţistul aflat în cabină. Ştia că, de regulă, poliţiştii din România nu prea opresc maşini cu număr diplomatic. E drept ca al lui era număr diplomatic de la Belgrad, dar poliţiştii romani le cunoşteau. Erau obişnuiţi că diplomaţi acreditaţi la Belgrad să treacă frecvent graniţa, să vină la Timişoara, la piaţă sau la magazine şi să-şi cumpere diverse lucruri. De la miez de nucă până la îmbrăcăminte deoarece era mult mai ieftin şi, deseori mai de calitate. Bineînţeles că mulţi foloseau aceste deplasări ca acoperire. Îşi făceau meseria. Întâlniri, preluări de mesaje, plăti anticipate sau nu şi mai ales, instructaje ale agenţilor pe care-i aveau în legătură. În Iungoslavia sau alte ţări. Preferau să facă aceste lucruri pe teritoriu neutru.
   Totuşi nu fu uimit tare când observă că Sima şi Firu măresc viteza pentru a nu rămâne prea în urmă. “s-ar putea totuşi să fie ei”, îşi zise ei.
   Ori mai bine zis şi ei. Dar acum îi era mai greu să-i descopere. Erau mult mai multe maşini. Calea Sagului, destul de largă, era aglomerată. Lasă că-i văd eu, îşi continuă “ARABUL” gândurile. Şi-apoi nu prea are importanţă. Merg drept la ţintă. Opresc chiar în fata ţintei şi intru repede. Iau ce trebuie de la sfinţia sa şi pe-aici ţi-e drumul. La Belgrad. Acolo preda ce ridică de aici şi mai picau ceva arginţi în teschereaua ce se îngroşa după fiecare mişune dată de stăpânii pe care-i servea de câţiva ani. Nici nu-şi făcea probleme mari. Cu prezenţa securităţii. Le cunoştea stilul. Precauţie şi iar precauţie. Până se vor dezmetici ei, dacă vor fi prezenţi, el va fi departe. Iar pe şosea nu-l ajungea nimeni. Nici la graniţa nu-l opreau. Se prevala de imunitatea oferită de funcţia diplomatică. De câte ori nu-şi făcuse treaba. Şi simţise “coadă” după el dar nu păţise nimic. “el drept că se consideră şi un dur. Ba, unii chiar o spuneau sus şi tare. “ARABUL” e dat dracului. Nu se lasa prins.” Ştia şi el că e greu să fie prins. Era uns cu toate alifiile. Şi-apoi era el reprezentant al ţării sale la Belgrad, dar şcoala de spionaj o făcuse la Bucureşti. La Băneasa. Alături de mulţi dintre securiştii romani. Aşa că, ce învăţaseră ei ştia şi el. Apoi, câţiva ani se perindase prin diverse tari mai mult sau mai puţin dezvoltate. Tot la Ambasadă. Tot pentru a învăţa meseria. De aproape un an funcţiona la Belgrad, unde nu era uşor. Răspundea de Zona BALCANI- adică de România, Bulgaria şi bineînţeles, Iugoslavia. Nu de puţine ori se deplasa în Ungaria, Grecia, Polonia. Şi  nu-i era uşor, toate având securităţi foarte bine cotate. Cei mai buni i se păreau romanii. Poate şi unde învăţase cu atâţia actuali securişti. Unii dintre ei rămânându-i prieteni. Bulgarii
erau duri iar sârbii neiertători. Dar lui nu-i pasă. Se consideră bun şi nu credea că va da greş. În plus, de când acţiona şi în numele NATO, bineînţeles în secret, se consideră invincibil. Cu spatele acoperit. Tot gândindu-se aşa “ARABUL” coti brusc pe str. Alexandru Odobescu. Un plus de precauţie nu strică. Şi cele câteva străduţe până la popa îi oferea condiţii optime de a descoperi filajul. Le ştia pe dinafară aceste străduţe. Deci continuă pe str. Al. Odobescu, stânga pe Griviţa Rosie, iar stânga pe Gheorghe Doja şi o ultimă stânga pe str. Treboniu Laurian. Încă nu era hotărât dacă să-şi lase maşina pe str. Treboniu Laurian ori s-o parcheze direct pe str. Timotei Cipariu, lângă “VARGA”. Se hotărî să parcheze pe str. Treboniu Laurian şi să se deplaseze pe jos cei aproape 100 metrii cât mai avea până la casa popii. 100 de metri până la îndeplinirea sarcinii. 100 de metri şi gata. Spre casă. Spre familie. Spre bani. Adică dolari.

* * *
   Când “ARABUL” o luă pe str. Al. Odobescu, Sima şi Firu se priviră miraţi.
- Ce crezi, întrerupse tăcerea Fanut. Să meargă chiar aşa, direct unde bănuim noi?
- Nu este în firea lucrurilor, dar mai ştii?!! Tu nu vezi? Graba de a pune mâna pe informaţiile şi casetele de la popa îi face să înnebunească. Să-şi schimbe obiceiurile şi să încalce canoanele meseriei.
- Vorbişi şi tu. Parcă meseria asta s-ar baza pe canoane. Ştii şi tu că sunt n+1 posibilităţi să-ţi îndeplineşti misiunile.
- Da, dar sunt şi n+1+1 posibilităţi să le contracareze. Şi ştii de ce?
- Dacă-mi spui tu, că eşti mai cu glagorie la cap.
   Cam aşa decurgeau discuţiile între cei doi în timpul misiunilor. Dar şi când se întâlneau cu familiile. Un pic “la mişto”. Totuşi Sima răspunse.
- Băi, nu că-s eu mai deştept, dar ştii tu foarte bine că acel +1+1 constă în faptul că noi acţionăm la noi în ţară, la noi în oraş, în zone cunoscute, între oameni cunoscuţi.
- Bine băi deşteptule. Ai câştigat. Aşa că taci odată şi comunica şefului poziţia “ARABULUI”.
- Ei, aici ai tu dreptate.
   Apasa pe buton şi strigă:
- Delta 10.
- Delta 10, se auzi răspunsul lui Novac.
- “ARABUL” vine direct spre ţintă. A luat-o pe str. Odobescu şi acum semnalizează pentru a continua pe Griviţa Rosie.
   Şi Novac se miră de traseul “ARABULUI”. Oare chiar să se grăbească în halul ăsta? Îşi zise el. Să meargă direct la popă? Fără griji, fără teamă, fără ruşine? Să nu-i pese deloc că va fi prins?
- Delta 1, se hotărî el.
- Da.
- Suspendă urmărirea. Aşteaptă ordinele mele.
   După ce primi răspunsul afirmativ, Novac îi spuse lui Turtită să oprească maşina lângă farmacia situată în apropiere de statuia “MARIA”. Îi spuse să aştepte şi  coborî.
- L-aţi văzut pe Jora? Îi zise Turtită.
- Nu. Am şi uitat de el.
- Păi e chiar pe colţ. Ăla care vinde lozuri.
- Aha!! Lasă-l acolo. Eu am altă treabă Mai bine comunica lui nea Mitrica să-mi trimită un echipaj de poliţie. Şi, dacă vrea, să vină şi maiorul Roman.
- Ce vreţi să faceţi şefu’?
- O să vezi. Să fiţi cu ochii pe mine. Poate vă solicit ajutorul.
   Imediat Novac traversa strada şi trecu hotărât printre cele două uşi masive ce străjuiau intrarea la locuinţa satanei în sutana. Se opri după uşă şi se puse pe aşteptat. Dacă “ARABUL” va intra îl va opri. La fel va proceda şi cu “BĂRBOSUL”. Singura problemă putea fi dacă “BĂRBOSUL” ar fi ieşit în acelaşi timp când “ARABUL” intra. Dar avea un atu destul de mare în buzunar. Un atu care se putea transforma într-un adevărat ac pentru cojocul “ARABULUI”. Bineînţeles, dacă şi acesta nu-şi pierduse minţile aşa cum o păţise “BĂRBOSUL”. Cel puţin aparenţele asta arătau. “Că BĂRBOSUL” nu le mai avea pe toate. Se aşeză bine şi se pregăti să aştepte. Ministatia de la buzunarul de la piept tăcea. Deci în eter era linişte. Înseamnă că “ARABUL” a coborât. Ultima comunicare era că “ARABUL” fusese văzut oprind maşina pe strada Treboniu Laurian, în apropiere de str. Timotei Cipariu. Îşi închipuia că “ARABUL” oprise şi mai aşteptase puţin la volan, cu toate simţurile în alertă. Dacă nu i se părea nimic suspect, cobora şi o luă pe jos cu o eventuală mică verificare care numai avea rost căci nimeni nu-l urmărise pe străzile care-i asigura maximul de condiţii să descopere dacă este urmărit.
   După nici zece minute Novac auzi foşnet de frunze lăsat de nişte paşi pe strada obişnuit pustie, străjuita de-o parte şi de alta de castani groşi cât nu-i putea cuprinde nici el, deşi avea braţele destul de luni. Se gândi că poate fi “ARABUL” şi peste câteva secunde auzi vocea tinerească a lui Jora.
- Intră cineva, Delta 10.
   Novac nu răspunse. Se făcu una cu tocul uşii, aşa fel să nu fie observat din primul moment. Apoi opri ministatia. Conta pe surpriză foarte mult.
   Într-adevăr, “ARABUL” intra hotărât. Nu se uită nici stânga, nici dreapta. Începu să urce treptele. Când ajunse pe la jumătate, auzi o voce dură:
- Stai pe loc “CHIRIŢĂ”.
   “ARABULUI” nu-i venea să creadă. Cineva îl somă să stea pe loc. Şi nu numai atât. Îl somă cu porecla pe care i-o dăduseră colegii de la Băneasa. Că aşa era obiceiul. Să nu te strige pe numele sau prenumele ce-l aduceai de acasă, cine ştie de pe ce meleaguri sălbatice, uneori, coborâţi direct din pomii junglei. Şi atunci fiecare dintre viitorii ofiţeri veniţi din ţări străine primeau o poreclă. El o primise pe cea de “CHIRIŢĂ”. Nu-şi mai aducea aminte ce coleg hâtru io dăduse. Dar mai conta? Cineva, acum, aici, chiar aproape de îndeplinirea misiunii îl strigase “CHIRIŢĂ”. Şi nu numai atât. Îl somase să se oprească.
   Când “ARABUL” încerca să ducă mâna la buzunar, Novac îl avertiză iarăşi:
- Nu te-aş sfătui “CHIRIŢĂ”!
 Arabul renunţa şi aşteptă. Bănuia că celălalt va continua să-i vorbească, poate astfel să-şi da şi el seama cu cine are de- a face. Simţi că tipul vine spre el. Când consideră că e destul de-aproape se întoarse brusc şi dădu cu dosul mâinii drepte cât putu de tare. Lovi ceva ca un drug de fier. Chiar îi veni să zică “AU”. Dar era un tip tare şi nu se lăsă uşor. Aşa că se lăsă brusc pe vine şi lovi în plin în plexul lui Novac. Auzi un icnet şi zâmbi bucuros. Dar nu-şi duse zâmbetul până la capăt. Simţi o lovitură în umărul stâng care-l dezechilibră apoi alta în moalele capului şi căzu jos, pe treptele pe care sperase să le urce fără probleme doar cu câteva clipe mai devreme. Apoi o mână mare îl apucă de umăr, îl ridică şi-l întoarse cu faţa spre inamic. Văzu un om pe care nu-l cunoştea şi nu-şi închipuia în acele clipe de unde este el cunoscut acestul colos.
   Novac îl privea pe “ARAB” printre gene. Îi ridică bărbia şi-i zise:
- De ce nu asculţi “CHIRIŢĂ” de un om mai bătrân?
   ARABUL tăcu. Nu ştia ce să zică. Novac continua calm.
-Te-ntrebi de unde te cunosc? Nu?
   La semnul din cap al “ARABULUI” că într-adevăr  se întrebă, Novac îi zise.
- Poate preferi să-ţi zic pe numele adevărat. ABDUL? Stai, nu te bucură. Ştiu că asta ţi-e prenumele. Nu te teme, îţi cunosc şi numele. Şi multe altele despre tine. Văd că am devenit duşmani. Ai uitat unde ai învăţat?
- Nu domnule.Dar tot nu vă cunosc.
- Normal că nu mă cunoşti pe mine.Însă eu, te-ai convins, te cunosc pe tine. Vrei să-ţi spun de unde?
- Da.
- Din exerciţiile practice pe care le executaţi în Bucureşti pentru a deveni meseriaşi.
- A, da...
- Nu, că tu nu m-ai văzut pe mine.Dar văd că meserie ai învăţat şi o foloseşti împotriva noastră. E frumos?
   Arabul tăcu.
- Şi mă mai şi ataci...
- Ce să fac domnu’? ordinele sunt ordine.
- Plus banul ABDUL, plus banul.
- Da, şi banul. Cui nu-i trebuie...
-De ce n-ai stat cuminte când te-am strigat “CHIRIŢĂ”?
- De obicei nu mă dau bătut.
- Ei, acum te-ai lăsat. Sper să nu-ţi pară rău...
- Chiar nu-mi pare. Şi-aşa venisem cu inima strânsă...
- Ai las-o baltă. Crezi că nu ştiu că ai mai fost în Timişoara...
- Da, dar pentru alte misiuni. N-aveau legătură cu voi.
- Ştiu şi asta. Crezi că dacă te-am lăsat să pleci, n-am luat alte măsuri?
- Zău?...
- Zău că zău. În plus, ştiu că-i mai ajuţi şi pe ai noştrii de la antiterorism. O informaţie utilă este totdeauna binevenită.
- Deci? Ce faceţi cu mine?
- Un târg.
- S-auzim.
- ABDUL sau, dacă vrei “CHIRIŢĂ”, facem un târg la care nu accept condiţii.
   ABDUL nu avu replică.
- Deci Abdul, îţi iei frumos tălpăşiţa şi nu mai vii prin România cel puţin şase luni.
- Aşa mult?
- Aşa mult. Şi nu de-altceva ci doar pentru faptul că nu vreau să mă mai ocup de tine. Nu am timp Abdul. Înţelegi?
- Da.
- Şi?
- Aşa voi face. Voi raporta superiorilor că trebuie să ocolesc România o perioadă. Găsesc eu motive. Merită totuşi ţara asta. Aici am învăţat. Aici am trăit câţiva ani. Şi oamenii au avut grijă de mine.
- Foarte bine Abdul.
- Sper să ne mai vedem peste şase luni.
  Şi Novac  îl lasa pe “ARABUL” să plece. Apoi transmise.
- Suspendaţi orice urmărire a ARABULUI. Ordin.


* * *
   Novac nu ştia ce vânzoleala era în eter de când intrase “ARABUL” pe uşă popii. Sfertul de oră cât durase toată “conversaţia” între ei trecuse foarte greu pentru Turtită, Jora, Sima, Firu şi inclusiv nea Mitrica de la Dispecerat.
   Când Turtită raportase  la Dispecerat ce ordonase Novac, apoi că “ARABUL” a intrat în aceeaşi clădire şi pe aceeaşi uşă cu şeful lor nea Mitrica îl sunase prima dată pe maiorul Roman. Când auzise ce se-ntâmplă, Roman exclamase.
- Ce-a păţit Novacul ăsta? I s-a urât cu viaţa?
   Apoi nea Mitrica raportase generalului Sandu. După câteva clipe de tăcere generalul spusese neutru.
- Ştie el ce face. Voi staţi pe-aproape. Interveniţi doar dacă va solicită.
   Dintre cei doi, Roman hotărî să meargă însoţit de un echipaj al poliţiei până la locul cu pricina.

* * *
   Deci când Novac ieşi, îl găsi pe Jora ţinând câteva lozuri în mâna tremurândă, pe Turiţa privindu-l cu ochi cât cepele, Sima şi Firu se apropiau ca nişte gladiatori gata să sfărâme totul în cale, iar Juncu şi Gruia stăteau în maşină, unul cu mâinile la frunte iar celălalt cu capul pe volan.
   Lui Novac nu-i prea ardea de zâmbet dar totuşi zâmbi şi-şi zise :” buni băieţi”. Şi chiar că îi simţea aproape de sufletul lui.
   În timp ce îi privea pe toţi cei care deja îl înconjuraseră, simţi o mişcare largă, ca şi cum venea o armată pe şenile şi tot ce se afla în cale trebuia să se dea la o parte ori să se lase dat la o parte. Era maiorul Roman. Ca un vuiet ce nu îl putea opri nimeni şi nimic.
- Băi Novacule, ce-i mai cu tine, ai înnebunit? Ţi s-a urât cu viaţa? Ai? Ia zi? De ce ţi-ai pus mintea cu unul din şefii teroriştilor din lume? A? zi bai? Ce-ai avut în cap bai Novacule? Ştiam că ai ceva mai multă glagorie acolo sus.
   Novac îl ascultă şi deşi prea obosit, îi venea să râdă. Dar nu putea.
- Romane, tu ai de gând vreodată să laşi şi pe altul să vorbească?!
   Roman tăcu poate pentru a doua oară în viaţa lui. Doar întinse ambele mâini, ceea ce înseamnă că “ poftim, vorbeşte”. Culmea este că poate faptul că Roman tăcuse, sau că îi dăduse care va să zică atât de uşor cuvântul, îi tăie pofta de-a vorbi lui Novac.
   Tot Roman sparse liniştea.
- Ce ai Novacule? Ţi-a pierit graiul? Ziceai că vrei să vorbeşti. Poftim. Eu te-am lăsat. Tu ce faci? Taci? De ce? nu mai ai nimic de spus?
  Novac îl opri prin gesturi, apoi zise:
- Romane! Şi voi toţi. Vă voi povesti altă dată. E mult de vorbit. Acum hai la treabă. Că n-avem prea mult timp.
   Apoi către toţi:
- Gata fraţilor. Să ne vedem de treabă. Fiecare la locurile stabilite. Acasă merg doar Gruia şi Juncu. Iar aici rămâne Sima şi Firu. Cum iese “BĂRBOSUL” să-l înhăţaţi, se adresă el celor doi:Apoi să mă chemaţi şi pe mine să mai discut odată cu smintitul ăsta.
   Roman râse:
- Eu unde să plec Novacule?!!
- Tu? La locul tău. Ai şi aşa destule probleme pe cap. Dacă ai nevoie de mine suni la birou. Acolo sau în teren mă găseşti sigur.
- Acum ce faci?
- Păi, toţi sunt pe poziţii iar eu iau o pauză de un ness la birou.
- Hai să te însoţesc.
- Cum doreşti.
- O palinca găsim?
- Se găseşte. De Bihor. Cea mai bună.
-Cate una mică nu strică. Să vedem necazurile în roz, dacă se poate spune aşa.

* * *
  În timp ce savuram mirosul nesului şi gustul palincii, Novac raportase generalului Sandu despre ceea ce făcuse la acea oră.
- Şi cu “ARABUL” cum te-ai descurcat? Întrebă generalul.
- Foarte bine. Suntem cunoştinţe vechi. Acum am devenit prieteni şi ne-am înţeles să nu ne mai viziteze câteva luni.
   Generalul zisese un “bine” scurt şi închisese. Avea destule pe cap.
- Ce-a zis şeful? Întrebă Roman.
- “Bine” – atât a zis.
- Deci, în mod tacit a aprobat felul cum ai acţionat.
   Novac dădu din cap. Semn că da, a aprobat. Dar se gândea totsui că mult mai uşor i-ar fi fost să primească ordine. Fă aşa. Fă aia. Fă pe aialaltă. Etc... Ordine concrete. A-l lăsa numai pe el să hotărască în acele zile şi în acele condiţii i se părea o povară destul de grea. Una este să acţionezi conform unor ordine directe, alta e să te orientezi la faţa locului. Să cam faci de capul tău cu alte cuvinte. Iar Novac era adeptul instruirilor în detaliu, al unor ordine clare şi precise pe care să se bazeze permanent executantul. Bineînţeles că în final, la faţa locului tot executantul, indiferent cine ar fi fost el, hotăra ce şi cum să facă. Dar dacă avea clar în minte detalii ale misiunii, îi era mai uşor. Novac îl înţelegea şi pe general. Acesta avea destule probleme pe cap. Conducerea D.S.S. îl pistona permanent. Că aşa, că pe dincolo, că de ce aşa şi că de ce nu altfel. Că-s prea multe sau prea puţine măsuri luate împotriva unor categorii de infractori, etc. Şi foarte multe erau din domeniul ”trecerii frauduloase a frontierei”, altele de propagandă antisocialistă şi, de o perioadă bună de timp le căzuse pe cap şi “VARGA” cu tot tăvălugul ăsta care se revarsa zilnic peste ei şi în calea căruia trebuia să iasă în primul rând el, Novac cu oamenii lui.
  Novac tresări la remarca lui Roman.
- Hei Novacule, unde eşti omule...
- Pe-aici, pe undeva răspunse Novac încet.
- Vezi că eu plec la ale mele. Roagă-l pe ofiţerul de servici să mă ţină la curent cu ceea ce mă interesează.
- O s-o facă. Mai stai puţin să-l sun pe colonelul Spiru.
   După convorbirea cu Spiru, Novac îi zise lui Roman.
- “BĂRBOSUL” e încă la popa în casă. Se pare că vrea să aştepte noaptea. Spera să scape.
- E tâmpit Novacule. Zău că-i tâmpit.
- Asta este. Tâmpit sau nu, eu trebuie să-l prind, remarcă Novac, conducându-l pe Roman până la poarta masivă ce străjuia intrarea la sediul său.
   După ce reveni la etaj, ordona ofiţerului de servici să-l anunţe dacă apar “SAKE” şi “MONC” sau alte probleme importante după care închise uşa biroului său, dădu drumul în surdină micului radio ce-l avea lângă telefoane, îi puse bărbia în palme şi se puse pe aşteptat cu ochii închişi ba clipind, după cum îi fugeau prin minte imaginile date de gânduri.

* * *

Tresări când auzi o bătaie uşoară în uşă. Nu zise nimic. Se frecă la ochi. Îşi dădu seama că aţipise. Nu mult dar somnolentă îl furase. Iar o bătaie ceva mai accentuată în uşă.
- Intră, răspunse el răguşit. Maiorul Miron îşi vârî capul pe uşă.
- Zii Miroane.
- Raportez că a sunat dl. Maior Petre de la Deva.
- Şi?
- Vin încoace cu “MONC”.
- Turtită?
- E-n sala de şedinţe.
- Spune-i să-ncalzeasca motorul. Iar Nicu şi Lie să stea pe poziţii la Remetea. În comună, nu la “PRIVIGHETOAREA”.
- Deja sunt acolo.
  Miron răspundea scurt, poate prea scurt pentru felul lui de a fi. De fapt, de câteva luni era mai tot timpul posac. Avea probleme cu unul dintre băieţi, cam bătăuş din fire - care se şi înhăitase cu alţii de seamă lui. Poliţia ajunsese să-i trimită scrisoare acasă despre comportarea şi anturajul fiului său. În plus, astfel de probleme l-au făcut să nu fie atent de vreo două ori în misiuni şi intrase în conflict şi cu Novac. Acesta din urmă nu-i reproşase nimic, dar Miron avea bun simţ şi parcă-i era ruşine de şeful lui. Şi nu numai de el ci şi de ceilalţi colegi mult mai tineri decât el. E-adevărat, cu mai mult elan şi mai multă vigoare. Dar experienţa ce-o avea era deseori mai necesară decât elanul şi vigoarea. Sau, poate, mai bine zis, toate la un loc determinau rezultate mai bune în activitatea lor de grup.
  Novac îl privi lung pe MIRON, dar nu-i zise nimic. Ştia că astfel el se va frământa mai rău decât ar fi căpătat reproşuri.
- Nea Mitrica e la inspectorat?
- Da. Când termină revină.
- Bine. Am plecat şi eu spre “MONC”. Dacă apare “SAKE” mă anunţi. Voi vedea atunci cum vom proceda.



* * *
   Nici nu simţi când ajunse aproape de PECOTIM. Şi poate nu simţea dar îşi aduse aminte de PALL şi BALINT, de STONE şi consoarta sa, de alte cadre de spionaj occidentale ori sovietice care-i căzuseră în plasă şi care, cum îşi dădu şi el seama, aproape majoritatea trecuseră prin această zonă. Zonă care le oferea, e adevărat, şi condiţii de verificare optimă. Spaţiu larg, Pădurea Verde alături, MOTELUL, călătorii nu staţionau mult iar în jur se fâţâiau mai mulţi străini. Nu conta tara de unde veneau. Sârbi, unguri, bulgari, italieni, polonezi destui şi în ultima vreme foarte mulţi ruşi. De fapt ruşi le spuneau ei că aşa erau obişnuiţi din nouă Republica MOLDOVA, dar tot ruşi erau. Lăsau impresia că se ocupau cu bişniţa, trecând frecvent în Iugoslavia. Novac primise câteva informaţii ciudate despre aceşti “turişti”. Le raportase dar opinia conducerii D.S.S. fusese că n-au timp să se ocupe şi de ei. Poate cel mai ciudat era faptul că aceşti rusi-moldoveni, se ocupau şi nu se ocupau de bişniţă. Pur şi simplu, staţionau ori se plimbau în zonă. Şi, de regulă într-un autoturism se aflau 3-4 pasageri, bărbaţi, rari câte o femeie, nu se cazau, dormeau în diverse parcări, mai mult în afara oraşelor. Nu prea făceau cumpărături şi nimeni n-ar fi putut spune din ce trăiau aceşti “turişti” căci nimeni nu prea-i văzuse în magazine ori implicaţi în cine ştie ce tranzacţii oneroase. Ciudat mai era şi
 faptul că de când apăruseră aceşti rusi-moldoveni, polonezii începuseră să se retragă spre nord. Iar colonelul Creţu observase aceleaşi simptome şi în Zona Aradului.
   Gândurile îi fură întrerupte de Turtită.
- Nu treceţi pe la prietenul dv?
- Ce prieten mai? La care te referi?
- La d-l Neamţu. Cel care m-a ajutat atunci cu PALL şi BALINT.
- Aha! Păi o fi la Ghiroda?
- Dacă nu-i el sunt bătrânii. Şi ştiţi că se bucura foarte mult când vă văd.
- Dar tu de unde ştii şi asta mai isteţule?
- Păi n-am venit de câteva ori după dv? Şi parcă n-aş mai fi plecat nici eu. Foarte buni oameni.
   Da. Foarte buni oameni. Turtită avea dreptate. Toată familia Neamţu era nemaipomenită. Ca mulţi alţii de prin părţile bănăţene. Ca şi din alte părţi, de altfel. Căci umblase prin câteva zone ale ţării Novac. Şi peste tot întâlnise oameni buni şi oameni răi. Preponderent buni. Dar rar cam Neamţu.
  Gandutile îi fură întrerupte de vocea obosită de vârsta a lui MIRON, dar şi dogită de numărul mare al ţigărilor CARPAŢI pe care le fuma. Miron parcă fuma înainte de a se trezi şi continuă până după ce-l fura somnul.
- Delta 10.
- Da.
- “MONC” s-a oprit în FĂGET. Se pare că va coti spre TOMEŞTI.
- Aştept confirmarea.
  Nu trecu mult şi MIRON îi comunică despre “MONC” că a virat într-adevăr spre Tomeşti.
- Ce-o cauta pe-acolo? Întrebă Turtită impersonal.
- Tu cunoşti zona?
- Pe la Făget, da, dar pe la Tomeşti n-am fost. Acolo e fabrica de sticlă care exporta totul, nu?
- Da, răspunse sec Novac aşa fel ca Turtită să nu mai continue. Să-l lase cu gândurile lui.
   El, Novac cunoştea zona. O străbătuse împreună cu nea Misa şi unul din comandanţii de la Bucureşti sosit în control şi sprijin. Ce om şi acest comandant. Un dur pentru cine nu-l cunoştea. Novac se rugase şi de el să nu fie trimis în provincie. Scăpase până atunci de a fi trimis în funcţie de conducere la Suceava, Bacău, Cluj, Sibiu, Ploieşti. De Timişoara simţea că nu mai scapa aşa că ultimul “argument” pe care-l susţinuse în faţa acestui comandant era acela că “nu se pricepe la protocol”. Şi respectivul comandant îi replicase sec: “lasa, că vei învăţa”. Iar primul care venise în control şi sprijin fusese chiar el. Printre altele, îi arătase şi Zona Tomeşti, o vale cum rar întâlneşti. Splendoare nu glumă. Verdeaţa, culori, patravarii, cabane, ape limpezi, păduri...
  Vocea lui Nicu întrerupse gândurile lui Novac.
- Delta 10.
- Spune Delta 3.
- Ce facem? Mergem spre”MONC”?
- Nu. Aşteptaţi-mă.
   N-avea rost să meargă spre “MONC”. Mult nu mai avea până la Remetea Mare aşa că preferă să vorbească fata în faţă cu Lie şi Nicu.
  După circa zece minute frânară aproape de maşină în care aşteptau Nicu şi Lie. Nicu sări din autoturism şi zise disperat.
- Şefu, de ce nu răspundeţi? Va strigă Dispeceratul de aproape un sfert de oră.
- Cum aşa? Se miră Novac. Doar am vorbit cu voi adineauri.
- Da, şi de-atunci nimic. N-aţi mai răspuns.
  Novac se repezi la Turtită.
- Ce-ai făcut mai, ai umblat la staţie?
- Nu şefu. Chiar deloc.
- E clar. Foloseşte percuţia.
- Ce să folosească? Întrebă neîncrezător Turtită.
- Percuţia Gigele. Adică arde-i un pumn. Sau un picior. Altfel nu porneşte.
  Turtită se conforma rânjind mânzeşte. Apoi făcu o probă cu Dispeceratul. Într-adevăr, acum staţia funcţiona. “Bună metodă”îşi zise el.
- V-aţi întâlnit cu Nicu? Întrebă MIRON.
- Întâlnit, confirma Turtită.
- I-a comunicat?
- Nu, ce să-i comunice?
- Despre “SAKE”. Vine dinspre Reşita. Prin Berzovia.
- Îi raportez imediat.
- Spune-i că fuge tare.
- Spun. Spun.
   Coborî din maşină şi fugi spre locul unde Novac discuta cu Nicu şi Lie. Dar nu mai era nevoie să raporteze. Discuţia avea ca subiect exact pe “SAKE” şi pe “MONC”.
- Băieţi, părerea mea e că n-are rost să mergeţi spre Făget. Consider că “MONC” nu face altceva decât să se verifice.
- Şi dacă totuşi contactează reţeaua din zonă.
- Mare lucru n-are ce contacta. Pe acolo locuiesc romani de-ai noştri. De când lumea oameni ai ţării acesteia.
- Totuşi.
- Nici un totuşi. Rişti în zadar. Eşti singur şi nu ştii de unde să-l iei. Mai ales că, peste munţi poate s-o ia spre NADLAG şi să vină spre Lugoj pe partea cealaltă.
   Nicu se supuse. Şi pentru că Novac era şeful dar şi pentru că, în principiu avea dreptate. Da, dar el şi Lie abia aşteptau să dea piept cu un spion de talia lui “MONC”.
- Deci îl aşteptaţi în localitatea COŞTEIU pentru a evita pierderea definitivă a lui “MONC”. Are deci mai multe posibilităţi să vină la Timişoara, inclusiv prin BANLOC. Deva nu mai are timp de el. Aşa că îl lăsăm să-şi facă de cap în zona respectivă şi îl prindem aici. Soluţie mai bună nu văd. Mai ales că eu plec în întâmpinarea lui “SAKE” .
- Credeam că rămâneţi cu noi.
- Deocamdată nu. Îi las pe Sima şi Firu pentru “BĂRBOS” şi eu le iau locul. Mă voi ocupa de “SAKE”. Împreună cu Jipa şi Anda. Dacă vom avea nevoie de ajutor vă chem. Pe voi, pe ei sau pe cei care i-am lăsat să se odihnească.
   Spunându-le încă o dată să nu rişte în zadar, Novac şi Turtită demarară puternic. N-aveau timp prea mult. Pentru  a ieşi în întâmpinarea lui “SAKE” era necesar să se întoarcă spre Timişoara, să traverseze oraşul şi-aşa destul de întins apoi să continue spre Stamora Moraviţa şi să se oprească la Voiteg, o localitate mică prin care “SAKE” era obligat să treacă chiar dacă ar fi venit prin Gataia sau prin Jamul Mare. Era mai cuminte să-l aştepte deşi era convins că asiaticul nu cunoaşte zona şi n-ar avea rost să o ia prin Jamul Mare, drum destul de prost întreţinut, parcă uitat de lume.
   Novac apasa pe butonul staţiei şi-l întrebă pe MIRON care mai este situaţia.
- Staţionară, Delta 10. Doar ca “SAKE” vine tare. Şeful de la Reşita spune că suspendă urmărirea. Nu pot să-l ţină.
- Bun îl aşteptam noi.
- Delta 1 are ceva de raportat.
- Important?
- Zice că l-aţi promis lor pe “SAKE”.
   Novac le dădu dreptate lui Sima şi Firu. Simţeau şi ei ca şi el plăcerea de-a te bate cu un adversar pe măsură. Aşa că hotărî că nea Mitrica să meargă lângă Jora şi să-l ajute în chestiunea “BĂRBOSULUI” iar pe Sima şi Firu îi chemă în sprijinul lui Jipa şi Anda, acolo unde se deplasa şi el cu Turtită. Nu avea un motiv special să adune atâtea forţe în acele condiţii vitrege dar faptul că în acea situaţie nu existau alte probleme deosebite şi că nu prea cunoştea sistemul de lucru al asiaticilor l-au determinat să hotărască astfel.
   Că nu cunoştea prea multe despre asiatici era adevărat. Până nu de mult ei nu prea se implicau în spionajul împotriva României. Cel puţin cât ştia el, fiii din partea Soarelui Răsare îşi vedeau de treabă. Rar se aflau în atenţie unui pretabili la colaborare cu organele de spionaj-contraspionaj ale României. În special pentru perioadele când se aflau trimişi în misiuni la ambasadele din alte ţări, de cele  mai multe ori occidentale şi unde, destul de frecvent, se achitau de obligaţii. În rest, până de curând nu erau băgaţi în seamă.
   Şi-acum? Acum se iveşte acest “SAKE”, reprezentant al ţării sale dar care lucra atât pentru NATO cât şi pentru cei ce l-au trimis, ultrapregatit şi ultrahotarat să-şi ducă misunea până la capăt. Nici nu ştia cum să se comporte  cu un asemenea specimen. Frumos? Cavalereşte? Profesional? Cu bun simţ? Bădărăneşte? Bănuia că şi el, “SAKE”, este stăpân pe acele n+1 variante ale spionajului. Bineînţeles, stăpânite de fiecare după mintea şi pregătirea lui. Aşa că, cea mai bună idee i se păru aceea de a folosi n+1+1 metode ale contraspionajului. Adică să aştepte. Să vadă ce şi cum acţionează ”alţii”, adversarul şi în funcţie de asta să aplice şi el ceea ce cunoaşte. Dacă pe adversar îl duce mintea la n+1 şi el, Novac, are n+1+1. Va avea cu cine lupta. Dacă pe adversari îi duce mintea la n-1 şi poate mai jos nu avea rost ca el, Novac şi ai lui să se obosească. Şi-aşa eram supra-supra-solicitati.
   “Stai aşa”-isi zise Novac. E pericol. Niciodată n-am făcut asta. Ce-o fi cu mine? să mă las după bunul simţ şi pregătirea celuilalt. O fi bătrâneţea? Oboseală?
- Ce ziceţi şefu? Îi întrerupse Turtită monologul somnolent.
- Ce să zic mai? Ce? am zis ceva?
- Nu, dar am avut impresia că vreţi să ziceţi ceva.
- Ia vezi-ţi de treaba ta. Mai bine încearcă să iei legătura cu Jipa şi Anda. Vezi unde s-au amplasat.
- Suntem la Voiteg, se auzi glasul Andei.
- Delta 2, continua spre Gataia. Te opreşti acolo sipoate că reuşeşti să-l prinzi dacă o ia spre Jamul Mare ori vine spre noi. La Voiteg îl voi aştepta eu.
- Am înţeles.
- Delta1.
- Delta 1.
- Rămâi la Jebel. La han.
   Ordonase special aşa ceva. Dacă, totuşi contrat obiceiului asiatic acest “SAKE” se oprea să bea sau să mănânce ceva? Sima şi Firu l-ar fi avut fără probleme.
   Obţinea desul de greu legătura cu Dispeceratul. Bruiajul vecinilor se simţea prezent imediat ce treceai de Jebel. Probabil din cauza obişnuinţei bruiau sârbii. Cândva aceste tărâmuri avuseseră loc frecvente incursiuni ale oamenilor lui TITO. Cu destule succese la acea vreme TITO- care în prezent era renegat, hulit de unele persoane şi venerat, adulat de altele din ţara care nu se afla departe. Şi-acum se mai vedeau cazematele din acele vremuri. Şi nu numai. De ce te apropiai de graniţa parcă simţeai prezenta istoriei.
   Şi istoria în ultimii 50 de ani însemna şi TITO. Sau, poate, în primul rând TITO. Dar TITO “plecase”. Şi odată cu el liniştea vecinilor. Şi nu numai a lor.
   În sfârşit după o pauză care i se păru veşnică. Novac auzi Dispeceratul.
- Delta 10. Delta 10. Pocnea vocea de departe a lui MIRON.
- Spune Dispeceratule. Repetă scurt să te înţeleg.
- Delta 10; “SAKE” spre Gataia. “SAKE” spre GATAIA.
-Bine Dispeceratule. Am înţeles. Suntem pe baricade.
   Şi vocea se-ntrerupse.
   Novac se gândi dacă n-ar fi mai bine să se retragă şi el spre Jebel. Şi aşa de la această intersecţie cineva cu maşina nu avea unde să se ducă. Dar mai ştii? Intervine interesul, mintea şi uneori, nebunia celui ce trebuia să ducă la capăt misiunea. Nu ştia cum să procedeze aşa că se bucură când vocea Andei îi întrerupse meditaţia.
- Delta 10. Aici Delta 2, răsună rece vocea Andei.
- Spune Delta 2.
- Venim spre tine. A trecut de GATAIA.
- Singur?
- Da.
- Rămâi mult în urmă. Suntem suficienţi aici.
   Turtită îl întrebă destul de serios pe Novac.
- Şefu dacă tot ştim că vine să-l “viziteze” pe “VARGĂ”, de ce nu-l oprim?
- D’aia Gigele. D’ăia. În primul rând că face parte din Corpul Diplomatic. Şi conform convenţiilor de la Viena din 1961-1963 au dreptul să se informeze.
- Adică să se amestece în viaţa noastră. Că vezi Doamne, dacă nu mergem, nu mâncăm şi nu cantam cum zic ei nu suntem pe drumul cel bun.
- Aici ai dreptate. De aceea suntem noi. Să ne opunem. Dar intervine al doilea factor – imunitatea. Şi în baza ei unii îşi fac de cap. Şi nu poţi să le faci nimic.
- Totuşi...
- Pentru situaţii speciale se iau unele măsuri. Cu aprobări de sus, arata Novac cu degetul spre plafoniera maşinii.
- Cam ce situaţii ar fi?
- Păi implicaţii directe în acţiuni tero,.rişte, recrutarea unora dintre ei ca să lucreze pentru noi, prinderea în flagrant delict, şi încă vreo câteva...
- Puţine, într-adevăr.
- Oricum e-n zadar.
- Cum, în zadar?
- Păi ce poţi să le faci. Notifici la M.A.E. iar acesta nu face altceva decât să-l declare Persoană indezirabilă.
- La puşcărie, nimic?
- De regulă, nu. Mai ales noi că ţara mică. Şi nici cei puternici. Ca apoi urmează măsurile reciproce. Adică arestarea oamenilor celor care au luat primă măsură.
- Înţeleg...
- De aceea e foarte greu să lucrezi împotriva lor. Ei sunt conştienţi de puterea care se afla în spatele lor.
- Şi-atunci?...
- Atunci? Acţionăm ca de obicei. Îi urmărim, le depistăm reţeaua, o atragem la colaborare, îl intoxicam şi poate cine ştie, va deveni şi el omul nostru. Chiar dacă nu ne va ajuta aici, în ţară, sigur va fi trimis în alte capitale. Şi-acolo ne poate fi de mai mult folos.
- Speraţi asta şi cu acest “SAKE”?
- Nu, că n-avem prea mult timp. Însă, dacă tot nu-l putem aresta, până mă hotărăsc ce măsuri să luăm, îl urmărim aşa cum ştim noi, poate apar alte aspecte care să ne intereseze.
   Îi plăceau întrebările puse de Turtită. Îl privi cu coada ochiului. Era adâncit serios în gânduri. Îl bătu cu palma pe umăr.
- Ce faci? Eşti departe?
- Nu şefu. Sunt aici.
- Atunci de ce nu-mi spui că vine “SAKE”?
- Doar aţi auzit şi dumneavoastră că vine.
- Nu asta mai Gigele. Ia priveşte acolo, în zare...
- Parcă văd ceva.
- El este sigur.
- Ce facem?
- Bagate-n parcarea de acolo. Să vedem cum reacţionează la intersecţie.
   Maşina despre care susţinuse Novac că ar fi a lui “SAKE” se apropia văzând cu ochii. Cei doi ofiţeri se făcură mici între maşinile oprite în parcare şi priveau printre luminişurile lăsate de frunzele căzute ale tufariselor ce străjuiau neîngrijite de jur împrejur.
   Îl observară pe “SAKE”cum se-apropie şi se-ntrebau încotro o va lua. Spre Timişoara, dar cu ăştia nu ştii niciodată. Drept dovadă “SAKE” încetini încă înainte de scuarurile ce despărţeau cele două scurtături care duceau una spre oraşul de pe Bega, cealaltă spre graniţă.
- Îl vezi cum priveste-n oglindă? Întrebă Novac încet.
- Şi nu numai. Bine că Jipa şi Anda nu se văd. Şi nimeni nu vine după el.
- Asta îl îngrijorează. Un meseriaş bun se simte relaxat când se vede urmărit. Şi origoliul sau îl determină de multe ori să-şi îndeplinească misiunea chiar sub ochii urmăritorilor.
- Oare ce-o face mai departe?
- Numai el ştie. Noi doar presupunem şi suntem obligaţi să ne orientăm. De regulă au un program strict şi nu au voie să se abată decât foarte puţin de la el.
- Şi atunci când constată că este urmărit?
- În primul rând. Abaterile mici permise dau voie minţii lor să se orienteze la faţa locului în labirintul ordinelor acumulate în timpul a sute şi mii de ore de pregătire.
- Mii?
- Chiar mai mult. Unii sunt pregătiţi doar pentru o misiune apoi se ştie sigur că vor claca. Aceştia sunt păsări rare. Foarte rare. Majoritatea, care lucrează în sistem diplomatic au zeci de misiuni, pregătite de alţii şi, la rândul lor şi ei pregătesc zone, trasee, obiective pentru cei ce-i vor înlocui. Ca un lanţ continuu, bine pus la punct, bine uns, având fiecare verigă extrem de încercată.
- Şi totuşi, se mai rup şi aceste verigi.
- Chiar şi tot lanţul. De aceea se şi investeşte în oamenii ca noi. Să putem rupe verigă cu verigă, apoi mai multe, urmează lanţul, cei ce l-au creat şi uneori, rar e adevărat, se ajunge de către cei ce lupta împotriva lanţului până la persoane foarte sus, chiar în guvernele lor, cu excepţii, direct la preşedinte.
- Şi la noi la fel...
- Nu facem excepţie. Asta o afirm din experienţă. Dar mai lasă vorbă şi dă-i drumul. Nu vezi că omul nostru a pornit spre Stamora-Moravita?
- Să nu fie doar o stratagemă. Pentru verificare...
- Posibil. Dar trebuie să ne-apropiem. Are motor prea puternic. Iar cu MARGARETA noastră...
- L-ajungem noi... Bătrâna Doamnă nu se lasă.
   Novac ordona lui Sima şi Firu să rămână la Jebel iar luyi Jipa şi Andei să continue spre Timişoara. Spera că “SAKE” să meargă câţiva kilometri, aşa că pentru verificare şi apoi să se-ntoarcă pentru a-şi termina misiunea.

* * *
   “SAKE”, se hotărâse s-o ia spre STAMORA.
   Oprise la intersecţia de la Voiteg să privească, cu mai mare atenţie înapoi deoarece nu văzuse absolut nimic suspect după el. Nici urmă de filori. I se păruse ceva la ieşirea din Reşita. Apoi nimic. Chiar să doarmă securitatea acestei ţări se întrebă “SAKE”. Din auzite ar fi trebuit să aibă “coadă”. Sau politica sufocării dădea roade. Ideea celor ce colaborau împotriva României, destul de mulţi, chiar foarte , din punctul lui de vedere, era simplă şi posibil eficienta. Trebuia să fie eficienta. Oamenii erau, bani aveau. Aşa că trecuseră la îndeplinirea gândurilor. Cât mai mulţi oameni trimişi în România însemna, în aceeaşi măsură, diminuarea forţelor securităţii. Aşa ajunsese şi el, reprezentant al unei ţări de departe să îndeplinească nişte ordine, care la început i se păruseră aberante. Ce avea el cu România? Cu romanii? Nimic. Aşa cum nici România şi romanii nu aveau nimic cu ţara şi poporul său. Dimpotrivă. Până în prezent avuseseră relaţii foarte bune. Pe toate planurile. Şi acum ? avea ordin să contacteze persoane, să preia informaţii care nu aveau nici o legătură cu ţara sa. Nu prea era de acord dar se conformă.
   Văzând că nu e nimeni după el, privi în dreapta, în stânga.  Tot nimic. Putea deci să continue fără grijă spre Timişoara. Apasă pe buton şi i se înfăţişa harta electronică ce reprezenta partea aceasta de ţară. Dreapta trebuia să facă. Dar nu se grăbea. Stinse partea care reprezenta harta şi apasa pe tasta care pornea mini-aparatul gonio de pe autoturism. N-avea bătaie lungă, doar vreo 500-600 metrii, suficient ca de multe ori să-l ajute să descopere dacă este urmărit.
   Liniste-n eter. Liniste-n jur. Şi el. Şi el era liniştit deşi era pentru a doua sau a treia oară când acţiona dincoace de Olt.
   Mai mult în Bucureşti avea treabă. Nici cu familia nu pleca departe. În jurul capitalei, îndeosebi Snagov, Căldăruşani, Cernica. Pe aici nu prea-i plăcea. Din spusele hârtii ce-o afişase mai devreme, nu departe se afla un orăşel, Deta. Se gândi să meargă până acolo. Apoi revenea uşor spre Timişoara. Dorea să intre pe înserat în oraş. Aşa era mai puţin vizibil cu ditamai automobilul. Special îl luase. Pentru instalaţiile montate pe el. Îl ajută foarte mult.
  Rula normal pe şoseaua destul de îngustă. Când se apropie de Deta opri. Văzu o maşină care păstra o oarecare distantă că face dreapta. Nu-şi zise nimic, totuşi i se păru ciudat. Nu observase vreun drum pe acolo. Porni din nou şi intră-n oraş. Abia când se apropie de piaţă creată ad-hoc de bişniţarii străini şi locali opri din nou. Privi acul de la aparatul gonio. Oscila. Oare transmitea cineva şi nu-l detecta el? Ştia că are o sculă de excepţie aşa că gândi că trebuie să fie vreo perturbaţie în eter. Coborî să-şi facă de lucru, dar cu ochii-n patru. Nu i se părea nimic suspect. Chiar nimic. Parcă totuşi un tânăr îl privise prea direct. Scurt dar pătrunzător. Îl urmări el să vadă ce face. Un pic de tupeu nu strică. Tânărul îşi vedea de-ale lui. Cumpără ţigări şi altele.
   “SAKE”  reveni la autoturism. Aparatul gonio era liniştit. Apasă pe “hartă”. Înapoi era locul misiunii – Timişoara, înainte graniţa. Iugoslavia. Nu ştia cum să-şi omoare timpul. Se hotărî. Demară spre graniţă. După 30 minute se afla în Iugoslavia. Nu strica totuşi să continue să deruteze eventualii oameni ai securităţii din România. Ştia că, chiar dacă n-a fost urmărit până-n prezent, când va ajunge în Timişoara va fi luat sigur în filaj. Aşa că i se păru bună ideea să se plimbe vreo oră prin Iugoslavia. Astfel şi securitatea va afla că a trecut “dincolo”- prin oamenii ei de la P.T.C.F. Şi cine ştie... Poate nu-l mai aşteaptă.

* * *
   Când pornise în urma lui “SAKE”, Turtită pusese degetul pe buton să comunice celorlalţi. Novac îi dăduse peste mâna. Destul de tare. Să fie sigură că întrerupe contactul.
- Ce-aveţi şefu? Întrebă tânărul mirat.
- Tu nu vezi mai ce maşină are ăla?
- Văd... Mare într-adevăr.
- Gigele, ăştia au bani băiete. Şi cap. Nu mai vorbesc de tehnică. Posibil ca maşina ce-o vezi în zona să fie burduşită cu de toate. Gonio, staţii, telefoane, hărţi electronice şi cine mai ştie ce. Noi nici nu putem visa la aşa ceva.
- Păi...
- Te-ntrebi de unde ştiu? De la un prieten de-al lor.  Pe care l-am prins şi colaborează. Aşa că mergi uşor şi nu transmitem nimic. Delta 1 şi Delta 2 sunt spre Timişoara şi le va trece prin minte să rămână acolo.
- Uite-l că opreşte, zise Turtită, virând brusc peste câmp.
- Ce faci băi deşteptule, îl apostrofă Novac, trăgând frâna de mână. Îi spui ăluia că suntem după el?
- Păi, n-aţi văzut c-a oprit?
- Şi? Trebuie să oprim şi noi? Sau s-o luăm razna? Tu ce crezi? El ce aşteaptă? Să opreşti sau să te-ascunzi unde nu trebuie. Crezi că el nu cercetează totul? Permanent se afla cu toate simţurile în alertă. Aşa-i crescut, aşa-i format. Sigur ştie că pe unde-ai luat-o tu ca un bezmetic nu e nici un drum. Şi să vezi măsuri de verificare din această cauză.
   Turtită tăcea. N-avea replică.
- Ieşi în şosea şi mergi uşor spre Timişoara, întorci dacă el nu se mai vede şi apoi intrăm în Deta. Ba mai bine să ne schimbăm la volan. Mai şofez şi eu.
   Când intrară în Deta, Novac şi Turtită observară spatele maşinii lui “SAKE”, cum se apropie de partea dreaptă a carosabilului, semnalizând oprire sau virare dreaptă.
- Puştiule, eu opresc lângă poliţie. Tu îţi dezmorţeşti puţin picioarele. Ca la sută de metrii. Vezi ce face gălbejitul ăsta acolo. Văd că opreşte. Nu transmiţi nimic.
   Ce stai, ai ajuns?

* * *
   Odată ajuns în mica piaţa improvizată de unde-şi cumpăra şi el deseori ţigări sârbeşti mai ieftine, Turtită se opri şi privi pe de-asupra mulţimii. Când îl văzu pe “SAKE” simţi fiori şi văzu că şi spionul tresare. Fusese momentul când “SAKE” îşi pusese întrebări referitor la tânărul ce-l privise fix. Apoi rolurile se inversară. Turiţa simţea că-i arde ceafă. Avea dreptate şefu. Vezi şi cu ochii minţii. Sunt sută la sută conins că ochii oblici mă urmăresc. Eu am greşit. Că l-am privit direct în ochi. Dar este explicabil. Nu-l cunoşteam şi căutăm pe cineva străin în peste o sută de oameni. Al dracului. M-a surprins când îl descoperisem.
   Era normal să mă uit la el. Să-i văd faţa, ochii, toate cele. Că dacă mă-ntreabă şefu şi nu ştiu, îmi arde una după ceafă de-aud câinii dincolo de Giurgiu. Zâmbi. Ştia că nu dă-n el dar puţină teamă avea. Mai bine zis îl respectă şi dorea foarte mult să nu-l supere. Poate şi din acest motiv mai greşea. Uneori grav.
    “Hmm” , îşi zise Turtită. Asta nu mă scăpă din ochi. Se opri la câteva standuri improvizate pe care se aflau ţigări, cafea, ness,gumă de mestecat, vegeta sârbeasca sau ungureasca. Şi scoase P.P.C.-ul din buzunar. Şi asta tot şeful îi spusese: Punga = P.P.C.=poate pică ceva. Da-dar era necesară şi în asemenea situaţii. Să vadă ochi migdalaţi asta ca eu nu am de gând altceva decât să cumpăr. Şi într-adevăr îşi cumpără două cartuşe de VIKENT. Unul pentru el şi unul pentru colegii care n-ajunseseră la Deta. Aşa făceau totdeauna. Se ajutau reciproc. Cu coada ochiului îl văzu pe “SAKE” că trece pe lângă el.
Tocmai în timp ce numără banii. Apoi “SAKE” trecu pe alt rând de “standuri”, cu ochii tot spre Turtită.
   Du-te mă dracu şi lasă-mă cu privirea aia spălăcita. Şi ochelarii ăia fumurii prin care abia ţi se zăresc pupilele plecate aiurea. Dute-n p-da matii şi vezi-ţi de drum. Să-mi văd şi eu de-al meu. Ia uite frate ce-ajunsei. Din urmăritor urmărit. Şi de către cine. De unul despre care ăia mari spun că-i foarte al dracului în ale meseriei.
   Continua să joace teatru, numără banii, se tocmea cu neguţătorul murdar din faţa sa. Se făcu că renunţă, că scoate cartuşele din sacose, iarăşi numără banii. Deşi, dacă cel ce-i primea n-ar fi fost cinstit l-ar fi păcălit rău de tot. nu putea fi atent şi la bani şi la “SAKE” şi la cel din faţa sa. Să se gândească şi cum să procedeze. Şi la bani. “ce-a ajuns şi sută de lei. Abia dacă îţi cumperi un cartuş de ţigări şi, eventual un ness, sau ceva guma de mestecat.”
   Începu să prindă curaj. Văzu că “SAKE” lăsă ochii cu ochelarii cu tot spre dreapta, apoi spre stânga, după care se întoarse şi o luă spre autoturism.
   “L-am păcălit” se bucura Turtită. Să vezi ce-o să le spun celorlalţi. Şi după ce văzu că “SAKE” o ia spre graniţă, porni şi el în trap spre locul unde-l lăsase pe Novac.

* * *
   Novac îl văzuse pe “SAKE” că porneşte spre P.C.T.F. şi se miră. Ce-o avea de gând asta frate? Îşi zise el. Să treacă dincolo? Nu cred. Să ne atraga-n cursă? Asta s-o creadă el. La Sfântul Aşteaptă voi merge după el. Am eu ac de cojocul lui.
   Îl văzu pe Turtită alergând şi când ajunsese lângă el îi ordonă să stea lângă maşină şi să observe şoseaua să nu se-ntoarcă “oblicatul” fără ei, apoi intră în sediul poliţiei.
   Răspunse la salutul subofiţerului de la poartă şi intră la maiorul TRIFAN ofiţerul de securitate care răspundea de zonă. Se salutară. Novac puse mâna pe telefon şi începu să vorbească, aprobând din cap semnul lui TRIFAN. Adică mergea una mică şi-o cafea? Cum să nu meargă, zâmbi Novac în el. Chiar le duceam dorul. Culmea însă, gândi el, că nimeni nu te îmbie şi cu ceva mâncare.
   Suna direct în biroul şefului P.C.T.F. Nu răspundea. Forma la şeful de tură. Îi ştiu pe amândoi oameni de încredere. Colonelul Opriş, şeful de tură se bucură când îl auzi pe Novac.
- Ce faci, şefu, nu vii la un whisky?
- Nu pot. Nu mă lasa un individ. Tocmai se apropie de voi.
- Ăla care-i spune-ţi “SAKE”?
- Chiar el. Te rog ai grijă de el şi ţine-mă şi pe mine la curent.
   Trifan râse.
- Tu de ce râzi domnule?
- Păi telefonul lui va zbârnai continuu. Îl va da pe străin în atenţia tuturor punctelor de control de pe traseu. Văzute şi nevăzute. Şi dacă-l sună fiecare măcar o dată...
   Novac zâmbi, gustând din palinca pusă de Trifan la dispoziţie. Sorbi apoi din cafeaua fierbinte, trecându-i aburul pe sub gene. Avea cel mai bun efect de “trezire”. De înviorare.
   Cans sună ultima oară telefonul şi Opriş îi comunică despre “SAKE” că trecuse la sârbi, Novac strâmbă din nas.
- Ce s-a întâmplat şefu?
- Nimic. Ceva nu-i în regulă. Omul meu a trecut dincolo.
- O avea treabă pe acolo.
- O avea dar informaţiile erau că are treabă la noi. Adică şi la noi. Poate ai dreptate. O avea ceva de făcut şi dincolo şi aici. Îţi mulţumesc pentru atenţie, plec la Timişoara.
- Şi dacă se-ntoarce?
- N-avea grijă. Îmi iau măsuri.
   Îl lasa pe Turtită iarăşi la volan porniră spre reşedinţa judeţului. Deodată Turtită frână atât de brusc că Novac îi era cât p-aci să zboare prin parbriz.
- Ce-ai mai, ai înnebunit? Te crezi la raliu? Sau la circ?
- Niciunde dle maior, o-ntoarse Turtită la oficial.
- Atunci? Ce te-a apucat?
- L-am văzut pe dl TRIFAN în oglindă retrovizoare. Făcea semne disperate. Se apropie deja de noi.
- Da puţin înapoi, nu lasa omul să rămână fără burta.
   Se apropiară de Trifan şi Novac deschise geamul din partea sa.
- Ce-i Trifane? A luat foc?
- E de rău şefu! E de rău!
- Ce e de rău omule? Trageţi sufletul şi spune.
- “MONC” şefu “MONC” a intrat...
- “MONC” a intrat ? unde? Întrebă Novac, deşi îşi închipui imediat şi simţi un gol în stomac urmat de o durere ascutia.
- “MONC” a intrat la VARGA acasă.
- Zău? Păi chiar că-i de rău.
   TRIFAN, eu plec urgent acolo şi te rog să suni la Dispecerat. Să transmită ordinul meu categoric: să nu-l scape pe”MONC”. Şi nici pe “BĂRBOS”... când ies, pe ei. Apoi se adresă lui Turtită.
- Se îngroaşă gluma Gigele. Dai bătaie. Cât poate MARGARETA de repede.
- Am înţeles, răspunse Gigel, în timp ce lasă urme adânci pe asfalt.


* * *
   Maiorul Roman Tutunaru fierbea.
   “Mânca asfalt” cum îi plăcea lui să spună despre unii subordonaţi care nu-i executau întocmai ordinele şi la timp.
  Nea Mitrica îl privea aparent liniştit, deşi în sinea sa turbă.
- Domnule colonel se adresă Roman Tutunaru lui nea Mitrica, ce facem domne? Cum ieşim din situaţia asta?
   Nea Mitrica zâmbi.
- Cu calm şefu. Cu mult calm.
- Calm? Păi de unde atâta calm domnule colonel. Cum să fiu calm când ştiu că peste puţin timp chiar domnul general Iulian Vlad mă va lua la întrebări. Şi nu numai pe mine. şi pe domnul general. Şi pe Novac.
   Apoi mai mai să explodeze.
- Şi Novac pe unde umblă domnule colonel? De ce nu se află aici unde arde. Poate are vreo soluţie.
- În primul rând domnul Novac nu umbla aiurea. Şi acolo arde. Şi arde şi-n alte părţi. Noi simţim vâlvătaia. Direct pe pielea noastră. Până ajunge l-alde dumneavoastră deja focul s-a stins. Sau doar mocneşte. Nu va frige că pe noi. Şi ştiţi şi dumneavoastră cum e: “cine munceşte, greşeşte..”
- Ei domnule colonel. Nu vă înfierbântaţi. Suntem nervoşi cu toţii. Şi prezenţa lui Novac este totuşi foarte necesară. El răspunde direct, nu?
- Este. Dar dacă nu-i el, suntem noi. Şi singura soluţie în această situaţie este să aşteptăm.
- Cat, asta este problema. Că acum-acum trebuie să raportăm şi noi nu ştim cum vom rezolva aici, la faţa locului.
   Sima se apropie de ei şi raportă că Novac a transmis că se-apropie. Şi vorba aia “ bună ziua ţi-am dat belea am căpătat.” Căci Roman îl şi luă în primire.
- Voi ce-aţi păzit bai Sima. Şi tu Firule? Şi ceilalţi? Cum de l-aţi lăsat pe nemernicul ăsta să intre la “VARGA” ? ia zi ? Ce păţim noi acum? Ce păţesc eu? Ce păţeşte Novac? Şi nu mai zic de voi. Am încurcat-o cu toţii băiete. Zău c-am încurcat-o. Auzi, îşi lovi el palmele nu-mi ajungea un BĂRBOS pe cap mai veni şi “MONC” asta cu imunitatea lui diplomatică.
   Sima se gândi să-i spună că ei au anumite ordine, că, de regulă nu se expun şi că totdeauna au acţionat “după”. Şi nu prea au dat greş. Deasemenea, vroia să-i mai spună că “MONC” nu-i oricine. Şi nimeni din ţara asta n-avea dreptul şi nici putinţă să oprească un diplomat, reprezentantul direct al preşedintelui ţării sale şi nu numai Sima se gândea la NATO şi la bubuli- să se informeze. Căci aşa stăteau lucrurile. E adevărat că “MONC” venea să ia  diverse materiale antiromâneşti dar dovezi nu avea nimeni. După ce iesea- da. Era deja altceva.
   Dar Sima se gândi că n-avea rost să-l contrazică pe Roman. Era prea pornit, aşa că ceru permisiunea să se retragă.



* * *
   Când apăru Novac, Roman strigă destul de tare, poate chiar prea tare pentru liniştea ce domnea împrejur.
- Hai bai Novacule, unde umbli omule. Hai că arde. Arde rău de tot.
- Şi? Ce să fac eu? Răspunse Novac, ferindu-se de braţele uriaşe ce se-ndreptau spre o strângere de mâna care nu-şi prea avea rostul. Doar se văzuseră dimineaţa.
- Ce facem Novacule?  Cum procedăm? Ia zi.
- Foarte simplu. Ne postăm amândoi în uşă şi aşteptăm. La momentul potrivit ne vine vreo idee. Şi ne vom mira şi noi cât de trăsnită va fi.
- Trăsnită netrasnita, bună să fie. Să ieşim din rahatul ăsta. După , vom vedea noi pe unde scoatem cămaşa în fata conducerii.
   Iar după câteva clipe continua grav.
- Novacule, dacă iese şi BĂRBOSUL te ocupi tu de el. Eu mă voi ocupa de nemernicul ăsta de MONC. Cretinul. Nu-i ajunge că a făcut atâtea probleme în Ardeal. Mulţi colegi au pătimit din cauza lui. Se baga mereu unde nu-i fierbea oala. Incita pe unguri împotriva noastră, pe ruşi împotriva noastră; pe ucrainieni la fel; aromâni, turci, tătari. Până şi pe ţigani încerca să-i aţâţe. Deşi la ei nu ţine. Ţiganii au fost şi rămân  cu noi. Cu romanii.
- Romane..., încerca Novac să-l tempereze.
- Îl snopesc măi, înţelegi? Fie ce-o fi. Fac ceva pe imunitatea lui diplomatică. Merită. Ce!?!! el ne respectă câtuşi de puţin? Pe dracu. Chiar deloc. Ce?? noi ne băgăm în viaţa lor? Da de unde. Atât va trebui. Ba chiar în ultimii ani a arestat o mulţime d romani. Şi din ce motive. A? pentru ei simplu. Deoarece îi bănuiau că i-am trimis noi, ca spioni. Auzi Novacule?!! Doar îi bănuiau. Înţelegi?! Ăştia-s fac de cap omule. Dar ce cred ei că dacă-s bogaţi, dacă au putere economică şi militară şi sunt susţinuţi de unchii sau tatucii care conduc lumea ne dau şi pe noi gata? Ce părere ai? Ne lăsăm? Eu în niciun caz . aşa să ştii.
   În acest timp, deja două umbre căutau să se strecoare din clădirea unde locuia “VARGA”. Dar Novac nu mai reuşea să-l oprească pe Roman. Deşi acesta avea dreptate, Novac gândea că acum, în aceste clipe ar fi bine să-şi vadă fiecare de prezent.
   Văzând că nu-l poate opri, Novac îl trase puternic pe Roman de mânecă, mai mai să-i rupă haina.
- Ce-ai Novacule?!! Ce nu-ţi convine? Ce, ţi-e teamă?!!! De ăştia mai?!! De-alde ăştia ne trimit ei ca să facem pe noi de frică?!!, strigă Roman arătând şi el către cei doi indivizi care tocmai ieşiseră pe uşa casei lui “VARGA”.
- Romane...
- Ce Romane. Nici un Romane. Aici nu-s Roman. Şi nici maiorul Roman şi D.S.S. Aici sunt un cetăţean ca oricare altul. Şi nu-mi place mutra ăstuia. Şi nici a celuilalt. Ţie-ţi place? A?
   Lui Novac îi plăcu  ideea lui Roman ca să acţioneze ca simplu cetăţean. Totuşi cauta să îl mai potolească puţin.
- Romane “BĂRBOSUL” mă cunoaşte...
- Foarte bine. Te ocupi tu de el. Doar ţi-am zis.
- Păi asta cum mă va vedea va intra în pământ. Sau – continuă Novac privind la chipul strâmb al BĂRBOSULUI sau cel mult sub maşini. A lui sau a lui “MONC”.
- Novacule, stai aproape. Eu mă dau la ei. Fie ce-o fi.
  ‘Bine faci’ îşi zice Novac. Sunt aproape. Numai de n-are avea “MONC” asta vreun puşcoci. “ C-atat ne trebuie.” În afară că ne poate omorî, să vezi ce ne arde conducerea, glumi el cu sine însuşi. Apoi, hotărât: “ Mergi Romane sunt aproape. Noi doi nu putem păţi nimic”.
   Jos pe asfalt călcau pantofii ce duceau greutatea lui Tutunaru, care, parcă înadins, apasă şi mai tare ducându-şi mâinile în şolduri.
   “ Dacă îi atinge acum, s-a terminat cu ei” îşi zise Novac. De aceea îl prinse de mână pe Roman, cu gândul să mai oprească şuvoiul ce se apropia de revărsare.
- Stai cuminte Novacule. Trebuie să mă răcoresc. Şi nu vreau s-o fac cu tine.
- Romane, nu fi nebun. Ia-o mai uşor. Atinge-i numai prin părţile ce nu lasă urme.
  Se-apropiau. BĂRBOSUL deja se urcase pe scaunul mortului în maşina lui “MONC” . Se chircise acolo, cu ochii cât cepele spre cei doi ofiţeri. “MONC” încerca să se-aşeze la volan.Roman puse mâna pe el şi-l scoase afară. Îl ţinea de gât, ridicat vreo 20 de centimetri de la pământ:
- Păi e frumos domnule “MONC”? E frumos să dai buzna în casele oamenilor? E corect să profiţi de funcţia ce o ai şi de puterile ce-ţi stau în spate? Ce zici domnule “MONC”? Dacă eu aş merge în ţara
 Tocmai în timp ce numără banii. Apoi “SAKE” trecu pe alt rând de “standuri”, cu ochii tot spre Turtită.
   Du-te mă dracu şi lasă-mă cu privirea aia spălăcita. Şi ochelarii ăia fumurii prin care abia ţi se zăresc pupilele plecate aiurea. Dute-n p-da matii şi vezi-ţi de drum. Să-mi văd şi eu de-al meu. Ia uite frate ce-ajunsei. Din urmăritor urmărit. Şi de către cine. De unul despre care ăia mari spun că-i foarte al dracului în ale meseriei.
   Continua să joace teatru, numără banii, se tocmea cu neguţătorul murdar din faţa sa. Se făcu că renunţă, că scoate cartuşele din sacose, iarăşi numără banii. Deşi, dacă cel ce-i primea n-ar fi fost cinstit l-ar fi păcălit rău de tot. nu putea fi atent şi la bani şi la “SAKE” şi la cel din faţa sa. Să se gândească şi cum să procedeze. Şi la bani. “ce-a ajuns şi sută de lei. Abia dacă îţi cumperi un cartuş de ţigări şi, eventual un ness, sau ceva guma de mestecat.”
   Începu să prindă curaj. Văzu că “SAKE” lăsă ochii cu ochelarii cu tot spre dreapta, apoi spre stânga, după care se întoarse şi o luă spre autoturism.
   “L-am păcălit” se bucura Turtită. Să vezi ce-o să le spun celorlalţi. Şi după ce văzu că “SAKE” o ia spre graniţă, porni şi el în trap spre locul unde-l lăsase pe Novac.

* * *
   Novac îl văzuse pe “SAKE” că porneşte spre P.C.T.F. şi se miră. Ce-o avea de gând asta frate? Îşi zise el. Să treacă dincolo? Nu cred. Să ne atraga-n cursă? Asta s-o creadă el. La Sfântul Aşteaptă voi merge după el. Am eu ac de cojocul lui.
   Îl văzu pe Turtită alergând şi când ajunsese lângă el îi ordonă să stea lângă maşină şi să observe şoseaua să nu se-ntoarcă “oblicatul” fără ei, apoi intră în sediul poliţiei.
   Răspunse la salutul subofiţerului de la poartă şi intră la maiorul TRIFAN ofiţerul de securitate care răspundea de zonă. Se salutară. Novac puse mâna pe telefon şi începu să vorbească, aprobând din cap semnul lui TRIFAN. Adică mergea una mică şi-o cafea? Cum să nu meargă, zâmbi Novac în el. Chiar le duceam dorul. Culmea însă, gândi el, că nimeni nu te îmbie şi cu ceva mâncare.
   Suna direct în biroul şefului P.C.T.F. Nu răspundea. Forma la şeful de tură. Îi ştiu pe amândoi oameni de încredere. Colonelul Opriş, şeful de tură se bucură când îl auzi pe Novac.
- Ce faci, şefu, nu vii la un whisky?
- Nu pot. Nu mă lasa un individ. Tocmai se apropie de voi.
- Ăla care-i spune-ţi “SAKE”?
- Chiar el. Te rog ai grijă de el şi ţine-mă şi pe mine la curent.
   Trifan râse.
- Tu de ce râzi domnule?
- Păi telefonul lui va zbârnai continuu. Îl va da pe străin în atenţia tuturor punctelor de control de pe traseu. Văzute şi nevăzute. Şi dacă-l sună fiecare măcar o dată...
   Novac zâmbi, gustând din palinca pusă de Trifan la dispoziţie. Sorbi apoi din cafeaua fierbinte, trecându-i aburul pe sub gene. Avea cel mai bun efect de “trezire”. De înviorare.
   Cans sună ultima oară telefonul şi Opriş îi comunică despre “SAKE” că trecuse la sârbi, Novac strâmbă din nas.
- Ce s-a întâmplat şefu?
- Nimic. Ceva nu-i în regulă. Omul meu a trecut dincolo.
- O avea treabă pe acolo.
- O avea dar informaţiile erau că are treabă la noi. Adică şi la noi. Poate ai dreptate. O avea ceva de făcut şi dincolo şi aici. Îţi mulţumesc pentru atenţie, plec la Timişoara.
- Şi dacă se-ntoarce?
- N-avea grijă. Îmi iau măsuri.
   Îl lasa pe Turtită iarăşi la volan porniră spre reşedinţa judeţului. Deodată Turtită frână atât de brusc că Novac îi era cât p-aci să zboare prin parbriz.
- Ce-ai mai, ai înnebunit? Te crezi la raliu? Sau la circ?
- Niciunde dle maior, o-ntoarse Turtită la oficial.
- Atunci? Ce te-a apucat?
- L-am văzut pe dl TRIFAN în oglindă retrovizoare. Făcea semne disperate. Se apropie deja de noi.
- Da puţin înapoi, nu lasa omul să rămână fără burta.
   Se apropiară de Trifan şi Novac deschise geamul din partea sa.
- Ce-i Trifane? A luat foc?
- E de rău şefu! E de rău!
- Ce e de rău omule? Trageţi sufletul şi spune.
- “MONC” şefu “MONC” a intrat...
- “MONC” a intrat ? unde? Întrebă Novac, deşi îşi închipui imediat şi simţi un gol în stomac urmat de o durere ascutia.
- “MONC” a intrat la VARGA acasă.
- Zău? Păi chiar că-i de rău.
   TRIFAN, eu plec urgent acolo şi te rog să suni la Dispecerat. Să transmită ordinul meu categoric: să nu-l scape pe”MONC”. Şi nici pe “BĂRBOS”... când ies, pe ei. Apoi se adresă lui Turtită.
- Se îngroaşă gluma Gigele. Dai bătaie. Cât poate MARGARETA de repede.
- Am înţeles, răspunse Gigel, în timp ce lasă urme adânci pe asfalt.


* * *
   Maiorul Roman Tutunaru fierbea.
   “Mânca asfalt” cum îi plăcea lui să spună despre unii subordonaţi care nu-i executau întocmai ordinele şi la timp.
  Nea Mitrica îl privea aparent liniştit, deşi în sinea sa turbă.
- Domnule colonel se adresă Roman Tutunaru lui nea Mitrica, ce facem domne? Cum ieşim din situaţia asta?
   Nea Mitrica zâmbi.
- Cu calm şefu. Cu mult calm.
- Calm? Păi de unde atâta calm domnule colonel. Cum să fiu calm când ştiu că peste puţin timp chiar domnul general Iulian Vlad mă va lua la întrebări. Şi nu numai pe mine. şi pe domnul general. Şi pe Novac.
   Apoi mai mai să explodeze.
- Şi Novac pe unde umblă domnule colonel? De ce nu se află aici unde arde. Poate are vreo soluţie.
- În primul rând domnul Novac nu umbla aiurea. Şi acolo arde. Şi arde şi-n alte părţi. Noi simţim vâlvătaia. Direct pe pielea noastră. Până ajunge l-alde dumneavoastră deja focul s-a stins. Sau doar mocneşte. Nu va frige că pe noi. Şi ştiţi şi dumneavoastră cum e: “cine munceşte, greşeşte..”
- Ei domnule colonel. Nu vă înfierbântaţi. Suntem nervoşi cu toţii. Şi prezenţa lui Novac este totuşi foarte necesară. El răspunde direct, nu?
- Este. Dar dacă nu-i el, suntem noi. Şi singura soluţie în această situaţie este să aşteptăm.
- Cat, asta este problema. Că acum-acum trebuie să raportăm şi noi nu ştim cum vom rezolva aici, la faţa locului.
   Sima se apropie de ei şi raportă că Novac a transmis că se-apropie. Şi vorba aia “ bună ziua ţi-am dat belea am căpătat.” Căci Roman îl şi luă în primire.
- Voi ce-aţi păzit bai Sima. Şi tu Firule? Şi ceilalţi? Cum de l-aţi lăsat pe nemernicul ăsta să intre la “VARGA” ? ia zi ? Ce păţim noi acum? Ce păţesc eu? Ce păţeşte Novac? Şi nu mai zic de voi. Am încurcat-o cu toţii băiete. Zău c-am încurcat-o. Auzi, îşi lovi el palmele nu-mi ajungea un BĂRBOS pe cap mai veni şi “MONC” asta cu imunitatea lui diplomatică.
   Sima se gândi să-i spună că ei au anumite ordine, că, de regulă nu se expun şi că totdeauna au acţionat “după”. Şi nu prea au dat greş. Deasemenea, vroia să-i mai spună că “MONC” nu-i oricine. Şi nimeni din ţara asta n-avea dreptul şi nici putinţă să oprească un diplomat, reprezentantul direct al preşedintelui ţării sale şi nu numai Sima se gândea la NATO şi la bubuli- să se informeze. Căci aşa stăteau lucrurile. E adevărat că “MONC” venea să ia  diverse materiale antiromâneşti dar dovezi nu avea nimeni. După ce iesea- da. Era deja altceva.
   Dar Sima se gândi că n-avea rost să-l contrazică pe Roman. Era prea pornit, aşa că ceru permisiunea să se retragă.



* * *
   Când apăru Novac, Roman strigă destul de tare, poate chiar prea tare pentru liniştea ce domnea împrejur.
- Hai bai Novacule, unde umbli omule. Hai că arde. Arde rău de tot.
- Şi? Ce să fac eu? Răspunse Novac, ferindu-se de braţele uriaşe ce se-ndreptau spre o strângere de mâna care nu-şi prea avea rostul. Doar se văzuseră dimineaţa.
- Ce facem Novacule?  Cum procedăm? Ia zi.
- Foarte simplu. Ne postăm amândoi în uşă şi aşteptăm. La momentul potrivit ne vine vreo idee. Şi ne vom mira şi noi cât de trăsnită va fi.
- Trăsnită netrasnita, bună să fie. Să ieşim din rahatul ăsta. După , vom vedea noi pe unde scoatem cămaşa în fata conducerii.
   Iar după câteva clipe continua grav.
- Novacule, dacă iese şi BĂRBOSUL te ocupi tu de el. Eu mă voi ocupa de nemernicul ăsta de MONC. Cretinul. Nu-i ajunge că a făcut atâtea probleme în Ardeal. Mulţi colegi au pătimit din cauza lui. Se baga mereu unde nu-i fierbea oala. Incita pe unguri împotriva noastră, pe ruşi împotriva noastră; pe ucrainieni la fel; aromâni, turci, tătari. Până şi pe ţigani încerca să-i aţâţe. Deşi la ei nu ţine. Ţiganii au fost şi rămân  cu noi. Cu romanii.
- Romane..., încerca Novac să-l tempereze.
- Îl snopesc măi, înţelegi? Fie ce-o fi. Fac ceva pe imunitatea lui diplomatică. Merită. Ce!?!! el ne respectă câtuşi de puţin? Pe dracu. Chiar deloc. Ce?? noi ne băgăm în viaţa lor? Da de unde. Atât va trebui. Ba chiar în ultimii ani a arestat o mulţime d romani. Şi din ce motive. A? pentru ei simplu. Deoarece îi bănuiau că i-am trimis noi, ca spioni. Auzi Novacule?!! Doar îi bănuiau. Înţelegi?! Ăştia-s fac de cap omule. Dar ce cred ei că dacă-s bogaţi, dacă au putere economică şi militară şi sunt susţinuţi de unchii sau tatucii care conduc lumea ne dau şi pe noi gata? Ce părere ai? Ne lăsăm? Eu în niciun caz . aşa să ştii.
   În acest timp, deja două umbre căutau să se strecoare din clădirea unde locuia “VARGA”. Dar Novac nu mai reuşea să-l oprească pe Roman. Deşi acesta avea dreptate, Novac gândea că acum, în aceste clipe ar fi bine să-şi vadă fiecare de prezent.
   Văzând că nu-l poate opri, Novac îl trase puternic pe Roman de mânecă, mai mai să-i rupă haina.
- Ce-ai Novacule?!! Ce nu-ţi convine? Ce, ţi-e teamă?!!! De ăştia mai?!! De-alde ăştia ne trimit ei ca să facem pe noi de frică?!!, strigă Roman arătând şi el către cei doi indivizi care tocmai ieşiseră pe uşa casei lui “VARGA”.
- Romane...
- Ce Romane. Nici un Romane. Aici nu-s Roman. Şi nici maiorul Roman şi D.S.S. Aici sunt un cetăţean ca oricare altul. Şi nu-mi place mutra ăstuia. Şi nici a celuilalt. Ţie-ţi place? A?
   Lui Novac îi plăcu  ideea lui Roman ca să acţioneze ca simplu cetăţean. Totuşi cauta să îl mai potolească puţin.
- Romane “BĂRBOSUL” mă cunoaşte...
- Foarte bine. Te ocupi tu de el. Doar ţi-am zis.
- Păi asta cum mă va vedea va intra în pământ. Sau – continuă Novac privind la chipul strâmb al BĂRBOSULUI sau cel mult sub maşini. A lui sau a lui “MONC”.
- Novacule, stai aproape. Eu mă dau la ei. Fie ce-o fi.
  ‘Bine faci’ îşi zice Novac. Sunt aproape. Numai de n-are avea “MONC” asta vreun puşcoci. “ C-atat ne trebuie.” În afară că ne poate omorî, să vezi ce ne arde conducerea, glumi el cu sine însuşi. Apoi, hotărât: “ Mergi Romane sunt aproape. Noi doi nu putem păţi nimic”.
   Jos pe asfalt călcau pantofii ce duceau greutatea lui Tutunaru, care, parcă înadins, apasă şi mai tare ducându-şi mâinile în şolduri.
   “ Dacă îi atinge acum, s-a terminat cu ei” îşi zise Novac. De aceea îl prinse de mână pe Roman, cu gândul să mai oprească şuvoiul ce se apropia de revărsare.
- Stai cuminte Novacule. Trebuie să mă răcoresc. Şi nu vreau s-o fac cu tine.
- Romane, nu fi nebun. Ia-o mai uşor. Atinge-i numai prin părţile ce nu lasă urme.
  Se-apropiau. BĂRBOSUL deja se urcase pe scaunul mortului în maşina lui “MONC” . Se chircise acolo, cu ochii cât cepele spre cei doi ofiţeri. “MONC” încerca să se-aşeze la volan.Roman puse mâna pe el şi-l scoase afară. Îl ţinea de gât, ridicat vreo 20 de centimetri de la pământ:
- Păi e frumos domnule “MONC”? E frumos să dai buzna în casele oamenilor? E corect să profiţi de funcţia ce o ai şi de puterile ce-ţi stau în spate? Ce zici domnule “MONC”? Dacă eu aş merge în ţara ce-o reprezinţi şi aş face ceea ce tu ai făcut şi încerci să mai faci? Ce-aş păţi domnule “MONC”? M-aţi ierta? V-aţi purta cu mănuşi cum ne purtăm noi? Nu cred domnule “MONC”. Cred că n-aş mai vedea soarele. Asta într-un caz fericit. Că voi nu iertaţi domnule “MONC”. Şi preferaţi să ne puneţi să mâncăm pământ. Aşa cum aţi procedat în primăvara cu doi colegi de-ai mei. Îşi făceau datoria iar voi i-aţi băgat în pământ. Păi, e cinstit domnule “MONC”?
   “MONC” se bătaia atârnat în degetele noduroase ale lui Roman, care-şi continua monologul. “MONC” nici nu putea vorbi dar nici Roman nu i-ar fi dat voie. Era pornit rău. Se descarcă..
- Şi ce tot doreşti “MONCULE”. Ce-ţi vrea inima asta de porumbel şi mintea aia creată? I? Ce vrei? Schimbare? A cui schimbare mai nesătulule? A noastră? A ţării? A lui Ceauşescu? Păi trebuie să-l schimbaţi voi bai trogloditule? Că asta sunteţi. Nişte troglodiţi învechiţi, nu? Crezi că noi nu vrem? Oho!!!... mai mult decât voi. Dar fără vărsare de sânge. Şi fără cedare de teritorii. În speţă Ardealul. Că asta te doare pe matale. Şi pe alţii că matale. Crezi că eu nu ştiu de cine eşti plătit? Ştiu nenicule. Totul ştiu. Eşti înregistrat cu toţi vericule. Dar suntem obligaţi să te respectăm. Nu pe tine, puterea voastră. Voi aveţi puterea. Toată. Şi dacă lovim în voi nenorociţi poporul ăsta, care-i şi-aşa destul de oropsit. Vreţi schimbare? Foarte bine. Dar ce vă băgaţi voi mastodonţilor în treaba noastră? I? Lăsaţi-ne bai Harpagonilor să ne schimbăm noi pe noi în bine, în rău – s-o facem noi. Păi nu... Că dacă nu apucaţi voi osul cel mare nu este bine.
   Novac se distra în sinea lui de ieşirea lui Roman şi cam uitase de BĂRBOS. De fapt era sigur că-l stăpâneşte şi astfel îşi neglija partea lui din datorie. Aşa că observă târziu că BĂRBOSUL ţintea prin geamul coborât cu un pistolet chiar în direcţia lui Roman.
- Daţi-i drumul altfel trag, se auzi guiţătura lui, venită parcă de undeva de departe.
   Român continuă să-l ţină agăţat pe “MONC”  şi privi nedumerit spre Novac. Apoi îşi îndreptă privirea dura spre locul de unde se auzise vocea şi din nou spre Novac – de data aceasta plină de reproşuri. Îl lasa pe “MONC”  cu picioarele pe pământ şi îşi băgă capul drept în gura lupului – adică în maşină în care BĂRBOSUL sperase să-şi găsească scăparea, împingând cu fruntea ţeava pistoletului îndreptată spre el.
- Futu-ţi dumnezeii mă-ti de stârpitura sparse parcă Roman plafonul cu vocea puternică, mă ameninţi tu pe mine mai oase-n vânt? Cu ce mai? Cu pitoletul ăsta de mămăligă? La mine-n ţară mai? Trage bai icter negru. Hai nu ezită. Trage. Câte o să bagi? Unu-două gloanţe. Dar eu nu mor dintr-atât bai ghibildic. Şi vezi pe dracu după aceea.
  În timp ce vorbea ROMAN Îi lua pistoletul “BĂRBOSULUI” şi-l introduceau pe “MONC” la locul lui adică la volan.
- Vezi domnule “MONC” cum mă port eu cu voi? Cu nişte spioni? Că altceva nu sunteţi. Destul de elegant? Uite cum facem. Porneşti matale uşurel maşina şi o ştergi binişor tocmai unde a-ntarcat dracu iapa.
- Nu-nţeleg, chiţăi “MONC”, mângâindu-şi gâtul.
- Peste graniţă domnule. Peste graniţă. Afară din ţara asta. Afară din ţara mea.
- Nu uitaţi că sunt diplomat. Şi am dreptul la imunitate...
- Pleci cu imunitatea ta cu tot. şi-l iei şi pe scofâlcitul ăsta. Asta ca să nu pleci cu mâna goală.
- Veţi răspunde domnule, că nu-ţi cunosc numele şi gradul, vei da socoteală în faţa superiorilor tăi.
- lasă asta-n seama mea, o luă Roman mai uşor. Dumneata asta faci. Pleci, treci graniţă şi să nu te mai văd în vecii vecilor. Şi nici atunci.
- Eu, piţigai “BĂRBOSUL” parcă de departe, eu nu-mi iau maşina?
- Ba da. Deşi nu merită. Pistoletul încă se confiscă. La fel şi casetele şi hârtiile pe care le-aţi luat de la protejatul vostru. Zi mersi că scapi cu atât. Şi nu cumva să mai umblaţi cu figuri. Veţi fi escortaţi îndeaproape.
- Domnule, nu-i legal  ceea ce faci, încerca “MONC”, conciliant.
- Drum bun şi cale bătută domnilor le ura Roman celor doi, încheind dicutia.
   Apoi îl luă pe Novac după umeri şi-i zise.
- Auzi Novacule; că nu-i legal. Mă-nvaţă ei pe mine legile României. Ce zici? A? Ţi-a plăcut?
- Plăcut, neplăcut, eu mă tot întreb dacă trăgea ăla ce s-ar fi întâmplat...
- Ei, nimic. Acolo vreo zgarietura-doua. Şi-apoi ar mai fi trăit şi el? Doar erai aproape.
   Novac tăcu. Se gândi că mai bine ar fi ca Roman să raporteze cât mai repete generalului şi conducerii D.S.S. să nu afle generalul Iulian Vlad din alte surse.
- Tu ce faci Novacule? Vii cu mine?
- Nu Romane, eu l-aştept pe “SAKE” . de-ăştia scăparam cum scăparam dar se pare că asiaticul e mai şmecher ca toţi.
- Te descurci tu, remarcă Roman, strângând din nou mâna lui Novac în semn de rămas bun.
   “Sper”- murmură Novac pentru el îndreptându-se spre maşină. “Aşa cum sper să te descurci şi tu când vei raporta”. Oricum, se pare că ne-aşteaptă zile negre. Şi pe tine – şi pe mine. Şi pe alţii ca noi.
   Generalul vorbea la telefon când intră Roman, roşu la faţă şi care deja vorbea de pe culoar.
- Domnule general raportez: am fost la faţa locului...
   Generalul lua receptorul de la ureche şi transmise persoanei de la capătul firului:
- Permite-ţi să vă sun eu peste cinci minute. Acum a intrat maiorul Roman la mine şi-mi raportează ce s-a întâmplat.
   Apoi, calm, puse receptorul în furcă şi se adresă lui Roman în stilul obişnuit.
- Ascult...
   După ce Roman îi raportă ce se-ntâmplase, generalul scoase doar o vorbă.
- Novac !?!
- Aleargă, răspunse Roman, negăsind altceva.
   Apoi generalul ceru legătură cu ministrul Iulian Vlad. Raportă pe scurt situaţia de ansamblu. Accentuă pe tupeismul celor ce se credeau imuni şi în final conchise.
- Raportez; consider că maiorul Roman şi maiorul Novac au procedau corect faţă de situaţia dată.
   Roman nu auzise răspunsul ministrului dar observă că generalul aşează calm receptorul în furcă, priveşte fără ranchiună spre el şi, după o scurtă tăcere zise:
- Ce măsuri consideri că se impun în continuare?
- Raportez că ar trebui ca, în anumite momente, când vine “TĂVĂLUGUL” – cum îi zice Novac, să postăm în apropiere, pe stradă sau în uşă, un poliţist care să-i oprească pe nesătui, atunci când scăpa din diferite motive, oamenilor lui Novac.
   Generalul răspunse după câteva clipe.
- E devreme pentru asemenea măsuri. Dar trebuie luată în seamă. Voi raporta ministrului şi voi lua legătura cu şeful poliţiei, pentru a face un plan în acest sens.
  Roman îşi dădu seama că generalul încheiase şi porni pe uşă. Vocea oţelită de dincolo de birou îl opri.
- Ţine şi dumneata legătură cu Novac. În situaţii cu totul deosebite procedaţi cum credeţi de cuviinţă... Împreună.
- Am înţeles, răspunse Roman. Iar în gând “ oricum aşa aş fi procedat”.
   Când ieşi, Roman îl auzise pe ofiţerul de serviciu care raporta că “SAKE” se-apropie de oraş.
   “Na, altă belea”, gândi Roman cu voce tare.


* * *
   Novac auzise şi el comunicarea Dispeceratului că “SAKE” a trecut graniţa înapoi, în România. Se gândi cum să procedeze. N-avea un plan. Deşi ordinele, regulamentele şi dispoziţiile prevedeau că este bine, de regulă, să îţi faci un plan- sau chiar mai multe- Novac se cam săturase de aşa ceva. Învăţase că dacă “ştii carte”, în meseria asta de cele mai multe ori planul nu-şi avea locul. E drept că anumite măsuri organizatorice “iniţiale”, cum le spunea el- erau absolut necesare- însă, în rest, totul depindea de ceea ce făcea cel urmărit – duşmanul deci- şi de mintea , experienţa şi voinţa celui care urmărea.
   Se opri lângă Sima şi Firu le spuse, pe scurt ce au de făcut apoi ordona lui Jipa şi Andei să-l aştepte pe “SAKE” în comună JEBEL. Pe JORA îl trimise la birou-rezerva.
   La fel proceda cu Nicu şi Lie. El se urcă la volanul Margaretei şi porni spre centrul oraşului.
- Unde mergem şefu?, întrebă Turtită contrariat.
- Te las acasă. Ai copil mic şi te voi chema când va fi nevoie.
- Pe mine nu mă-ntrebaţi?
- NU. Şi nu vei pleca doar tu. Voi mai trimite şi pe alţii atât cât avem un pic de linişte.
- Şi “SAKE”?
- Ne descurcăm noi. Ce crezi că dacă n-ai fi tu n-am rezolva problemele?
- Ba da. Dar...
- Ce dar?...şi Novac tăcu, simţind în vocea tânărului o nemulţumire destul de profundă.
- Nimic, zise Turtită cu ochii undeva departe.
- Hai tinere, nu pune la inimă. Ştiu ce vrei să zici. Am fost şi eu ca tine. Normal că este nevoie şi de tine. Dar vreau să am, câţiva mai odihniţi. Dacă se va putea, bineînţeles. Pentru că dacă nu la noapte, mâine sigur va fi nevoie de toţi. Doar ştii că e duminică, zi de slujbă. Şi cine ştie câţi nu vor vrea să ne păcălească şi să penetreze la “VARGA”. Şi va fi foarte greu, să-i descoperim datorită numărului mare de enoriaşi care vor veni la casa de cult.


* * *
   Când “SAKE” ieşi din oraşul DETA, observă maşina lui “MONC” pe care-l ştia foarte bine. Urmată de o alta cu număr de Viena şi doar la câţiva zeci de metrii de o Dacie albă, în care se aflau doi bărbaţi. “hm”, îşi zise “SAKE”, parcă nu e ceva în regulă în ceea ce-l priveşte pe “MONK”. Aici seamănă a urmărire. Dar ce urmărire o fi asta atât de aproape? Contrar regulilor. În situaţia de fată pare a fi o urmărire deschisă. Mai bine zis, escortare. Ia să verific eu. E mai bine. Paza bună trece primejdia rea.
   Şi “SAKE” întoarse ţinând o oarecare distanţă faţă de cele trei autoturisme cele avea în faţă.

* * *
   Cei doi ofiţeri de poliţie care escortau pe “MONC” şi pe “BĂRBOS” erau destul de îngrijoraţi având în vedere că a urmări cu o singură maşină alte două era greu. Nu că ar crea cine ştie ce probleme dar, totuşi uşor nu era. Ar fi fost suficient să o ia “MONC” într-o parte şi “BĂRBOSUL” în alta. Şi atunci? Păi nu ar prea fi avut cum să se împartă. E drept că Novac şi Roman se bazaseră mai mult pe orientarea şi curajul celor doi ofiţeri de poliţie. Dar şi pe faptul că aveau mâna liberă. Generalul Sandu de la generalul Iulian Vlad, Novac şi Roman de la generalul Sandu, iar cei doi ofiţeri, de la Novac şi Roman. Deci, de fapt, de la generalul Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului. Mâna liberă însemnând pentru ei inclusiv folosirea armei pentru oprirea celor doi infractori, care atentaseră la securitatea statului. Sarcina lor era să-i conducă până la graniţă. S-aştepte până-i vor vedea trecând dincolo, la sârbi şi apoi să se întoarcă la Timişoara. Nu înainte de a raporta de îndeplinirea misiunii. Şi erau hotărâţi s-o facă.
- MITRULE, rupse tăcerea unul din poliţişti.
- Da, ce vrei? Răspunse MITRU, care era la volan.
- Tu ai văzut maşina aia care a trecut pe lângă noi?
- Văzut.
- Şi numărul?
- Numărul – nu.
- Eu l-am văzut.
- Şi ce-i cu asta? Îl joci la loto?
- Deştept eşti bai. Păi loto-mi trebuie mie acum?
   Mitru tăcu. Avea dreptate colegul său. Nu aveau ei timp să joace la loto toate numerele maşinilor pe care le vedeau într-o zi.
- Era a lui “SAKE” aşa-i? întrebă MITRU, mai mult să se convingă de părerea lui.
- Hai că mai vii de-acasă. Normal că era a lui. Ce, ne-a mai dat d-l Novac vreo altă maşină în consemn de când am plecat din Timişoara?
- Nu bai Dudule. Şi nu-mi fă pe deşteptul. Nu trebuie să mai spui nimic.
- De ce Mitrule? Îţi căşuna aşa?
- Căşuna pe dracu. Tu nu vezi că maşina aia se ţine după noi?
   Dudu privi în urmă. Tăcu o clipă două şi apoi exclamă.
- Al dracului mai e “SAKE” asta. Avea dreptate d-l Novac.
- Lasă Dudule. Îi venim noi de hac. Nu uita că suntem în zona noastră, o cunoaştem şi ştim ce avem de făcut.
- Apropo de ceea ce avem de făcut. Să raportăm de faptul că “SAKE” se ţine după noi. Spre graniţă.
- Că bine zici. Raportăm CENTRULUI, ajunge la d-l Novac şi el ştie ce măsuri să ia.

* * *
   Novac îl lăsase pe Turtită în calea Ardealului, aproape de str. Primăverii şi pornise spre sediul Inspectoratului când auzi prin staţie că “SAKE” îi urmărea pe cei doi poliţişti care-i escortau pe “MONC” şi “BĂRBOSUL”... Aşa renuntala orice activitate şi porni spre Stamora-Moravita. Intenţie ce o transmise Dispeceratului cu ordinul de a-i anunţa pe general şi pe Roman. Ştia el de ce trebuiau anunţaţi generalul şi Roman. Într-o jumătate de oră, cât îi trebuia lui să ajungă la P.C.T.F., generalul în primul rând său Roman, dacă primea ordin, vor da anumite dispoziţii care-i vor facilita lui să-şi îndeplinească misiunea. Cel puţin aşa spera. Căci toate ordinele se potrivesc cum trebuie la faţa locului. Şi-apoi nici “SAKE” nu era prea dus la biserică. Din câte aflase pe lângă faptul că era foarte bine pregătit, era şi foarte curajos dar şi foarte precaut. Totodată, şi foarte imprevizibil. Deci apasa până la fund pe acceleraţia “bătrânei doamne”, trecând ca vântul pe lângă postul de control din Calea Sagului, Salutându-i din ochi pe cei doi poliţişti ce ridicaseră mâinile drept la caschete.


* * *
  Primul soldat pe lângă care trecu convoiul “MONC” , “BĂRBOSUL”, cei doi poliţişti şi încă la o distanţă apreciabilă, “SAKE”, îl determinară mai întâi să holbeze ochii. Apoi i se descleştă mintea. Avea în consemn pe cei trei străini dar îl deruta prezenţa celor doi poliţişti, arhicunoscuţi în zonă, căci nu se aflau la prima misiune de acest gen. Conform ordinului puse mâna pe telefon şi raportă. La fel procedară şi celelalte postrui, ceea ce-l făcu pe col.Opriş să ridice de nu ştiu câte ori telefonul. Ultima oară pentru a suna la Timişoara să raporteze prezenta în P.C.T.F. a celor daţi în consemn.
   Înţelesese că “MONC” şi “BĂRBOSUL” sunt escortaţi dar nu înţelegea prezenţa lui “SAKE” la un interval aşa scurt de timp. Discutând cu cei doi poliţişti, i se păru verosimilă ideea acestora că erau urmăriţi de “SAKE”.
 - Se ţine după noi  de dincolo de DETA, sublinie MITRU.
- Am comunicat CENTRULUI. Sper că l-au anunţat pe dl Novac, întări DUDU.
- Am sunat şi eu completă Opriş. Novac este deja pe drum.
- Şi ce facem d-le colonet?
- Nimic. Aşteptăm. Şi, în funcţie de situaţie vom acţiona. Dar sper să apară dl Novac. Până atunci le punem câteva beţe în roate să mai inatrzie pe la noi.
-Noi ne-am putea retrage?
- Părerea mea este ca să-l aşteptaţi pe Novac. Cred ca-n 15-20 de minute va fi aici. Am şi dat ordin să-i lase cale liberă.
   În timp ce discutau, un soldat se apropia în pas alergător. Când se opri în faţa colonelului, raporta că este căutat urgent la telefon.
  Opriş o luă şi el la fugă cât îl mai ţineau curelele, adică vârsta şi greutatea. La telefon era generalul Sandu.
- Ordonaţi, zise Opriş, încercând să nu gâfâie.
   Generalul ordona în stilul obişnuit.
- Unu: lasă-i să treacă. Pe toţi. Doi: Novac să treacă şi el. Fără probleme. Deci vorbeşte cu colegii sârbi. Le spui că-i un prieten de-al dumitale. Trei: sigur “SAKE” va reveni în scurt timp. Atunci îi creez probleme. Până apare Novac.
- Am înţeles.
- La întoarcere daţi tot concursul maiorului Novac.
- Am înţeles.
- Poliţiştii să ramana-n zona. Până revine Novac.
- Am înţeles.
   Şi se auzi clicul de punere în furcă. Opriş transpirase. Notase pe scurt ceea ce ordonase generalul. Ieşi apoi din birou şi făcu semn vameşilor să lase calea liberă celor 3, adică “MONC”, “BĂRBOSUL” şi “SAKE” apoi reveni în birou şi turna câte puţin whisky în două pahare cu gândul să dea noroc cu Novac în timp ce-i va comunica ordinele generalului. Le privi şi razgandidu-se lua unul din pahare, îi dădu conţinutul pe gât după care turna iarăşi aceeaşi cantitate în paharul gol. Ieşi din birou şi aştepta sosirea lui Novac.


* * *
   Novac apasa până la fund pe acceleraţia Margaretei. Parcă se răzbuna pe ea pentru tot ce se-ntâmplase până la acea oră. Şi ziua se terminase. Trecu ca vântul pe lângă santinelele de dinainte de punctul de control. De departe observă că în punct nu se afla nici “MONC”, nici “BĂRBOSUL”, şi nici “SAKE”. Cei doi poliţişti îşi beau cafeaua în autoturism iar Opriş se-apropia zorit de locul unde bănuia că va opri Novac.
- D-le maior, le-am dat drumul. Novac tăcu, aştepta, urmărea.
- Ordin de sus, continua Opriş. Novac îl privea încă în aşteptare.
- Şi mai un ordin. Să-ţi facilitezi trecerea dincolo...
   Opriş îşi încheiase deja comunicările. Aştepta să vadă ce zice Novac.
   Acesta zise simplu:
- Atât?!
- Da. Atât... Eu deja am aranjat cu colegii sârbii să treceţi dincolo...
- Şi-apoi?! Glumi Novac cu o mutră serioasă.
- Bine-nţeles, râse larg Opriş. Păi atât le trebuie, să nu vă-ntoarceţi.
   Novac deja se-ndeparta cu Margareta lui. P.C.T.F sârbesc găsi cale liberă, cu vameşi şi grăniceri de-o parte şi de alta, cu mâinile la cozorocul caschetelor.
   Ia uite la ăştia, râse Novac. Mă salută de parcă m-ar cunoaşte de când lumea. Şi se gândi că Opriş făcuse treabă foarte bună. Deocamdată. De fapt, totdeauna existaseră înţelegeri perfecte între şefii şi subşefii P.C.T.F.- urilor de-o parte şi de cealaltă. Dar Opriş se-ntrecuse pe sine. Novac spera ca şi la-ntoarcere să-i găsească la fel de amabili. Salută şi el cu mâna şi cu capul şi dădu bice “bătrânei doamne” cu gândul la “SAKE” şi ceilalţi doi. Era convins că nu va trece mult timp şi-i va găsi undeva, opriţi şi discutând. Deci colaborau. Se confirma încă o dată isteţimea şi imprevizibilitatea acestui “SAKE”. Pe care Novac ar fi vrut să-l întâlnească singur. Să stea de vorbă între patru ochi. Să-i spună vreo două, aşa cum ştia romanul să zică la necaz.
   Într-adevăr, peste vreun sfert de oră Novac zări cele trei autoturisme într-o parcare flancată pe o parte şi pe alta de arbuşti ornamentali mai înalţi de un stat de om. Încetini, gândind să se apropie cât mai nevăzut considerând că factorul surpriză ar putea să aibe o oarecare importanţă în “dialogul” cu cei trei spioni. Se văzu observat doar când intră-n parcare. Se citea pe faţa celor trei surpriză, consternarea, chiar ura vizavi de intrusul ce încalcă regulile ce le ştiau ei despre securitatea României. De fapt “MONC” şi “BĂRBOSUL” erau negrii, gata de luptă dacă ar fi avut cu ce, “SAKE” înţelegând din reacţia celor doi şi a prezenţei Daciei cu număr de TIMIŞOARA că are de-a face cu un securist roman. “MONC” încerca să se retragă dar nu reuşi din cauza “BĂRBOSULUI” care se ascundea în spatele lui, iar “SAKE”, calm, îşi desfăcuse picioarele gata să răspundă unui eventual atac al noului venit.
- Bună seara domnilor, salută recce Novac.
   Nici un răspuns. Doar priviri încrucişate ale celor trei. Surpriza-şi făcuse datoria.
- Buun, continua Novac. Nici n-am pretenţii la vreun răspuns. “SAKE” se mişca uşor, refăcându-şi echilibrul.
- Staţi liniştit d-le “SAKE”. Nu am de gând să vă atac. Mai întâi aş dori, permisiunea dumneavoastră –si se aplecă uşor, cu palmele lipite, aşa cum văzuse în filme şi cum procedase la antrenamentele de Judo şi Jiu-Jitsu-deci aş dori să schimb câteva cuvinte cu cei doi interlocutori ai dumneavoastră.
   “SAKE” nu răspunse. Surâdea întrebător şi aprobator. Îi plăcea romanul ăsta. “MONC” şi “BĂRBOSUL” se priveau neputincioşi.
   Novac privi către ei şi zise scurt, tăios.
- D-lor, vă doresc drum bun. Sper să nu ne mai vedem.
   “MONC” privea la “BĂRBOS” , acesta la “MONC”, întrebător “MONC” spre “SAKE” care se făcea că-i absent. Până la urma “MONC” dau din umeri, se urcă la volanul maşinii sale şi porni spre Blegrad. “BĂRBOSUL” o luă la fugă, se urcă şi el în maşina lui şi porni grăbit după “MONC”.
   Novac privea lung după ei, când auzi un zgomot dinspre locul în care se afla “SAKE”. Privi într-acolo şi zâmbi. Zgomotul venea de la râsul înfundat al lui “SAKE”.
- De ce râdeţi d-le “SAKE”? zâmbi în continuare Novac.
- D-le ofiţer, daţi-mi voie să vă felicit. Dar cum de-aţi scăpat de ăştia doi aşa uşor dle?
- Păi simplu. Le-am urat “DRUM BUN”.
- Ha, ha,râse tare “SAKE”. Bună treabă. Şi? Cum vrei să procedezi cu mine?
- În primul rând aş dori să vă spun două lucruri.
- V-ascult.
- Unu: am fost informat că sunteţi un meseriaş de excepţie.
- Mulţumesc.
- Doi: în aceeaşi măsură, sunteţi un om de onoare. Şi onoarea la dumneavoastră acasă are mare preţ.
- Corect.
- Deci, nemaipunând la socoteala că sunteţi un bun luptător şi dacă doriţi ne putem bate...
- S-ar putea să doresc...
- Foarte bine. Dacă doriţi o vom face. Dar cum? Kung-fu? Judo? Karate? Ciobăneşte că pe la noi? Sau veţi folosi arsenalul de arme ce-l aveţi ascuns în maşină.
- Nu nu-l voi folosi. Aţi subliniat că sunt un om de onoare şi voi rămâne aşa. Deci dacă ne vom bate o vom face fără arme. Doar cu astea arată el la mâini şi la picioare.
- Mulţumesc, continua Novac strângând uşor pumnii aşa fel să-i vadă “SAKE”. Dar eu mă gândesc la altceva...
- La ce anume?
- Păi, este simplu. Am comunicat ambasadei dumneavoastră de prezenţa dumneavoastră în zonă şi de scopul ei. Dumnealor susţin că nu v-au trimis.
- Posibil... ripostă “SAKE” nemulţumit.
- Deci acţionaţi în numele altei tari sau altor ţări.
- Şi ?...
- Vă putem trata ca pe orice cetăţean...
- Nu-nţeleg.
- Adică nu veţi mai avea acces în România cu tot cu paşaportul dumneavoastră de funcţionar diplomatic.
- Aha...vorbi moale “SAKE”. Încep să-nţeleg unde baţi. A dracului idee...
- Mă bucur, zise Novac aplecându-se surâzând.
- Şi? Care-i propunerea. Căci bănuiesc că acesta-i motivul prezenţei dumneavoastră aici.
- Îmi daţi cuvântul de onoare că vă vedeţi de treabă şi aveţi acces în România. Direct la Bucureşti.
- Am de ales?
- Dacă vă veţi încălca cuvântul, deşi nu cred, la sosirea în Bucureşti veţi fi condus direct la avion, zise Novac.
- Repet, am de ales?
- Da- luptă.
- Şi ce câştig?
- O luptă. Doar atât. Dacă veţi câştiga. Iar în rest, măsurile se vor derula după cum v-am comunicat.
- Ce propuneţi, în final?
   Novac simţi că-i trec fiori prin coloana. Câştigase. Nu prea sperase.
- Mergem laP.C.T.F. ciocnim pe româneşte un pahar de whisky şi-apoi ne vedem fiecare de ale noastre. Că avem destule. Cel puţin eu.
- Accept. Cu o foarte mică condiţie.
- S-auzim, zise Novac , astentandu-se la cererea lui “SAKE”.
- Să ajung la Bucureşti cu un minim de informaţii.
- Adică...
- Ceva care să corespundă cât de cât dorinţelor celor care m-au trimis.
- Da. Şi cum rămâne cu cuvântul de onoare??
- Doar nu-s pentru ţara mea. Cei ce le duc, o fac în calitate de mercenari. Deci...
- A, da- la mercenari cuvântul...
- Vă rog...n-are importanţă. Sunteţi de acord?
- Da. Totalmente.
   Îşi strânseră mâinile şi plecară unul după altul spre graniţa cu România.
   Generalul Sandu cam strâmbase din nas când Novac îi raportase cum se descurcase cu “SAKE”. Dar se rezumase la o singură întrebare. Ce ai de gând?
- Raportez. E târziu. Voi lăsa doi ofiţeri la “VARGA” acasă, iar restul la odihnă, căci mâine sunt convins că va fi şi mai greu.
- Bine. Dacă v-or fi probleme, te vom suna la domiciliu.
- Am înţeles.
   Pe hol, Novac se întâlni cu Roman şi cu Polac. Roman începu să vorbească în stilul său.
- Ce faci băi Novacule? Ai înnebunit? Credeam că numai eu fac trăsnăi. Dar tu le faci şi mai şi. Dacă te omorau aia omule? Ai? Ce zici? Ai vreun răspuns?
- N-am Romane. Sunt obosit. Trec pe la birou, îmi pun treburile la punct şi direct acasă. Un duş şi un somn bun vor fi nemaipomenite. Chiar dacă va fi scurt.
- Bine domn’ le. Dai drumul legat. Ne vedem dimineaţa.
- Crezi? Întrebă Novac cu puţin iz de glumă.
- Da, ai dreptate că până dimineaţa cine ştie ce se mai iveşte.
   Când ajunse la birou, Novac întreba cine se oferă voluntar să rămână de noapte. Nu se prea înghesuiau băieţii aşa că Novac nevoit să hotărască el.
- Sima şi Firu, veţi rămâne voi. V-alegeţi singuri modalitatea de acoperire. Dacă este cazul acţionaţi direct. Fără brutalităţi, dar nici să râdă toată lumea de noi. Un lucru vă cer imperativ: nu vă vreau eroi post-mortem. Clar?
- Am înţeles, răspunseră cei doi parcă pe aceeaşi voce.
- Restul ofiţerilor să se prezinte dimineaţa la ora 6.00 aici, ordona Novac ofiţerului de serviciu.
   Apoi ieşi, se urcă la volanul “bătrânei doamne” şi plecă spre casă, gândindu-se mai ales ce şi cum se va întâmpla a doua zi. Şi în funcţie de ceea ce se va întâmpla vor acţiona şi ei. Adică el şi ai lui.

* * *
   Sima şi Firu priveau ţintă la uşă masivă de la locuinţa lui VARGA şi totodată şi de la intrarea în sala în care-şi ţinea slujbele SICTIRIA SĂ.
   Tăceau de câteva ore, ceea ce reprezintă un record pentru ei, care se şicanau aproape clipa de clipă. Firu rupse tăcerea primul.
- Bine l-au mai ales pe Vargă asta.
- L-au ales? Ce vrei să spui? Catadicsi Sima un răspuns destul de întârziat, ţinând capul în podul palmei drepte.
- L-au ales bine îţi spun eu.
- Ce spui mai tu. Ce dacă SPUI TU. Cine eşti tu că dacă SPUI TU aşa şi este.
- Eu sunt EU băi deşteptule. Şi-aşa este, cum spun eu. Că d-aia am minte, să gândesc.
- Ce să faci? Să gândeşti?
   Firu tăcu. N-avea rost să continue. Era clar că Sima şi el n-ar fi terminat “tema” până dimineaţa.
- Zi, bai sac de box, cum de poţi tu gândi, începu Sima vechea lor “discuţie”, făcând aluzie la pregătirea fizică de excpetie a lui Firu.
  Firu privea spre uşa de stejar dar cu coada ochiului îl urmărea pe Sima cum se dezmorţeşte ca urmare a discuţiei începute.
- Omule, o luă el calm, cum vorbea de fapt, de obicei. Ascultă şi tu măcar o dată de la cap la coadă ce spun eu. Fără băşcălie.
- Zi profesore. Te-ascult, dar să nu baţi câmpii.
   Firu îl privi mirat. Sima parcă vorbise serios. Aşa că îşi continuă ideea.
-L-au ales bine, zău. Aderenţi are? Are. Enoriaşii? Cel puţin aparent. Ajutoare are? Are. BARAT şi alţi câţiva ca el. Nu mai vorbesc de neamurile lui. Mă refer l’alde “VARGA” nu la ale soţiei. Locuinţa comună cu locul unde-şi predica ideile are? Are. Aceeaşi intrare. Şi cine naiba ştie dacă intră cineva la el sau la rugăciune?
- Că doar n-ar intra noaptea la predică, nu se abţinu Sima.
- Băi, mă laşi să termin?
- Te las băi, te las. Că altfel îţi crapa dovleacul de-atâta gândire.
- Tu nu poţi fi serios, zău. Niciodată.
- Ba pot, Firule, dar tu vezi ce văd eu?
- Ce să văd? E ceva? N-am văzut nimic.
- Nu omule. Nu e de rău. Tu nu-l vezi pe dl maior Roman?
- Cum să nu. L-am observat de când a dat colţul. Dar n-am considerat necesar să-ţi spun.
- Zău? Şi de ce mă rog? Întrebă Sima curios cu adevărat.
- D’aia bai. D’ăia.
- Adică mă faci prost bai muşchi în adidaşi. Ia vezi...
- O, că n-am vrut să te supăr. Pe cuvânt.
- Atunci de ce nu mi-ai spus că-l vezi pe dl Roman?
   Firu făcu o pauză, apoi întrebă. Conciliant .
- Tu de ce nu mi-ai spus?
   Acesta răspunse repede, să nu scape ocazia.
- Chiar vrei să ştii?
   Firu se cam aştepta la vreo drăcie dar prefera să-i facă plăcerea prietenului şi colegului său.
- Da, mai; de ce?
- Tot d’aia, râse Sima.
   Apoi satisfăcut deschise portiera din spate pentru a intra Roman.
- Salut băieţi, rosti el încet.
- ‘Trăiţi, se auzi răspunsul în duet al celor doi ofiţeri.
- Cum merge?
- Deocamdată linişte, răspunse Sima. Parcă prea multă linişte, sublinie Firu.
   Roman se hotărî să nu le spună pentru moment motivul sosirii sale în zonă. Dacă se verificau înţelegeau...
   Au mai discutat circa o jumătate de oră apoi pe stradă se iviră doi bărbaţi înalţi, tineri, îmbrăcaţi în balonzaide bleumarin.
- Tu vezi ce văd eu? Îl înghionti Firu pe Sima.
- Că doar n-oi avea orbul găinilor.
- Linişte băieţi, vorbi Roman. Bănuiam că vor veni. Oamenii colonelului SPIRU mi-au comunicat deja acest lucru. Nu ştiam numărul. Acum văd că sunt doi.
- Nu-i oprim şefu? Întrebă Sima.
- Nu încă. Nu prea am înţeles scopul vizitei lor şi mă gândesc ca să-i lăsăm să intre. Îi vom opri la ieşire.
- N-ar trebui să raportăm domnului maior Novac, şeful nostru? Întrebă Firu.
- Nu este nevoie. Sunt eu aici, cu voi . şi sigur va fi o zi foarte grea.
- Cum ordonaţi...
- Aşa rămâne. Mai bine comunica Dispeceratului să-i avertizeze pe oamenii lui SPIRU să înregistreze ce zic ăştia cu VARGA.
   Apoi se lăsă linişte în maşină în care se aflau cei trei securişti. Nimeni n-avea ceva anume de vorbit. Iar glumele dintre Sima şi Firu nu-şi aveau locul în prezenţa lui Roman, ofiţer superior şi şef mare pentru ei.
   După vreo zece minute Sima remarcă faptul că la ferestrele lui VARGA s-au aprins luminile. Ceea ce nu prea li se păru normal. De regulă, când soseau emisari să preia casete şi alte materiale pe care să le treacă dincolo de graniţă,”VARGA” lucra pe întuneric şi nici nu prea vorbeau. Bănuia că-i sunt ascultate şi înregistrate convorbirile. Aşa că Sima zise:
- Nu mi se pare-n regulă vizita celor doi. Şi toate ferestrele luminate. Parcă nu-mi miroase a bine.
- Ai dreptate aprobă Roman. Întreabă Dispeceratul ce zic oamenii lui SPIRU, iar tu Firule du-te aproape poate-ţi dai seama despre ce este vorba.
   După ce pleca Firu se auzi vocea alarmantă a lui MIRON.
- Delta 1. Delta 1. E scandal mare acolo. Nu se-nteleg străinii cu ”VARGA” şi s-a lăsat cu bătaie.
- Bine Dispeceratule, răspunse Sima. Aţi auzit şefu. Uite că şi Firu da disperat din mâini.
- Sima tu rămâi aici. Eu cu Firu intru înăuntru. Să vedem despre ce este vorba.
- Aveţi grijă şefu. Dacă-i nevoie sar şi eu.
- Bine, bine...
   Şi Roman grăbi paşii spre uşa masivă pe care-o păziseră până atunci. Când se apropie de Firu, acesta-l întrebă.
- Intrăm şefu? Se aud ţipete de femeie şi nişte bufnituri. Cred că s-a lăsat cu păruiala.
- Hai, ce mai zăboveşti şi Roman deja deschise uşa. Urmează-mă la doi trei paşi. Să nu ne surprindă.
- Pe mine şefu?! Păi doar să mă strâmb la ei şi nici dracu nu-i mai prinde.
- Gata. Sst. Te cred dar să păstrăm liniştea.
   Urcau uşor treptele şi când deschiseră uşile ce dădeau în holul mare aflat chiar în faţa casei de rugăciuni, auziră paşi şi voci murmurând.
- Firule, eu îl iau pe primul, tu pe al doilea. Fără menajamente.
- Lăsaţi pe mine şefu.
   Când cei doi bărbaţi se-apropiară începu o luptă surdă, Roman şi Firu primind o ripostă la care nu se aşteptau. Dădeau mai mult orbeşte, căutând fiecare să-şi ţină adversarul la distanţă de celălalt pentru a nu se-ncurca unii pe alţii şi să nu se lovească între ei. Când cei doi începuseră să cedeze binişor se-aprinse dintr-odată toate luminile candelabrului ce străjuia în tavanul uriaş. ”VARGA”, înlemnit privea la cei ce se luptau şi nu-i venea să creadă. Îl cunoştea pe ROMAN.
- Securitatea? Ce cauta securitatea la mine-n casă?
- Să te salvăm părinte. Am auzit ţipete, zgomote.
- N-am nevoie să mă apere nimeni. Mai ales voi. Vă rog să ieşit.
- Ieşim părinte . dar să-i luăm pe aceşti doi domni cu noi.
   Când cei doi bărbaţi auziseră că Roman şi Firu sunt securişti, renunţaseră la luptă. Mai ales că se auzise şi vocea lui Sima, oprit în cadrul uşii.
- Să v-ajut şefu?
- Nu-i nevoie. Noi să-i ducem pe frumoşii ăştia la sediu.
   Se-ntoarse apoi spre ”VARGA” şi-i zise-n zeflemea.
- La revedere părinte. Scuză-ne că am intervenit.




* * *
   După vreo oră, când Roman reveni în autoturismul în care se aflau Sima şi Firu le explică, ce se-ntâmplase.
- Ce să se întâmple? Încurcături de-ale lor. Şefii lor de peste graniţă nemaiprimind nimic din partea lui ”VARGA”  şi despre el au transmis ăstora doi sarcina să ridice materialele. Ei, ăştia n-au spus o anumită parola. ”VARGA”  era după somn şi speriat şi la-nceput nu s-au înţeles. În plus străinii nici nu aduseseră nimic de plată. Până la urma ”VARGA” cedase. Le dăduse materialele. Aşa că noi le-am încurcat din nou planurile.
- De aceea era părintele supărat?
- Şi de aceea. Dar şi din cauza mea. Nu mă suportă. Eu şi cu POLAC l-am recrutat. Şi totdeauna îi e teamă că vor afla stăpânii de dincolo că ne serveşte şi pe noi. E drept, din când în când şi-atunci în gând. După cum îi e firea. El serveşte pe cine-l plăteşte. Gras. Iar noi, cu banii...
   Nu-şi închipuia nici Roman şi nici ceilalţi ca ”VARGA” va susţine ceva mai târziu, că securitatea l-a atacat. Din răutate dar şi că aşa a primit ordin de la cei ce-l plăteau care aveau mare nevoie să denigreze securitatea, fiindu-le foarte teamă de această instituţie a României. Apoi Roman îi salută pe Sima şi pe Firu şi plecă spre casă. Prea mult timp nu mai era până la ziuă.
   Când Novac ajunse la birou mirosea deja a cafea. Simţea şi el nevoia de una căci parcă era mai obosit după somnul agitat.
- Au venit toţi? Întrebă el.
- Da dar permiteţi să raportez că la ”VARGA”  au mai intrat doi. După miezul nopţii.
- Şi? De ce nu m-ai sunat?
- Dl mr. Roman nu ne-a dat voie. Era acolo, cu Firu şi Sima. Au zis că se descurcă ei.
- Îhî, bine. Adu-mi şi mie o cafea în birou.
   Simţea nevoia să stea câteva minute cu cafeaua-n fata, să-i plimbe aburul prin faţa ochilor şi să traga-n piept o “moarte pe schiuri”- adică o ţigară “Bucegi”.
   Ştia că-l aşteaptă o zi grea. Nu bănuia că ea va întrece orice presupuneri. Vroia să facă un plan dar nu prea avea rost. Şi nici chef.
   Sorbi din cafea, apoi sufla pentru a ridica aburul spre frunte. Parcă i se ridca ceata de pe ochi.
   Era clar că pe unguri şi întreg Occidentul îi frigeau rău de tot. Nu mai avea   informaţii de la ”VARGA” şi despre ”VARGA” .
   Şi ce ştia securitatea la ora aceea? Că duminică, 15 noiembrie ungurii vor face tot posibilul să ajungă la ”VARGA” . foarte bine. Dar ieri? Dar alaltăieri? Dar azi-noapte? N-au încercat? Ba da, însă ăştia veneau şi din partea altor ofice de spionaj. Chiar dacă printre ei erau şi unguri, erau cadre sau agenţi ai altor state. Astăzi informaţia sublinia că va veni un ungur. Doar unul? Novac nu-şi închipuia acest lucru. Doar ungurii ştiau că se loviseră puternic de Securitatea judeţului Timiş în ultima perioadă. Şi, în mod sigur ştiau că şi cei ce încercaseră în ultimele zile şi ore, dăduseră greş. Chiar dacă “MONC” ,”ARABUL”,”SAKE”,”BĂRBOSUL”,”RUDOLF”,”PALL”, ”BALINT”  şi mulţi alţii fuseseră “bătuţi” de Novac şi ai lui împreună cu ceilalţi subordonaţi ai generalului Sandu nu ar fi vorbit, serviciile de spionaj ale celor de mai sus ar fi aflat. Printre agenţii şi spionii pe care-i mai avea în România. Dar, în primul rând, lipsa materialelor de la ”VARGA” şi a informaţiilor despre el duce la concluzia că ceva s-a întâmplat cu cei trimişi. Era la mintea cocoşului. Ori n-au putut intra, ori au fost prinşi, ori sunt la pârnaie. Deci, sublinie Novac în gând, azi e posibil să vină un ungur  sau mai mulţi dar şi alte cadre de spionaj ale celorlalte state interesate de “problemă”.  Şi-aşa cum am mai arătat, în zona erau prea mulţi polonezi, rusi-moldoveni, sârbi, bulgari, greci, nemţi şi nu în ultimul rând, italieni.
   Se ridică şi-i cheamă pe toţi la sala de şedinţe. Privi absent către fiecare. Toţi erau obosiţi şi cu întrebări în ochi.
- Ce facem şefu? Îndrăzni Jipa, care, de regulă era “avocatul” celorlalţi.
  Novac se aşeză pe scaun şi privi către Jipa. Clătină din cap către “avocat”, că adică ce s-a întâmplat, ce doreşte el, Jipa la ora aceea detsul de matinală.
- Cat durează şefu? Că ne-am săturat.
   Novac înţelese. Jipa bătea în două direcţii. Prima- dacă Ceauşescu  se-ndura sau nu să renunţe la putere. Şi aici Novac nu dorea şi nici n-avea ce să-i răspundă. A doua se referea la “VARGA” . Căci de mult timp ar fi trebuit băgat la “mititca”. Dovezi erau suficiente. Dar nu se aprobă nici o măsura. Deşi se ştia clar care spion. Se invocau relaţiile cu Ungaria, dar mai ales, presiunile occidentalilor care apărau pe toţi aşa-zişii disidenţii din România.
   Novac n-avea chef de contraziceri cu Jipa, şi-aşa destul de colţos din fire. Iar în ultima vreme parcă se-ntrecea pe sine. Aşa că răspunse scurt.
- Ordin de sus. Cui nu-i place... ceilalţi priviră spre Jipa şi-i făcură semn să tacă.
   Novac trecu la subiect. Le explică situaţia operativă apoi ordona să se formeze cele cinci echipaje pe care le numi tot el, repede, să nu mai audă discuţii.
- La birou rămâne doar ofiţerul de serviciu- adică nea’ Carandas, care va repara rapid eventualele defecţiuni ale autoturismelor.
   Asta avem, cu asta luptăm o tăie scurt Novac. La “VARGA” vor fi Anda, Prodan şi Jora. Cu sublinierea că în ei va fi baza să descopere pe cel sau pe cei ce vor intra la popă. La ieşire ni-i vor preda nouă şi ne vom ocupa de ei. Cu echipa Andei vor face un instructaj separat despre psihologia celui urmărit. Restul vom lucra în general ca şi până acum. Adică eu cu Turtită, Nicu şi Lie, Juncu cu Gruia, Sima cu Firu şi Jipa cu Papa Petrovici.
- Mi-l daţi mie pe boşorogul ăsta? Glumi Jipa.
   Novac ştia că Jipa şi Petrovici se-ntelegeau foarte bine aşa că nu răspunse provocării. Dar Papa nu se lasă.
- Băi Jipa, trebuie să pună lângă tine şi puţina minte. Nu-i de ajuns forţa. Şi râse.
   Novac le făcu semn să termine.
- Fraţilor, ne ocupăm locurile concentric faţă de locuinţa lui “VARGA”. Şi, în funcţie de ceea ce ne va comunica Anda şi echipa ei vom acţiona. N-am un plan strict deoarece se pot ivi şi alte situaţii şi vor odrona după cum se vor derula lucrările. Nu mai punem la socoteala că se pot ivi şi alte probleme, pe alte linii de muncă, că doar Securitatea judeţului nu se confruntă numai cu “VARGA” şi ai lui.
- Oho, avem destule şi fără satana asta, sari tot Jipa.
- Aşa este. Avem destule şi fără el. Dar astăzi ne vom axa eforturile spre el. Spre cei ce vor încerca să penetreze dispozitivele noastre şi să ajungă la el.
- Şi dacă nu vine nimeni? Se-ntreba încet Lie.
- Glumeşti, nu? Întrebă Nicu.
- E imposibil ?
- Cred că da, sublinie Novac. De venit vor veni sigur.
- Mai trebuie să-i şi prindem şefu’, sări şi Papa din colţul său.
- Atât ne trebuie. Să nu-i prindem. Dracu e-al nostru. Doar ştiţi că generalul Vlad se interesează la telefon de zeci de ori pe zi de situaţia lui “VARGA”.
- Atunci să termine o dată cu ei, şefu’. Noi ne zbatem, îi pridem , deseori  chiar în flagrant şi ei le dau drumul. Ne-am săturat: “ Ordin de sus”. Păi acolo sus aia nu ştiu că pe-aici vin spionii ca ciupercile după ploaie? Ca noi ne neglijăm familia, sănătatea şi că ne facem datoria, să-i prindem. Şi ei? Ei îi pun în libertate. Muncim în van. Dacă nu-i speriem calumea , ăştia tot vor veni. Mai mulţi şi tot mai mulţi. Fără frică. Or şti şi ei că avem ordine sus să nu le clintim nici un fir de păr din cap?
-  Gata Jipa. Opreşte-te, ordona Novac. Din această clipă – la treabă. Fără discuţii.
- “Ordin de sus”, bolborosea Jipa ieşind pe uşă. Le-aş arăta eu lor. Să mi-l lase mie pe satana asta cu sutana că-l învăţ eu minte. L-aş castra, i-aş tăia limba şi două degete de la mâna dreaptă. Alea cu care ar trebui să se închine dacă ar fi credincios de-adevăratelea.

* * *
   Trecuse mai mult de o oră şi la “VARGA” nu era nicio mişcare. Novac ştia că e devreme. Abia spre ora 9.00 se adunau enoriaşii. Liniştea părea să fie peste tot deocamdată, ceea ce remarcă şi Turtită.
- Cam multă linişte şefu’
- Taci măi, nu cobi, îl apostrofă Novac. Şi ca un făcut, Dispeceratul sparse liniştea.
- Delta 10, Delta 10.
- Delta 10.
- Col. Creţu de la Arad comunica, că pe la Nădlac au intrat trei maşini cu ofiţeri unguri. Merg spre Arad.
- Bine...
  După alte câteva minute se auzi iarăşi Dispeceratul.
- Delta 10. Col. Creţu spune că şi pe la Vărsând au intrat două autoturisme cu câte teri şi patru persoane în fiecare.
- Bine... oftă Novac sub ochii lui Turtită. Şi nu trecură decât câteva clipe.
- Delta 10.
- De la Oradea avem veşti.
- Zi-le, mai bine nu le-ai mai zice. Bănuiesc eu despre ce este vorba.
- Exact. Pe la Borş au intrat trei autoturisme. Ne vor ţine la curent.
- Mai bine i-ai pune pe ăia la “curent”. Să nu cumva să vină încoace.
- Pe la Nădlac au mai intrat trei. Tot cu multe persoane în fiecare.
- Mai ai veşti din astea?
- Deocamdată nu. Col. Creţu zice să vă pregătiţi de nuntă. Că se va-ncinge horă.
- Spune-i că-l invit să joace.
- Nu vine. Are şi el destule “hore” pe cap.
   Aşa era, toate cadrele de securitate din vest erau până peste cap ocupate cu diverse probleme de muncă. Mai ales în ultimul an. Şi ce să mai zicem de ultimele luni. Novac chema Dispeceratul.
- Să m-anunţi din timp dacă pornesc spre noi.
- Da, da. D-l general şi dl Roman spun că mai multă ca sigur vor veni la Timişoara. Să fiţi pregătiţi.
   “Să fiţi pregătiţi”. Auzi vorba. Păi ce, ei erau nepregătiţi? Ăştia erau, alţii nimeni nu le dădeau. Şi autoturismele la fel. Bune, proaste, altele n-aveau de unde lua.
- Delta 10. Pe la Stamora – a intrat o maşină cu un ungur. Vine spre Timişoara.
- Foarte bine. Să vină.
- La Stamora mai stau şi alţi unguri la rând. Dar col.Opriş le amâna cât poate intrarea.
- O idee deşteaptă. Sună la Arad şi la Oradea. Să procedeze şi ei la fel. Ne-ajung ăştia care-i avem.
- Am sunat. S-au gândit şi ei. Cam târziu, căci au mai intrat şi alţii. Şi pe colo şi pe colo.
   “Mda”, conchise Novac, au mai intrat şi alţii. Şi dacă vor avea toţi aceeaşi sarcină? Pe unde scoţi cămaşa Novacule? Se întrebă el. Apoi apăsă pe butonul staţiei.
- Delta 1. Asigură intrarea dinspre Stamora. Îl iei în primire pe cel ce va veni pe acolo.
- Am înţeles se auzi vocea hotărâtă a lui Sima.
- Delta 2 şi Delta 3. La intrarea dinspre Arad. Luaţi ce puteţi.
- Şi dacă vin toţi? Strigară Nicu şi Jipa.
- Îi luaţi pe toţi, le-o tăie scurt Novac. Nu se mai auzi replica.
- Noi ce facem Delta 10? Întrebă Gruia.
- Staţi pe-aproape de mine. Sunteţi pe rol de Jolly-Joker.
   Şi din nou vocea Dispeceratului.
- Delta 10. Vin trei spre Timişoara. Deja au ieşit din Arad. Asta-nseamnă maxim 40-45 de minute şi vor fi aici.
- Delta 10, se auzi vocea Andei.
- Spune.
- Aici au început să intre. Sunt deja vreo sută de persoane.
- Ceva?
- Nimic din punctul nostru de vedere.
- O.K.S – ochii cât sarmaua.
- Am înţeles.
   Apoi iarăşi Dispeceratul.
- Delta 10. Dl. Mr. Roman spune că să-l luaţi şi pe el de la sediu când puteţi.
- Bine. Când pot, îl voi lua.
   Se gândea că ar fi mai bine că Roman să rămână la sediul securităţii. Avea şi-aşa prea multe probleme de rezolvat. Pe de altă parte, Roman era cel ce răspundea direct în fata col. Raţiu şi a generalului Iulian Vlad de “VARGA”. Deci, poate, din nişte puncte de vedere era corect să fie prezent. Totuşi, spuse Dispeceratului să comunice lui Roman să coboare-n fata să-l ia.
 - A zis să urcaţi pentru câteva clipe la el.
- Bine.
    Auzi, să urce pentru câteva clipe la el, când din toate părţile se apropia furtuna. “TĂVĂLUGUL”, cum îi plăcea lui să repete despre situaţia de faţă.
   Îl rugă pe Turtită să opresca chiar în faţă, coborî şi intră grăbit la Roman în birou.
- De ce mă pui să urc la tine? Doar ştii că nu am timp. N-ai auzit câţi “rai “ se apropie de noi.
   În timp ce vorbea, nervos, Novac nici nu privea spre un bărbat înalt, cu părul grizonat ce stătea cu spatele spre uşă şi privea la cărţile aflate în bibliotecă din spatele lui Roman. Roman randea. Contrariat, încerca să continue.
- Tara arde şi baba se piaptănă.
- O, bai Novacule, că nu dau turcii. Am vrut să vezi pe cineva. Pe care nu l-ai văzut de aproape 20 de ani.
   În acelaşi timp, tipul se întoarse şi Novac recunoscu destul de uşor pe fostul lor coleg. Banu Mihai, pe care nu-l văzuse într-adevăr de aproape 20 de ani, fiind plecat pe alte meleaguri, cu cine ştie ce misiune.
- De asta te-am chemat Novacule. Să-l vezi pe Banu. Să gustăm un whisky adus de el. Apoi ne vedeam de-ale noastre.
- Păi..., încerca Novac să zică ceva, deşi simţea că n-avea rost.
- Cinci minute Novacule. Cinci minute şi mergem pe baricade. Câteva clipe din viaţă, lăsă capul în jos, grav, Roman.
   Băură câte un whisky mic, fumară câte o ţigară kent şi aproape că nu discutară. N-aveau timp şi nici ce discuta. Doar câteva întrebări de genul “Ce mai faci”, “Bine”, “Cum o duci?”, “Aşa şi aşa”, “Pe unde-ai umblat”, nu se întrebă. Nu se discută. Era regulă.
   După cinci minute Novac şi Roman şi-au luat la revedere de la Banu şi au plecat în teren. Cum ajunse în autoturism, Turtită raporta:
 -Au intrat deja două autoturisme.
- De unde vin? Întrebă Roman, deşi întrebarea nu-şi avea rost.
- De la Arad.
- Ce facem Novacule, cum ne împărţim?
- Eu ştiu? Răspunse Novac. deocamdată tu rămâi aici cu mine să vedem ce se mai întâmplă!
   Apoi Novac ordona lui Jipa şi Papa să urmărească cele două autoturisme iar lui Nicu şi lui Lie să rămână pe loc deoarece era convins că vor mai veni şi alţi unguri.
- Delta 10, se auzi glasul Andei.
- Da.
- Au intrat vreo trei-patru sute de persoane în casa de rugăciuni.
- Suspecţi?
- Nimic...sau cel puţin nu ne-am dat seama deocamdată. Vom vedea.
- Ai grijă. Acolo e bătaia. Ăştia care vin cu alţii vor căuta să se strecoare în mulţime.
   Apoi ordona lui Gruia şi Juncu să-i ajute pe Jipa şi Papa care urmăreau cele două autoturisme pline de unguri.
- M-apropii şi eu de voi, încuraja el cele două echipaje.
   Curând observă şi el cele două autoturisme:  o Ladă roşie în care se aflau trei bărbaţi şi un Opel Taunus în care se aflau trei bărbaţi şi o femeie. Se apropiau de hotel Timişoara.
- Ţineţi-i voi. Eu încerc să m-apropii de “VARGA”, ordonă el.
- Novacule nu-i mai bine să-i urmărim şi noi?
- Nu, din două motive. Dacă le scapă? Şi-apoi or fi numai ei? Deci consider că-i mai bine să fim aproape de locul unde asigura Anda.
   Îi făcu semn lui Turtită să facă, cale-ntoarsă şi rămase pe recepţie. Nici n-ajunseră bine aproape de catedrală, că Dispeceratul îl informă iarăşi:
- Delta 10. Vin două maşini dinspre Arad.
- Foarte bine. Să vină. Suntem aici.
   Aproape în acelaşi timp se auzi şi Jipa.
- Delta 10. Lada s-a despărţit de Taunus.
- Luaţi fiecare câte unul, ordona Novac. deci Delta 2 să ia Lada, Delta 4 Taunusul şi Delta 3 pe cele două care au intrat acum dinspre Arad.
   După ce primi confirmarea, Novac privi întrebător spre Roman şi spre Turtită.
- Se-ngroaşă glumă, încerca el să zâmbească.
- Ce propui Novacule? Întrebă Roman.
- Mă gândesc că tu să rămâi lângă Anda şi echipajul ei. În caz de “CEVA”, tu hotărăşti dacă acţionezi şi în ce fel. Pe Turtită îl voi lăsa pe pod, lângă Regionala CFR. Dacă scapă vreo maşină dintre cele urmărite şi o observă el , vă va anunţa, pe tine şi pe Anda. Iar voi veţi acţiona în consecinţă. Eu voi prelua locul lui Gruia şi Juncu-de Jolly-Joker.
- Pe Sima şi pe Firu nu-i retragi?
- Încă nu. Poate apare intrusul din direcţia Stamora. Nu ştiu de ce, dar parcă ceva nu este în regulă în toată tărăşenia asta.
- Şi dacă mai vin şi alţii?
- Să vină, vom vedea. Voi fi aici şi noi acolo vom face tot posibilul să ne descurcăm. Principalul este să nu ne scape cel ce va ridica materialele de la “VARGA”.
- Novacule, vorbi Roman parcă impersonal, te-ai gândit vreodată că oricare dintre enoriaşi ar putea lua materialele şi să le predea altei persoane, cine ştie când şi cine ştie unde?
- M-am...
- Ştiu ce vrei să spui. Că majoritatea enoriaşilor sunt verificaţi şi sunt oameni corecţi. Că, cei mai mulţi dintre ei nu-l suportă pe “VARGĂ”.
- Şi asta...
- Dar e de ajuns unul, unul singur să ia materialele şi să le predea.
- Nu uita că am oameni acolo şi că oricine ar ridica materialele va fi descoperit 99%.
- Şi? 1%, nu-i prea mult?!!
- Asta este. Hazardul joacă deseori feste şi unor oameni mai ai dracului decât noi. Tu dute acolo şi eu în restul oraşului. Cu puţin noroc vom împiedica şi de data asta legătura “VARGA”-Ungaria-Occident.
- Dacă reuşim, vor turbă cu toţii. Cine ştie ce vor mai scorni pe seama noastră.
- Asta-i datoria lor. Să scornească. Ce vrei. Dacă ei au oameni tip “RAMBO” cred că şi noi suntem la fel. Dacă nu, scornesc ei ceva.
   Vorbind, Novac urca la volanul Bătrânei Doamne şi porni spre catedrala. Întrebă pe Sima şi Firu dacă au ceva. Nu, nu aveau.
- Delta 2?
- S-au oprit pe la restaurantul Cina. Unul a rămas la maşină, doi pe jos cu Papa după ei.
- Delta 4?
- S-au oprit la hotel Central , în faţă. Doi la maşină, doi pe jos. Gruia- după ei.
- Delta 3?
- Ne-apropiem de Conţi. Poate se cazează.
   “Cazează pe dracu”, mormăi Novac.
- Dispeceratul?
- Tocmai am noutăţi Delta 10. Au plecat din Arad cele trei autoturisme care veneau de la Oradea.
- Mersi. Ăştia ne lipseau. Se hotărî să oprească în fata Catedralei. De aici putea ajuta şi pe unii şi pe alţii. Chiar şi pe cei ce se-ndreptau spre Continental. L-avertiza pe Turtită că trei dintre suspecţi şi-o femeie merg pe jos, probabil spre Catedrală,, parcuri şi de acolo mai era un pas până la “VARGA”  acasă. Alertă şi pe Anda. Cel puţin bine că dăduse ordin lui Prodan să fotografieze tot ce intră şi iese de la “VARGA” .
   Auzi glasul lui Petrovici.
- Ai mei au luat-o printre blocuri. Prin spatele restaurantului “Palace”. Poate ieşi oriunde.
   Novac cunoştea bine locul. Îl folosise şi el pentru verificarea proprie sau când dorise să scape de eventualii urmăritori. Într-adevăr, în spatele restaurantului blocurile formau o curte interioară din care puteai ieşi vreo 3-4 gânguri ca nişte porţi de cetăţi prin restaurant, prin cofetărie, prin unele uşi ale blocului, prin restaurantul “Expres”, unde avea şi el prieteni şi prin holul caminului- hotel al Politehnicii. Destule posibilităţi ca Papa să-i piardă pe cei doi unguri.
   Ordona lui Papa să nu se lase prins în cursa şi-i spuse că asigură el laturile dinspre parcul Central şi Piaţa Operei.
- Deja m-au văzut Delta 10. Ce fac,mă retrag?
- Nu, nu. Intră-n spatele restaurantului şi observă-i de acolo. Aici asigur eu iar dincolo Jipa.
   Ar fi vrut şi el să-l retragă pe Papa dar se gândea că nu cumva cei doi unguri să aibă vreo “cârtiţă” în zonă. Iar dacă l-ar fi retras pe Papa, ar fi pierdut ocazia de a descoperi pe omul ungurilor.
   Se auzi strigat de Anda. Îi cerea permisiunea să intre-n casa de rugăciuni alături de cei aproape cinci sute de enoriaşi care se înghesuiră, mai mult curioşi să-l vadă şi să-l audă pe părinte. Nu aprobă, gândindu-se că ar fi fost uşor descoperită că este o intrusă, deoarece , de regulă, cei ce vizitau biserica se cunoşteau între ei. Şi mai era ceva. După părerea lui, spionul, dacă era, se dădea de gol mai uşor la ieşire decât în interior.
   Apoi îl auzi pe Nicu spunând că, cele două maşini pe care le urmăreau el şi Lie, continuau pe Bd. Michelangelo spre căminele studenţeşti.
   “De-acolo pot s-o ia în orice altă direcţie”, înjura Novac a lehamite. Parcă se adunau cam mulţi.
  Îi întrebă pe Sima şi Firu dacă au ceva pe acolo, dinspre Stamora-Moravita.
- Încă nu, Delta 10.
- Suspendaţi. Daţi-i în consemn celor de la punctul de control şi apropiaţi-vă de Piaţă Maria.
  Spera că Sima şi Firu să-i ajute pe Nicu şi Lie, dacă cele două autoturisme ungureşti se despărţeau, ar fi preluat el unul şi ar fi dat ajutor şi Andei sau altor solicitări.
  Iarăşi se auzi Popa:
- Delta 10, se-ntorc spre Cina.
   “Hm, un lucru bun”. Daca-ar sta grămadă i-am urmări mai uşor.
Apoi glasul lui Gruia:
- Al meu se afla-n parcul Catedralei. Cu direcţia “VARGA”.
- Dă-i semnalmentele lui Turtită. Să te-ajute, ordona Novac.
   După câteva clipe, vocea lui Sima:
- Delta 10, Delta 10, Delta 10.
- Spune mai direct. Ce tot tipi atât. Spune ce ai de spus, că eu te aud.
- Cotroenul negru, cel de la Stamora se afla parcat pe Str. Al.Odobescu.
- Mă bucur. E gol?
- Gol.
- Cum o fi ajuns acolo?
    În trebarea n-avea rost. Doar pe două căi. Una, dacă cei de la graniţa au anunţat târziu, ar fi avut timp ca ungurul s-ajunga-n oraş, dar ar fi fost observat de poliţişti şi ăştia au ochiul format, nu glumă; A doua variantă i se părea mai probabilă. Dar şi mai convenabilă. Adică ungurul ar fi luat-o prin Voiteg, pe drumul de ţară ce lega zona de Calea Buziaşului şi astfel ar fi ajuns unde se afla acum. Ceea ce-l îngrijora era faptul că, cel căutat nu se afla în maşină, era foarte aproape de zona fierbinte, iar Anda şi ceilalţi de-acolo nu sesizaseră nimic până în prezent.
   Aşa că nu se putea să facă altceva decât să-i atragă atenţia Andei, iar lui Sima şi lui Firu le ordonă să rămână cu ochii pe maşină. Cine ştie...
   Dar nu era să fie aşa. Nicu îi strică planul.
- Delta 10, s-au despărţit. Unii au luat-o spre Politehnica iar ceilalţi spre Băile Neptun.
   “Foarte bine. Acum fiecare e capacitat. Fiecare are omul lui. Mai bine zis, maşina lui, că dacă o iau ăştia pe jos nu prea ştiu pe unde scoatem cămaşa”.
   Ordona lui Nicu şi lui Lie să urmărească Dacia cu cei doi unguri în ea iar lui Sima şi Firu să renunţe la supravegherea maşinii goale şi să preia BMW-ul cu bărbatul şi femeia – tot unguri. Cel puţin aşa se declaraseră la graniţă. Se pare că azi va avea de luptat doar cu unguri. “Alţi străini or fi renunţat”, glumi el cinic.
   Apoi rămase pe recepţie. Nu prea ştia încotro s-o ia. Fiecare dintre echipajele lui avea nevoie de ajutor şi nu-şi dădea seama unde frige mai tare. La Anda? Da, n-ar strica şi ochii lui acolo. Dar încă nu era vremea. Bănuia că omul, să-i zică “POŞTAŞUL”? Va ieşi odată cu mulţimea, dacă se afla în interior, bineînţeles. La Papa? La Gruia? La ceilalţi? Oricare avea nevoie de el dar, deocamdată, se descurcau. Mai greu va fi când vor veni şi celelalte trei autoturisme. Dacă nu vor fi intrat deja.
   Cea mai bună idee i se păru acea de a merge el în Calea Aradului, măcar să vadă cum arată cele trei autoturisme şi, eventual, pasagerii lor. Porni spre Conţi, trecu de Punctele Cardinale, continuă pe Calea Aradului, rămânând pe recepţie şi dând, rar, ordinele necesare. Astfel că auzi cum oamenii urmăriţi de Papa se întoarseră la maşină -  Lada roşie – şi se-nvârteau în cerc pe Bd. Republicii, Str. Pariş, Str. Mărăşeşti, Calea Bogdăneştilor, Circumvalaţiunii, Circumvalaţiunii şi înapoi. Cel urmărit de Gruia revenise la autoturismul parcat la Central - un Taunus verde destul de ponosit – se urcase şi cu ceilalţi trei pasageri, se roteau că uliul pe lângă prada pe străzile C.D. Loga, Trandafirilor, V.I. Lenin – actuala H. Coandă, revenirea la Catedrală, mergea până la podul unde “trona” Turtită şi se-ntorcea pe Str. C.D. Loga, Bd. Republicii, Piaţa Operei, prin spatele magazinului Bega.
   Cei urmăriţi de Sima şi Firu fuseseră preluaţi.BMW-ul lor gri metalizat în care se aflau doi tineri, un bărbat şi o femeie continuaseră pe str. T. Vladimirescu – apropiindu-se cel mai mult de zona fierbinte – Str. Zugrav Nedelcu – moment în care şi el, Novac crezuse că gata, ăştia sunt, apoi spre Piaţa Sinaia, Calea Sagului, o cotiseră dreapta pe Str. Sulina, spre Freidorf. Acum se întorceau şi ei.
   Cei urmăriţi de Nicu şi Lie se deplasau pe Str. V. Pârvan, Pestalozzi, Piaţa Traian, Str. Dacilor, Piaţa de Fân şi se aflau în drum spre motel. Cei doi bărbaţi cu Dacia albă să nu aibă legătură cu “cazul” oare?
     Ai lui Papa se-apropiau acum de punctul fierbinte. Treceau pe podul “păzit” de Turtită şi înaintau pe linia de tramvai, pe strada 6 Martie, au oprit câteva clipe chiar lângă statuia Maria, au studiat cu acest prilej “câmpul” şi au continuat pe Calea Sagului, ieşind din oraş.
   Novac ordona lui Jipa şi lui Papa s-aştepte la Punctul de Control al Circulaţiei.
   Cei urmăriţi de Sima şi Firu reveniseră în Calea Sagului, continuaseră pe str. Al. Odobescu, stânga pe Griviţa Rosie, iar stânga pe Gh. Doja şi se opriseră lângă intersecţia cu str. Treboniu Laurian. Nu coborâseră din maşină. Doar priviseră cu atenţie spre casa lui “VARGA”, apoi plecaseră iar spre str. Al. Odobescu.
   Obiectivele lui Gruia şi Juncu plecaseră de la “ podul lui Turtită”, pe lângă Politehnica, str. V. Pârvan, Traian Lalescu, str. V. Babeş, str. Triumfului, str. Romulus, Piaţa Bălcescu, str. Al. Odobescu, Griviţa Rosie, Gh. Doja, Treboniu Laurian, opriseră şi ei la colţ, coborâse unul dintre bărbaţi şi se apropiase binişor de casă “VARGA”. Toţi credeau că gata, asta este. Sau, şi asta. Apoi insul revenise la Taunus şi plecaseră iar cu toţii la “plimbare”.
   Ai lui Nicu şi Lie trecuseră de motel, dreapta prin Ghiroda, prin Plopi, str. Frederich Chopin, malul Begai, Piaţa de Fân, Punctele Cardinale, M.Eminescu, Calea Bogdăneştilor, str. C.D.Loga, str. 6 Martie, au oprit la farmacie, a coborât unul dintre pasageri, a privit ostentativ spre uşa casei de rugăciuni apoi a revenit la autoturism şi au plecat spre Calea Sagului. Şi despre acesta au crezut că este “omul negru”.
   Cei urmăriţi de Sima şi Firu continuaseră pe str. Al. Odobescu, Calea Sagului, str. Bujorilor şi intraseră în localitatea Chisoda.
   Novac ar fi vrut să fie şi el acolo. Avea nişte prieteni foarte buni, primitori, cu o palinca de Bihor excelentă, ceea ce nu i-ar fi făcut rău după atâta frecuş. Se gândi că Sima şi Firu, care îi cunoşteau şi ei pe acei prieteni să treacă pe-acolo. Era o dorinţă, ştia că n-au răgaz.
   Din Chisoda, ungurii reveniseră în oraş prin Calea Girocului, stânga pe V.Pârvan, stânga pe Bd. M.Viteazul, dreapta pe str. Sărmaş, Al. Odobescu, din nou se apropiaseră de “zona”, iar coborâse un “om negru” dar nu intrase şi plecaseră mai departe.
   La fel procedară şi cei urmăriţi de echipajele Delta 2, Delta 3, Delta 4. Se apropiau de “zona” şi plecau spre ieşirile din oraş. Uneori chiar lipseau câte un sfert de oră spre Stamora, spre Jimbolia, Arad, Lugoj şi chiar spre San-Nicolaul Mare.
   Novac şi ceilalţi ajunseseră la conluzia că totul înseamnă încercarea de a-i dispersa pe ei, pe securişti şi de a-i atrage cât mai departe de zona fierbinte. Aşa că ordinul fusese clar- nu se iese din oraş cu ei. Şi să stea cât mai aproape de zona fierbinte.
   Între timp intraseră în oraş şi cele trei autoturisme dinspre Oradea: un ARO10 cu doi bărbaţi şi o femeie, un Mercedes cu un tânăr şi o tânără şi un Volkswagen Păsat, albastru metalizat cu patru uriaşi în el,  toţi zâmbăreţi.
   Novac îl luă în primire şi comunica Dispeceratului al cărui răspuns îl lasă rece.
- Delta 10, aveţi grijă ca se-apropie şi cele două autoturisme de la Vărsând: un Opel Record verde cu patru bărbaţi în el şi un Fiat vişiniu, cu trei bărbaţi în el.
- Nu poţi să-i rogi să se întoarcă? Glumi rece Novac.
- Ba da, dar nu m-ascultă, intra pe aceeaşi undă ofiţerul de serviciu.
   De data aceasta se simte depăşit de situaţie. Nu avea cu cine să supravegheze atâtea maşini şi atâtea persoane, cu certitudine suspecte de a fi interesate de “VARGA”. Şi din informaţii reieşea că sunt cadre de spionaj ale ţării vecine. Din informaţii dar şi din comportarea lor până în prezent.
   Ce să le facă? Erau deja vreo opt-zece autoturisme cu cel puţin douăzeci de spioni şi nu-i putea urmări. Nu-i trebui mult să se hotărască. Mai era aproape o oră până la terminarea slujbei, când un puhoi de aproape cinci sute de persoane s-ar fi revărsat în str. Timotei Cipariu, înghesuite, căci şi-aşa era destul de îngustă. Şi între ei putea fi cineva “POŞTAŞUL”, cum îi zisese el, ori s-ar putea infiltra vreun nenorocit dintre cei ce-i frecaseră de azi-dimineaţă. Sau altul. Acum, când ieşea mulţimea ori după...se hotărî. Suspendă orice urmărire şi le dădu adunarea la Catedrala. Cu excepţia Andei, a lui Prodan şi Jora. Pe ei i-a lăsat să observe “suspecţii”,”POSTAŞII”, ca să rămânem la acest termen.
- Delta 10, vin şi eu? Se auzi Turtită.
- Vino.
- Delta 10, răsună vocea Andei. Am fost pentru puţin timp în interior.
- De ce?
- N-am putut răbda.
- Foarte bine. Şi?
- “VARGA”  povesteşte tuturor că azi-noapte l-au atacat securiştii.
- Securiştii? I-auzi ...
- Da. Securiştii...
   Îşi dădu seama de unde li se trăgea. De la intervenţia lui Roman aupra celor doi care intraseră la “VARGA” spre dimineaţă.
- Să se descurce Roman, răspunse Novac în doi peri, ştiind că asemenea zvonuri despre ei le vor crea probleme şi azi şi mâine şi oricând.
   În câteva minute toţi ofiţerii de care dispunea Novac în acea zi de duminică, 15 noiembrie 1989 se aflau în jurul său , în fata Catedralei. Cu excepţia celor ce asigurau la “VARGA”, la biserică şi în care simţea că este baza.
- V-am convocat scurt, în stradă , contrar tuturor regulilor de conspirativitate căci trebuie să vă spun ceva, ceea ce deja aţi constatat şi voi în aceste ore.
   Oamenii îl priveau obosiţi, înţelegători dar şi curioşi. Se cam aşteptau la ceea ce aveau să audă de la şeful lor.
   Novac continuă:
- Deja avem zece autoturisme încărcate cu suspecţi, dacă mai pot fi numiţi suspecţi. Doar e clar că sunt interesaţi de “VARGA”.
- Şefu’, dacă îmi permiteţi, am anunţat cei de la circulaţie că au mai intrat două autoturisme: o Ladă Nivă cu patru persoane şi un Jiguli cu trei persoane.
- Deci suntem pur şi simplu invadaţi de spionajul maghiar. Şi câţi vor mai fi fără ca noi să ştim de prezenţa lor?! Nu mai putem acţiona ca până acum. Ne zăpăcim doar şi urmărim pe unii iar alţii îşi îndeplinesc misiunea. Este necesar să schimbăm tactica.
- Şefu’, sari Papa, eu am părerea că ăştia vor să ne îndepărteze de “VARGA”. Prea se lasa urmăriţi, se urmăresc unii pe alţii ca să ne prindă pe noi între ei. Simulează că ies din oraş şi revin. Se-apropie de “VARGA” deşi e clar că ştiu că suntem după ei dar nu intra. Ostentativ ne atrag acolo apoi ne scot cât mai departe de zonă. Să ne-ndeparteze.
- Ai dreptate Papa. Acţionează ca o echipă de unsprezece-numai că ei sunt cu mult mai multi- care atacă concentric la aceeaşi poartă, apoi se-ndeparteaza pentru a pregăti un nou atac, mai puternic. Dar culmea este că nu marchează, deşi ar putea s-o facă.
- Desigur, sari Sima, Papa are dreptate dar cum procedăm? Sunt cu mult mai mulţi decât noi. N-ar fi bine să ne concentrăm forţele la “VARGA” acasă?
- Nu excludem ca oricare dintre cei din interior poate lua “materialul” şi să-l predea unuia dintre cei ce ne-au invadat azi.
- Aveţi dreptate. Eu zic aşa: dacă ei atacă, concentric, noi să fim mingea, poarta. Şi când se îndepărtează de noi de luăm după ei. Căci nici ei nu pot să atace ori să se retragă toţi odată. Vor veni 1,2,3 hai 4 autoturisme, dar mai multe nu. Nu au loc. Deci Delta 1 va sta pe str. Gh. Doja, Delta 2 pe Tudor Vladimirescu aproape de str. Zugrav Nedelcu, Delta 3 – Piaţa Sinaia pentru Calea Sagului şi alte direcţii şi Delta 4 pe str. Treboniu Laurian. Cât mai aproape cu toţii. Eu voi sta chiar în inima Târgului – la statuia MARIA şi, pe cât posibil vi-i voi preda pe cei ce se vor apropia. Deci vom acţiona ca un arici care-şi desface ţepii să scape de duşmani, aruncându-i cât mai departe de el.
   Voia să le spună că vor acţiona precum Greuceanu din poveste. Adică se vor preface că se lasa învinşi şi când va sosi momentul se vor ridica asupra duşmanilor, scuturându-i că pe nişte muşte. Dar se abţinu, să nu râdă de el cu comparaţia asta, poate neavenita.
- E clar?
- Clar, răspunseră cu toţii.
- La locul lui fiecare. Cred că deja avem musafiri, zise el, arătând spre trei autoturisme ungureşti care se îndreptau către regionala CFR.
- Îi iau eu în primire, comunica Novac. voi treceţi la locul vostru.
   Ungurii se deplasau fără grabă, privind în toate părţile dar mai ales în spate. L-au observat pe Novac imediat dar nu erau siguri că ar fi securist. Nu-l mai văzuseră până în acel moment. Aşa că procedară în stilul lor.
   Novac realiză ce fac cei urmăriţi. Căutau să-l îndepărteze. Se hlizeau cu gura până la urechi, arătau cu degetul spre el şi Turtită, unii continuară, alţii rămaseră în spatele lui Novac. nu se mai ştia cine pe cine urmăreşte.
  Bătrâna Doamnă parcă se enervase şi ea. Scârţâia din toate încheieturile. Nici nu mai aveau nevoie de claxon. Dar Novac îşi văzu de drum.
- Ce facem şefu’? Ne dăm puţin la ăştia?
- Nu Gigele. Încă nu.
- Îi lăsăm să-şi bată joc de noi?
- Deocamdată. Ai răbdare. Va sosi şi rândul nostru.
- De-a Domnul, îngână Turtită cu năduf. El ar fi oprit şi le-ar fi ars ăstora câte una peste boturile astea rânjite. Chit că ar fi încasat şi el.
   După ce trecură podul de peste Bega, Novac observă că, cel din fata continua pe str. 6 Martie, iar ceilalţi o luară stânga spre Politehnica.
- Delta 3 – unul spre tine.
- Îl aştept Delta 10, răspunse Lie, serios.
- Apropie-te. Sper să ţi-l dea şi Anda.
- Delta 1, ieşi tu în V. Pârvan şi-i preia pe ceilalţi doi. Delta 2 rămâi pe loc să nu vină vreunul spre tine, ordona lui Jipa.
   Primul autoturism se opri puţin dincolo de statuie, şi ocupanţii rânjiră din nou spre Novac, dar văzând că acesta nu-i băga în seamă îşi văzură şi ei de drum spre Nicu şi Lie care asigurau spre Piaţa Sinaia.
  I-am pierdut Delta 10, se auzi Nicu.
- Continuă?
- Da – spre Calea Sagului.
- Lasă-i. Aşteaptă la locul tău.
   Se gândea că ungurii cu Nivă lor se vor întoarce văzând că n-au nicio coadă după ei.
- Delta 10, sunt Delta 1, insistă Sima. Unul continuă...
- Lasă-l. Treci pe poziţii. Dar celălalt?
- Dreapta, spre Delta 4.
- Am auzit Delta 1. L-am preluat. Se deplasează spre str. Griviţa Rosie.
- Rămâi pe locul tău.
   Un lucru era foarte important şi Novac îl ştia. Cum erau dispuşi în prezent ofiţerii nu puteau să-i scape pe unguri spre “VARGA”. Străzile respective formau un patrulater în jurul casei popii şi orice maşină venea din afară spre interior ar fi fost observată şi luată în filaj. Chiar oprită la nevoie.
- Delta 10. Cel din Griviţa Rosie vine spre mine.
    Asta era confirmarea celor spuse mai sus.
- Du-l deocamdată din priviri.
- Se-apropie de Anda.
- Bun. Ai auzit Anda?
-Auzit.
- Bun.
   Nu înţelegea de ce este supărată Anda. Şi nici n-avea timp sau chef să se gândească la asta.
- Delta 10, a luat-o chiar pe Timotei Cipariu. Opreşte. Stau în maşină. Nu coboară. Pleacă spre T.Laurian.
- Delta 4, e al tău.
- Deja-l am, răspunse vesel Gruia. Continuă spre V.Pârvan.
- Delta 1, sari pe el.
- De aici e al meu, vorbi Firu serios, chiar grav.
  Nu, glumi Novac în gând, n-ar fi rău să-i las pe ăştia trei în seama muşchilor lui Firu.
- O iau spre Politehnica, Delta 10.
- Treci la loc. Ia uite, s-ar putea să dea roade nouă organizare. Nu prea sperase, dar nu era imposibil să-i deruteze pe unguri în aşa hal, încât să renunţe. Faptul că nu-i urmărea peste tot le dădea ungurilor senzaţia că nu sunt filaţi, şi că toate forţele filajului sunt axate pe “VARGĂ”. Astfel, era posibil să renunţe şi ei şi să plece de unde au venit.
“Asta-i o variantă. Dar mai sunt câteva. Cea mai gravă este cea ca omul negru să fie în interior deja”.
   Se gândi să atragă atenţia echipei Andei, mai mult pentru dezmorţirea simţurilor, a ieşirii din relaş. Ştia ce înseamnă relaşul pentru un filor. Uneori fatalul.
- Anda nu te lasa furată de mişcările ăstora. Voi vedeţi-vă de-ale voastre.
- Ne vedem, Delta 10...
   “Tot supărată e”. Dar nu mai avuse timp de Anda. Dinspre pod veneau două autoturisme cu unguri, Opelul şi Jiguli. Intenţiona să apese pe buton pentru comunicarea situaţiei când îl auzi pe Jipa strigând.
- Delta 10, Delta 10, Fiatul şi Volkswagenul se-apropie de Zugrav Nedelcu. Intră acum pe stradă.
- După ei Delta 3. Vedeţi că Jiguli şi Opelul vin dinspre pod. Atenţie Delta 1 şi Delta 3. Şi vorba mai puţină să nu o încurcam pe Anda.
   Era clar că ungurii comunicau între ei. Prea se găseau. Aveau un şef, un conducător. Îi păru rău că nu insistase să vină maiorul Roşu şi Gonio. Dar ştia că e în altă misiune care, cel puţin ieri, i se păruse mai importantă.
- Dispeceratul...
- Da.
- Caută-l pe col. Spiru. Şi ia tot ce e în eter.
   Era un ordin ca să fie. Oricum oamenii lui Spiru şi ai lui Roşu nu dormeau. Erau clipa de clipă la datorie.
- Turtită. Sări jos. Vezi de ăştia care vin pe Zugrav Nedelcu. Sunt cam aproape.
- Revin tot la statuie când termin?
- Da. Ai grijă şi de ăştia dinspre pod., Se apropie de Str. Gh.Doja.
   Fiatul deja apăruse la colţul străzilor Zurgrav Nedelcu cu 6 Martie. Cei trei bărbaţi stăteau ca proştii şi nu ştiau ce să mai creadă. Probabil că şoferul se enervase de situaţie sau primise vreun ordin neplăcut ca o călcase rău de tot pe biata maşina.
   “Dacă o calcam eu pe bătrâna mea doamnă, praful se alegea de ea” zâmbi Novac aproape fără să-şi dea seama.
- Anda – Fiatul spre tine. Şi volkswagenul. Sunt cam grăbiţi, nu cred că se vor opri la tine.
- Au trecut deja. Spre Treboniu.
- Delta 4 – grijă mare.
- Este, Delta 10. Grijă este destulă. Simţea că băieţii îşi intraseră în noul rol. De primitor de minge pe care să le azvârle cu putere în botul adversarului.
- Spre Politehnica, Delta 10.
- Gata – la loc. Vedeţi că Opelul şi Jiguli au oprit chiar lângă mine. Rămâneţi pe locuri.
   Într-adevăr, cele două autoturisme în care se aflau şapte bărbaţi opriseră chiar în spatele lui Novac. doi coborâseră şi înaintau spre Anda şi unul venea spre Novac.
- Atenţie – unul vine la mine şi doi pe jos spre “VARGA”.
   Când se-apropie, ungurul părea foarte concentrat şi se silea să zâmbească. Întrebă în ungureşte unde este Str. Albă Iulia.
   Novac se enerva.
- Ce pizda mă-tii mă bozgore. Pe româneşte nu poţi vorbi? Că doar trebuie s-o rupi cât de cât altfel nu te-ar mai fi trimis aici.
   Ungurul rămase perplex.
- Ce căşti gură la mine. Marş în pizda mă-tii înapoi. Şi ia-ţi toţi gealaţii cu tine.
   Ungurul încă era blocat.
- Băi, tu eşti surd? Cară-te odată. Şi tu şi cei care-s cu tine. Înţelegi? Că altfel nu cred că mai ajungeţi acasă.
   Ungurul nu zise nimic, absolut nimic. Făcu stânga-mprejur şi se duse lângă ai lui. După o plenară de câteva secunde o luară unul după altul pe str. C.Cipariu.
- Delta 10, Opelul şi Jiguli sunt pe strada lui “VARGA”, se auzi alarmat Turtită.
- Bun. Vino-ncoace. Delta 4 vezi că vin la tine. Dă-le cale liberă. Anda, tu vezi dacă îi ia pe cei doi de pe jos.
- I-a luat deja.
- Foarte bine.
   “Ei, îşi zise Novac, am făcut-o şi pe asta. Nu ştiu dacă trebuia dar simţeam că explodez. Acum, principalul e că şeful, dacă nu era printre cei şapte unguri din Opel şi din Jiguli, deci şeful lor să accepte ce le-am zis eu adică să se ducă unde-or vedea cu ochii. Următoarele minute ne vor arăta ce-au hotărât”.
- Ce-aţi vorbit şefu cu Ianoş asta? Întrebă Turtită, intrând în maşină.
- Nimic. I-am explicat unde trebuie să ajungă. A-nţeles sigur. Garantez. O să vezi.
   După vreo câteva clipe se auzi vocea lui Sima.
- Delta 10, patru vin spre dumneavoastră.
   “Să nu fi fost de acord şeful lor cu indicaţiile mele preţioase”?se întrebă Novac.
- Lasă-mi-i mie Delta 1.
   Cele patru autoturisme veneau într-adevăr spre Novac. Trecură pe lângă el, nu se mai opriră şi continuară spre Piaţa Sinaia.
- Delta 3 – vin la tine. Lasă-i doar să treacă.
   “Cred c-am câştigat” îşi zise Novac. Acum trec doar de paradă. Nu mai sunt la fel de incisivi.
- Delta 10, pe la mine trec trei autoturisme. Vorbise Juncu, de pe str. Treboniu Laurian.
- Încotro?
- Spre V.Pârvan.
- Daţi-le pace.
“Chiar cred c-am câştigat duelul cu ăştia, zâmbi încă nesigur Novac. cel puţin runda a doua, căci pe prima o câştigaseră ei”.
- Gigele, fugi până la colţ şi cumpăra un ness.
   Turtită se uită mirat la şeful lui. De ness îi ardea lui acum? Ţara arde şi baba se piaptănă?
- N-ai venit omule? Cât îţi trebuie s-ajungi până la colţ şi să aduci un ness?
   Turtită cobora şi o luă la fugă. Alerga pe bune, căci i se părea ceva-n neregulă la Novac.
   După ce pleca Turtită, Novac mai primi câteva apeluri de la echipa aflată în zonă. Ungurii nu se potoleau. Cele două-trei autoturisme se-apropiau de zona şi treceau mai departe. De centrul zonei nu s-atingeau. Era mânat. Deci fuseseră informaţi cu toţii de ceea ce le transmisese Novac. Şi-acum acţionau precum haită de câini lovită. Lătrau de la distanţă, dar nu se apropiau.
   Calm, Novac dădea doar două ordine: Lasă-i să treacă. Nu vă băgaţi.
   Totuşi Andei îi mai atrase atenţia odată să fie pe fază.
- Delta 10. Dl Maior Roman, doreşte să vină la dumneavoastră.
- Sunt la statuia Maria.
   Îi era teamă de perspicacitatea lui Roman. Putea ghici că le spusese ceva de dulce ungurilor. Dar Novac ştia că se poate baza pe Roman.
   După încă treizeci de minute “fâţâiala”, se auzi vocea lui Prodan.
- Delta 10, au ieşit foarte mulţi de la “VARGA”.
- Ce fac?
- Mulţi pleacă dar şi mai mulţi se opresc în faţă, în grupuri şi discuta.
- Anda apropie-te şi vezi ce zic.
   Nici trei minute nu trecură şi Anda raporta.
- Discută despre “VARGA” şi despre atacul de azi-noapte.
- Ce zic?
- Că au vrut securiştii să-l asasineze pe “VARGĂ”.
   Novac privi spre Roman, care auzise conversaţia. Acesta tăcea. După câteva clipe spuse.
- Cred că ne-apropiem de final Novacule.
- Şi eu... Sunt tot mai convins.
- Auzi, dar ia spune-mi şi mie cumde-ai scăpat tu de toţi ungurii ăia?
- Uite-aşa. Am scăpat şi gata.
- Ce, vrei să spui că şi-au luat tălpăşiţa aşa, pur şi simplu?
- Poate...
- Asta să i-o spui lui mutu, auzi...?
- I-o voi spune...zâmbi Novac imperceptibil.
- Îmi spui mai cum ai făcut, ori ai chef de glumă?
- Vei afla poate la final sau după .
- Mă mulţumesc şi cu această promisiune.
   Novac tăcu mai mult pentru că avea treabă. O întrebă pe Anda câţi mai sunt pe-afară şi câţi în biserică.
- Pe-afară vreo două sute, iar în biserica vreo patruzeci-cincizeci, restul au plecat.
- Ce fac?
- Cei de-afară discuta. Pâlcuri, pâlcuri. Despre cei din interior nu ştiu ce să raportez.
   Novac dădu apoi un ordin destul de bizar pentru Gigel dar nu şi pentru Roman.
- Toate echipele atenţie, pe maşini rămâne câte un singur ofiţer pentru a riposta încă aşa-zisei “invazii”. Restul, pe jos, în faţa bisericii. Acţionaţi conform instructajului. Doresc să ştiu cine coboară.
- Gruia, se auzi o voce obosită.
- Jipa, de la Delta 2.
- Firu de la 1.
- Lie, de la Delta 3.
- Foarte bine. Atenţie mare. Şi la cei din stradă şi la cei din interior.
   Apoi îi zise lui Roman.
- Mergi cu mine?
- Prefer să rămân aici, sunt prea cunoscut.
   Avea dreptate. N-avea rost să rişte. Strică treaba celorlalţi.
- Atunci îl iei pe Turtită şi executaţi ceea ce am făcut noi până acum.
- ‘Nţeles Boss, răspunse Roman, puţin la mişto.
   Novac porni spre Str. T.Cipariu.
   De departe îşi văzu oamenii dispuşi printre grupurile de enoriaşi. Cam singuratici. Unul ici, unul colo, aşa că le făcu semn să se apropie. Le ordonă să stea grupaţi cu ochii pe uşă. Era convins că atrage atenţia. Şi el şi-ai lui. Dar n-avea ce face. Pe strada îngustă se aflau doar grupurile de credincioşi. Să nu stai printre ei, însemna să se retragă. Riscul era astfel prea mare. Tot vorbind cu Jipa, Novac se trezi spunând.
- UITE-L (IATĂ-L)!
   În acelaşi timp se auzi şi vocea Andei urmată de patru glasuri în cor UITE-L.
  Novac zâmbi mulţumit. Îl luaseră cu toţii. Bravo băieţi. Nesiguranţa dispăruse. Ăla era. Omul negru. Omul din interior. “POŞTAŞUL” care venise să ridice materialele de la “VARGA”. Materialele care nu putuseră să fie ridicate de alţi aşi ai spionajului. Acum se aflau la “el”. La “POŞTAŞ”. Oare el ştia că fusese descoperit? Novac nu credea, deoarece el şi ai lui erau acoperiţi de două grupuri destul de mari. Priviseră, cum se spune, printre oameni. Acum urma confirmarea. Cu alte cuvinte, deşi cu toţii erau de acord că acela este omul, era necesară o confirmare – poate din activitate, din comportare – că este una şi aceeaşi persoană cu “POŞTAŞUL”.
- Totul duce deocamdată la concluzia că el este. Comportarea, privirea. N-avea ce vorbi cu ceilalţi, deci nu se amestecă cu grupurile.
  Novac îi spunea acestea lui Gruia.
- Da şefu’ răspunse Gruia. Doar se opreşte să dea bună ziua şi continuă căci n-avea subiect de discuţie. Vrea să lase impresia că-i de-al casei. Dar nu este cunoscut. El este. Merge spre str. Tiberiu Laurian.
   Novac dădu ordin lui Jipa şi lui Firu să rămână în continuare la “VARGA” în ajutorul Andei, căci, cine ştie, mai poate fi vreun “POŞTAŞ”. El cu Gruia îl luară în filaj pe “POŞTAŞ”. Acesta se deplasa încet, încet, când traversă strada întoarse privirea. Novac îşi zise. “Al nostru eşti tăticule”. Privire tipică de om care se aşteaptă să fie urmărit. De spion. Şi că altă confirmare, îl descoperi şi pe celălalt. Al doilea spion. Stătea ascuns după colţ şi aşteptă să vadă dacă se ţine cineva după “POŞTAŞ”. Novac îi făcu lui Gruia semnul cuvenit să rămână puţin pe loc şi ofiţerul se conformă. Al doilea spion începu să se deplaseze după “POŞTAŞ”. “POŞTAŞUL” mergea încordat spre str. Griviţa Rosie. Novac după el, urmat la 20-30 de metri de al doilea spion. În urma tuturor, la distanţă mare, venea agale Gruia.
   Novac ordona lui Turtită să se-apropie cu “Margareta” de Citroenul negru, descoperit de Sima şi Firu pe str. Al.Odobescu, iar lui Juncu să stea aproape de Gruia, apoi el se retrase, să nu dea satisfacţie celui de-al doilea spion să descopere un filor al Securităţii Judeţului Timiş.
   Când “POŞTAŞUL” se-apropie de Citroen, colegul său deja era la volan, acest moment confirmând în totalitate că cei doi erau personajele aşteptate de “VARGA” şi de securişti.
   Novac, ajuns din urmă de Gruia îl întrebă pe acesta din ochi care-i situaţia.
- S-au urcat în Citroen, dar aţi văzut? De-o parte şi de alta a străzii se afla câte două autoturisme dintre cele ce le-am urmărit până mai adineauri.
- Deci am concluzionat bine cu toţii. Ceilalţi au avut sarcina să ne ducă-n eroare şi să asigure retragerea “POSTAŞULUI”.
- Aşa se pare. Cum procedăm?
- După ei. Chemăm în ajutor pe Sima, care îl ia pe Firu. La “VARGA” vor rămâne Jipa cu Papa, Anda cu Prodan şi Jora. Pentru orice eventualitate.
   Citroenul pleca în trombă spre Calea Sagului şi de aici spre centru flancat strâns de celelalte patru autoturisme ungureşti.
- Ce facem şefu? Întrebă Turtită. Ăştia vor să ne facă să-l pierdem pe “POŞTAŞ”.
- Asta văd şi eu, răspunse Novac. Nu te lăsa. Ţine-ţi aproape.
   Apoi dădu ordin lui Sima şi Firu să aştepte la ieşirea spre Arad, Dispeceratului să alerteze posturile de poliţie iar lui Juncu şi lui Gruia să aleagă calea cea mai scurtă spre ieşirea din Timişoara. Tot spre Arad. Aceasta, deoarece, cel puţin deocamdată, i se părea sigur că, cei urmăriţi vor pleca în această direcţie.
- Hai Gigele. Dă-i bătaie. Nu trebuie să ne scape.
- Cu Nicu şi cu Lie ce faceţi, îi lăsaţi acolo?
- Îi lăsăm în centru, pentru a sări în ajutorul nostru dacă îşi schimbă ăştia gândurile. Sau al celor de la “VARGA”, dacă au nevoie.
   Însă în centru, “POŞTAŞUL” şi colegul său încadraţi de cele patru autoturisme au virat pe str. Gh.Dima, Gh.Lazăr, Circumvoluţiunii, Calea Aradului şi pe la ora 13.30 au ieşit din oraş, fiind luaţi imediat în primire de echipajele formate de Sima cu Firu şi Juncu cu Gruia.
   Novac rămase puţin mai în urmă din două motive. Primul constă în faptul că se ţinuse deja cam mult după cele două autoturisme, iar al doilea era că bănuia că vor mai apare şi alte surprize şi dorea să se liniştească pentru câteva clipe.
   Ordona lui Nicu şi lui Lie să se apropie şi ei, apoi lui Turtită să ruleze uşor spre Arad.
   Nu era convins că a dispus cele mai bune măsuri dar parcă nici altele nu avea la îndemână. “POŞTAŞUL” ieşise într-adevăr de la “VARGA”. În mod sigur avea asupra lui informaţiile şi caseta. Dar era posibil să mai fie şi alţi “POSTAŞI”? Era. Dintre cei ce fuseseră urmăriţi până în acele clipe sau orice altă persoana-dusmana României sau avidă după bani. Lasă lucrurile să decurgă deocamdată aşa, gândind că va decide în funcţie de situaţie, iar dacă nu se vor auzi cu Dispeceratul, Jipa, Anda şi ceilalţi se vor orienta la faţa locului.
   Când spera să fie încă puţină linişte în eter, Novac îl auzi pe Firu strigând în staţie.
- Delta 10. Au mai apărut doi din lateral. Vin după noi. Ne-au încadrat.
- Şi pe Juncu cu Gruia?
- Nu. Noi suntem în spate, se auzi vocea calmă a lui Gruia.
- Ceva intenţii războinice?
- Deocamdată nu. Doar încearcă să ne îndepărteze de “POŞTAŞ”.
- Ia te uită, parcă am mai auzit de sistemul ăsta. Ba chiar ne-am înfruntat cu aşa ceva. În cazul “PALL” şi “BALINT”, când cele şase maşini cu mercenari au încercat să-l scape pe Roman Vanilievici.
   Deşi bănuia că Dispeceratul aude şi raportează generalului Sandu, Novac încerca să-i reamintească.
- Raportat, Delta 10.
- Măsuri în plus?
- Nimic.
- Ai comunicat la Arad şi Oradea că mergem spre ei?
- Da.
- Ne-ajută?
- Nu, le este imposibil.
- Bine, mersi, mai mult îngână Novac. Era evident că, cel puţin deocamdată se putea baza doar pe ceea ce avea, iar unguri erau destui. Şi, nu era imposibil să fie înarmaţi. Doar o mai păţise. Şi nu o dată.
- Delta 1, apasă el a nu ştiu câtă oare pe butonul staţiei.
- Delta 1.
- Depăşeşte-i. Mergi în fată aşa fel să avem legătură radio. Oricum aşteaptă-i la intrarea în Arad, dincolo de barieră.
- Am înţeles, răspunse Sima.
- Delta 4.
- Da.
- Rămâi mai în urmă. Doar să-i ciupeşti. Dacă opreşte vreunul, mergi mai departe, doar comunici.
   Spera astfle să nu-şi mai expună prea mult oamenii. Să nu fie nici văzuţi dar nici atacaţi. Iar dacă rămânea vreun ungur în urmă, îl preluă el ori în cel mai rău caz Nicu şi Lie care veneau din urmă. E drept că se aflau încă departe.
   Se-ntreba dacă nici în Arad nu vor reuşi să recuperze materialele şi acesta, cum să procedeze. Încă n-avea o soluţie viabilă.
   Dispeceratul parcă-i ghici gândurile.
- Delta 10 – s-a vorbit la PTCF-uri, dacă ajungeţi acolo v-ajuta.
- Foarte bine, răspunse Novac şi ceilalţi în cor.
   Li se luase o piatră de pe inimă. Ştiau că acum cu siguranţă vor recupera ceea ce “POŞTAŞUL” luase de la “VARGA”.
- Delta 10, se auzi Dispeceratul, dacă nu se rezolvă, vă descurcaţi.
   Ce simplu “vă descurcaţi”. Dar asta însemna un risc enorm, fără şanse mari de reuşită. Poate doar surpriză...? Vom vedea la momentul potrivit.
- Delta 10, îi întrerupse Juncu gândurile.
- Spune.
- S-au oprit cu toţii.
- Unde?
- Între Sag şi Arad, lângă parcarea dintre vii.
- Bine. Ajung şi eu. Voi depăşiţi-i.
- În parcare sunt mai multe maşini...
   Când s-apropie, Novac observă şi el că în parcare şi în continuarea ei, se mai aflau vreo 30-40 de maşini, dacă nu mai multe cu polonezi, ruşi şi moldoveni de dincolo, unguri, sârbi. Şi mulţi romani. Dar care-i mai deosebea. Era un fel de talcioc improvizat aşa cum de altfel se mai găseau şi pe alte şosele din vestul ţării.
   Primul lucru pe care-l făcu Novac a fost să-l dea pe Turtită jos şi acesta să-l aibă în grijă pe “POŞTAŞ”. El îşi păstra rolul de privitor “în general”, bazându-se pe experienţă şi fler, pe simţul meseriaşului, să descopere “acel ceva” ce i-ar putea interesa. Căci altceva decât fotografierea nu prea vedea ce-ar putea face. Apoi ordona lui Nicu şi Lie să nu se lase văzuţi. Mai bine zis maşina s-o ţină departe iar Lie să vină pe jos în parcare. Să observe şi el “în general”. Lui Gruia, Juncu, Sima şi Firu le ordonă s-aştepte spre Arad. Apoi scoase trusa din torpedou, îşi aranjă repede o mustaţă, un cioc, doi perciuni stufoşi şi o pereche de ochelari de soare, dezbraca cămaşa şi-şi puse alta, privi în oglindă şi coborî şi el. Era alt om. Spera să nu fie recunoscut de ungurul pe care-l înjurase. Îl văzu pe Turtită cu ochii spre “POŞTAŞ”. Privea de jur împrejur. Multă lume. Încurcată treaba. “POŞTAŞUL” putea preda materialele oricui dintre cei prezenţi. În primul rând celor cărora nu le mai ştia numărul din cele şase autoturisme care-l încadraseră pe şosea. De fapt şi pe jos “POŞTAŞUL” era încadrat de vreo zece unguri. Şi câţi n-or mai fi pe-aici între cei aproape o mie de oameni ce se aflau la târgul improvizat. Novac simţi că-l împung câteva priviri “profesionale”. Aha, astea-s de la ruşii pe lângă care am trecut. M-au ginit. Înseamnă că şi eu am o privire cel puţin curioasă dacă nu profesională. Iar ei sunt meseriaşi nu glumă. Or fi în legătură cu “POŞTAŞUL” şi ei? Nu-i exclus să se ajute unii pe alţii.
- Şefu, îl trase Lie de mânecă, vedeţi borseta din mâna “POSTAŞULUI”?
- O văd.
- Acolo-s materialele. Sigur.
- De ce crezi?
- În primul rând, numai el are borseta dintre toţi însoţitorii săi. În al doilea rând, e plină. Apoi nu vedeţi ce grijă are de borseta, şi ceilalţi de el?
   Avea dreptate Lie. Totul ducea la concluzia că acolo-s materialele, ba mai mult se observă destul de clar că în borseta se afla şi o casetă video. Cel puţin una.
     “Hm. Cam siguri de ei bozgorii. Vă vin eu de hac nenicilor. Nu sunteţi nici primii nici ultimii cărora vă va veni de hac tata Novac. aşteptaţi numai să vină momentul şi rămâneţi fără comoara aia pe care o păziţi că pe ochii din cap. Voi şi cei care-i mai aveţi prin parcarea asta nenorocită. Ce credeţi că numai domniile voastre aţi încercat? Aha, au fost destui vericilor. Şi n-au reuşit. Vă las eu cu buză umflată şi pe voi. Şi voi mai lăsa şi pe alţii că voi. Dacă le va mai arde să încerce.”
   Ungurii n-au făcut ceva deosebit în parcare. Sau Novac şi ai lui nu şi-au dat seama. Oricum borseta se afla în continuare la “POŞTAŞ”. De unde Novac trase concluzia că el este şeful trupei care încălcase teritoriile Aradului şi Timisului. După vreo 10-15 minute ungurii s-au repliat, fiecare la autoturismul său şi au plecat spre Arad.
   Novac comunică celor două echipaje pe care le trimisese înainte şi nu se miră prea tare când Sima îi raportă că la benzinăria de la intrare se mai afla trei autoturisme ungureşti dintre cele pe care le urmăriseră în Timişoara, iar imediat după barieră, alte două.
   Se făceau în total douăsprezece autoturisme. Deci minimum 25-30 de unguri, erau implicaţi în acţiunea “VARGA” din 15 noiembrie 1989.
- Grijă pe “POŞTAŞ”, ordona Novac. Şi mai puţine vorbe în eter.
   Se gândea că ungurii ar fi putut să aibă posibilitatea să-i intercepteze. De asemenea, insistase pentru “POŞTAŞ” pentru că, cel puţin deocamdată era convins că el e şeful şi că în mândria lui nu va lăsa vreunui subordonat să termine ceea ce începuse el. Bineînţeles că părerea lui putea fi eronată. Apoi îl chema pe Nicu şi pe Lie mai aproape, iar pe Gruia şi pe Juncu îi trimise la Primăria din Arad să fie aproape de intersecţia ce ducea spre Nădlac. Oradea şi Deva.
- Delta 10, se auzi Sima. Au oprit cu toţii.
- Unde?
- Pe şoseaua Bucureşti, în faţa unei curţi cu porţi mari.
   “Păi, aşa-i stilul pe aici, bombăni Novac. Toate curţile au porţi uriaşe”.
- M-apropii şi eu.
- Se deschid porţile Delta 10. Încep să intre.
   “Ce-o mai însemna frate şi asta? Chiar se repeta istoria cu Roman Vanilievici? Parcă seamănă. Doar că acum sunt cu mulţi mai mulţi. Şi nu par a fi mercenari. Ăştia-s ofiţeri de informaţii. Se vor preta şi ei la arme?”
   Novac simţea lipsa echipei conduse de Teposu.
   Veştile de la Sima nu se lăsaseră aşteptate.
- Delta 10. Au intrat cinci. Inclusiv cea a “POSTAŞULUI”.
- Restul?
- Aştepta afară. Ba nu. Pleacă. Spre centru. O parte spre centru şi două fac dreapta.
- Du-te după cele care se deplasează spre centru. Te-ajuta Gruia şi Juncu. Eu rămân pentru “POŞTAŞ”. Nicule şi Lie  intraţi pe străduţele astea şi căutaţi. Nu prea departe căci simt că-i tot o capcană.
- Şi eu cred la fel, răspunse Nicu.
   N-avea cum să fie linişte în eter. Juncu o sparse.
- Au apărut la mine. Trei spre centru. Două spre Deva.
- Le iau eu pe cele spre Deva, comunica Sima.
   După câteva minute, tot Juncu vorbi:
- Se despart Delta 10. Două spre Oradea, una în cartierul Tudor Vladimirescu.
- Ai mei continuă spre Deva.
   N-avea cum să-i urmărească pe toţi. Aşa că se hotărî să procedeze cât de cât că la Timişoara. Deşi aici era mai greu, deoarece oraşul se lungea mai mult decât se lăţea.
- Delta 1, întoarce-te. Îl laşi pe Firu la prima intersecţie iar tu stai aproape. Dacă revin ai tăi, îi iei în primire singur. Delta 4, mai mergi puţin. Dacă se-ncadreaza spre Oradea comunicăm iar tu te-ntorci, îl laşi pe Gruia pe jos la Restaurantul “Roşu” să asigure Nadlacul şi Oradea, iar caută-l puţin pe cel ce a intrat în cartier.
   Ştia că nu-i suficient, dar mai mult nu putea să facă nici Mafalda. Asigurase principalele două mari noduri rutiere, pentru cele teri direcţii. Îi căută, pe cât posibil pe cei răzleţi. La rândul său, împreună cu Turtită, era “călare” pe “POŞTAŞ” şi încă patru autoturisme care se aflau în curte. Adică cel puţin 14-15 cadre de spionaj. Preferă să nu gândească. Se baza pe instinct. Îl citise pe şef. Adică pe “POŞTAŞ”. Mândru, plin de el, sef-sef, intolerant şi poate prea orgolios. Toate la un loc l-ar putea duce la vreo greşeală, spunea Novac lui Turtită, gândindu-se la cei ce rămaseră la “VARGA” acasă. Pute să-i ia şi pe ei. Dar riscul ar fi fost prea mare. Şi altcineva ar fi încercat să facă ceea ce a făcut “POŞTAŞUL”, “ARABUL”, “ZANCK”, “MONC”  şi alţii. Şi-apoi n-ar fi rezolvat mare lucru, oricum n-ar fi acoperit necesarul aici la Arad. Ungurii erau prea mulţi. Parcă ar fi ştiut de câte forţe dispune securitatea timişoreana. Parcă special dăduse de furcă şi celor de la Arad. Col. Creţu era şi el asfixiat de spionajul maghiar. Şi de alţii. Atlfel l-ar fi ajutat pe Novac. iar echipa de intervenţie a lui Teposu era destul de solicitată. La fel a celor de la Arad. Deci era musai să se “orienteze” la faţa locului.
“DESCURCĂ-TE” – era vorba oricărui şef. Trebuia, conform ordinului şi principiilor de muncă să te descurci la faţa locului. Te orientai şi ieşea bine – aplauze- toţi te lăudau, deşi pe ici pe colo oportuniştii, râvnitorii, “prietenii”, “săpătorii”, găseau să-ţi aduci unele învinuiri, care, cândva, le foloseau. Nu te “descurcai” – în primul rând şefii te făceau praf. În primul rând să scape ei. În al doilea rând, să câştige, să vadă ce va urma.
   Bineînţeles că nu era cazul generalului Sandu. Un lucru bun ce-l învăţase şi Novac de la el. Să dai frâu liber imaginaţiei subordonatului. În limitele legii, bineînţeles. De fapt, aceste “orientări” ţineau de geneză, de meserie, de minte, de suflet şi alte calităţi.
  În principal, a te “descurca” în situaţia de faţă, lui Novac nu i se părea nicicum. Ori aşa – ori aşa putea fi rău pentru oricare din părţi. Totul era de “orientare”. De a ghici. Şi de nu ghiceai? Luai plasa. O plasă mare. Şi atât. Şi lipsa de bani. La salariu.
   Dar dacă ghiceai? Ei, altă poveste.puteai deveni erou, Erou al Securităţii. Ca în rest nu te ştia nimeni. Mai bine zis, erou al serviciului, al colectiv7ului, sau mai bine zis al microgrupei care a realizat misiunea. Singura care ştia adevărul. Aproape tot. Că mai departe nu se comunica. Decât lui Vlad. Şi nici lui tot. doar rezultatul. Impoleiat sau nu. Deci, până la urmă, că securist nu puteai fi erou. Decât post-mortem şi atunci depindea de societatea care respectă sau nu pe cei ce erau cu adevărat eroi. Să presupunem că azi sau mâine când ieşi la pensie discuţi cu foşti colegi din elementară, cu foştii vecini de la ţară. Şi ei tot ataca Securitatea. Deci, şi pe tine. Iar tu, erou al eroilor, încerci, pe ocolite, că altfel n-ai voie, nici la pensie şi nici după moarte, să te dai mare. Să le explici că, vezi Doamne ai făcut şi tu ceva în viaţa asta. Nu. NU AI FĂCUT NIMIC, BAI! TU NU AI FĂCUT NIMIC! Păi cum să faci, băi, tu, care nu eşti nimic şi nu te ştie nimeni. Da de făcut au făcut cutare şi cutarede aici, de la judeţ, care ne-a ajutat. Ba pe unul, ba pe altul. Cu copii la şcoală, la facultate, la servici – să-i încadrăm. Şi ce dacă ne-a cerut – că nu ne-a cerut el. I-am dus noi. Ce-am putut. Sau ce ne-a zis el. Păi el e Dumnezeul nostru. El ne-ajută... Şi la bine şi la rău. Ce dacă are vilă? Sau maşina Volvo? Păi ce asta mai e maşina? Tu ce ai? N-ai nimic. A, că eşti deştept, da. Am auzit. Sau mai cunoaştem noi. Şi? Ce-ai făcut cu deşteptăciunea ta? Nu te vezi? Îmbrăcat nu eşti, maşina n-ai, casa n-ai făcut. Ce fel de om eşti nene (tată, unchiule,etc).
   Novac îşi aminti de un prieten din copilărie care venise special tocmai din Teleorman să-i ceară să-i bage copilul la facultate. Îi spusese cinstit “ Bai Sofe dacă n-aş fi eu, altul ţi-ar spune altfel. Eu îţi spun realitatea. În primul rând, nu prea cunosc la facultate. Am aranjat şi eu pentru mai mulţi elevi. Şi profesorul a zis că da, e-n regulă. Dar n-a fost bai Sofe. El şi alţii care se băgă ca el sunt nişte nemernici, n-aveau cum să aranjeze. Doar promiteau. Şi câştigă. Păi dacă sin zece candidaţi reuşeau doi sau chiar zece el câştiga banii sau produsele a zece sau doi plătitori. Dacă nu, dădeau înapoi. Indiferent cum, el rămânea cu ceva. Nu se putea să nu reuşească câţiva din cei zece sau chiar pe seama hazardului. Oricum câştiga. După cum se orienta. Ce notă a avut candidatul? Păi aşa şi aşa. Aha, bun. Îl primesc. Pe-al tău nu. Pe asta da. Şi strângea un număr de candidaţi cât de cât pretabil la a reuşi.
- Delta 10, îl întrerupse din amorţeală vocea lui Firu.
   Novac apasa pe buton, observându-l cu coada ochiului pe Turtită cum se uită la el fin, întrebător.
- Zi-i...
- Ăştia se tot plimba. Ba prin centru, ba prin cartiere, ba se fac ca o întind spre Deva, Oradea, Nădlac.
- Şi? Ce propui?
- Nimic. Poate să ne-adunăm lângă dumneavoastră.
   “Da” – avea dreptate Firu. Ce rost avea să-şi piardă timpul cu ceilalţi când “POŞTAŞUL” era aici. Dar răspunsul a fost altul.
- Continuaţi.
   Era mai bine să ştie, în limitele posiblului ce fac şi ceilalţi. Şi oricând putea să suspende acolo şi să tabere toţi pe “POŞTAŞ”
   Nici nu se răci bine staţia RER că se deschise poarta curţii unde intrase “POŞTAŞUL” şi ai lui. Imediat ieşi un autoturism şi o luară spre Timişoara. Îl urmă al doilea spre centru. Apoi al treilea tot spre centru şi după câteva clipe, al patrulea, în aceeaşi direcţie. Autoturismul “POSTAŞULUI” rămase în curte.
- Ce facem şefu’? îndrăzni Turtită. Dacă o fi plecat cu unul dintre aceste autoturisme?
- Posibil. Dar nu cred. Cel mult putea să dea materialele. Dar nici asta nu cred.
- Ce ordonaţi?
- Noi rămânem pe loc. Vom primi veşti de la Firu şi Gruia.
   Apoi, le atrase atenţia celor doi să privească atent la pasagerii autoturismelor.
  Răspunsul lui Firu veni repede:
- Nu e şefu. “POŞTAŞUL” nu se vede printre ei.
   Novac privi spre Turtită. “Vezi puştiule? Vezi ce înseamnă răbdarea? E drept, poţi să pierzi, dar rar. De regulă câştigi”.
- Şefu’, îi întrerupse Turtită monologul, cel dinspre Timişoara revine.
- Văd.
- Şi cei din cartier. Toţi.
- Văd.
- O parte spre dumneavoastră, strigă Firu în staţie. Ba nu. Aproape toţi. Că n-am avut timp să-i număr. Novac tăcea.
- Ce vor ăştia? Eu ştiu mai Gigele? Să ne înnebunească.
- Cred că vor să ne facă să credem că “POŞTAŞUL” a plecat sau pleacă, ori poate pleca cu oricare dintrei.
- E la mintea cocoşului.
- Ia priviţi. S-au oprit toţi în faţa porţii. Unsprezece autoturisme. Patru intra în curte. Iese autoturismul “POSTAŞULUI”. Şefu’, o fi în el?
- În primul rând nu sunt orb. În al doilea rând ştiu în care se afla “POŞTAŞUL”. În al treilea rând, da o fugă pe jos şi poate îţi dai seama despre ce pune la cale. Ai venit?
   “Iar gândea Turtită, în timp ce fugea cât îl ţineau puterile, iar îmi zice vorba asta. Cred că ştie că mă deranjează. Dar nu-i nicio problemă. Parcă totuşi alerg mai repede, ştiind că este necesar să mă întorc numaidecât. Ajunse destul de aproape când toate maşinile ungureşti care ieşiseră demarară spre centrul Aradului. Nu-şi dăduse seama dacă “POŞTAŞUL” se afla în ele. În curte rămăsese alte patru autoturisme. Reveni la Novac. Acesta îl luă în primire.
- Ai venit?
  Turtită îl privi pieziş.
- Am venit şefu’, nimic deosebit.
- “POŞTAŞUL”.
   Turtită dădu din umeri.
- Maşina a plecat. Nu mi-am dat seama dacă era şi el.
   Novac lua legătura iarăşi cu Firu şi Gruia să fie atenţi acolo iar Sandu şi Juncu să ia în primire pe cât posibil, autoturismele. Lui Nicu şi lui Lie le ordonă să urmărească prioritar maşina “POSTAŞULUI”
- Nu mergem şi noi?
- Dacă erai sigur că a plecat şi “POŞTAŞUL” – da. Aşa, cred că e mai bine să aşteptăm.
   Următoarele 20-25 de minute au fost un calvar pentru toţi. Ungurii au bătut oraşul în toate părţile. S-au prefăcut că pleacă din oraş. Reveneau. Se apropiau de centru şi se despărţeau în evantai, în toate direcţiile.
   Novac trepida. Încerca să mai aibă răbdare dar simţea că este pe sfârşite. Era gata să răbufnească. Salvarea veni de la Firu.
- Două spre Delta 10. Încă două. Şi încă una.
   Da. Novac spera că a învins.
   Firu continuă. Încă şi încă. Până în momentul când le zări şi Novac.
- Sunt la mine Firule. Rămâneţi pe locuri.
   Într-adevăr, toate autoturismele ungureşti se opriseră la aceeaşi poartă. Şi maxim peste două-trei minute au plecat iarăşi. De data aceasta, toate. Nu observaseră în care se afla “POŞTAŞUL”.
- Atenţie Firule. Priveşte doar după “POŞTAŞ”. Să-mi spui în care maşina se afla.
   După ce au trecut de Firu, acesta a confirmat că “POŞTAŞUL” se afla în autoturismul său.
- Foarte bine, Sima, recuperează-l pe Firu şi veniţi după noi.
  Când au ajuns la intersecţia care pornea spre Nădlac sau Oradea, Gruia a confirmat şi el prezenţa “POSTAŞULUI” în acelaşi autoturism.
- Pe tine să te ia Juncu. Şi veniţi după mine.
- Delta 10, dar patru au luat-o spre Oradea, restul spre Nădlac.
   Novac şovăi. Dacă totuşi “POŞTAŞUL” nu era atât de orgolios? Aşa că ordonă lui Juncu şi Gruia să urmărească ei cele patru autoturisme până la Oradea-Bors şi-şi păstra grosul forţelor în jurul grupului în care se afla “POŞTAŞUL”.
   Pe traseu ungurii se deplasau cu viteză mare, când se încadrau condiţiilor traficului, şoseaua fiind destul de strâmtă până la comună Pecica, cu multe curbe şi denivelări. “POŞTAŞUL” era în frunte, când în coadă, când între maşini. Au trecut cu bine de Pecica şi Novac lua hotărârea să-i depăşească şi să-i aştepta la graniţă. Ordonă lui Sima şi Firu să rămână pe spate şi lui Lie şi Nicu la fel.
   Ajunsese la PTCF Nădlac cu vreo cinci minute înaintea convoiului. Îşi declina calitatea şi ceru să fie condus la comandant. În cale îi ieşi un maior care se prezentă:
- Sunt maiorul “TIBOR”, am primit ordin să mă ocup de dumneavoastră. Domnule comandant vă roagă să-l scuzaţi. Are puţină treabă.
- Ştiţi despre ce este vorba? Întrebă Novac.
- Sigur. Am primit consemn să vă dăm tot concursul.
- Bun. M-am mai liniştit, zâmbi Novac. grupul se apropie. Vă voi arăta persoană care ne interesează. Trebuie controlată bine. Şi el şi ceilalţi, de altfel. Nu ştim sigur la cine va fi materialul şi caseta.
- Am înţeles. Şi maiorul “TIBOR”  se retrase, schimba câteva cuvinte cu doi dintre vameşi, apoi reveni la Novac.
- Fiţi fără grijă. Totul va fi bine. Puteţi merge la bar să serviţi o cafea.
   Lui Novac nu-i ardea de nimic în acele clipe. Se retrase puţin să nu fie văzut de “POŞTAŞUL” şi ai lui, dar el să-i observe perfect.
   Nu dură prea mult până veni rândul primului autoturism unguresc să fie purecat. Era chiar al “POSTAŞULUI”. Vameşii păreau că-şi fac datoria dar nu găseau nimic. Novac ieşi din colţul său şi-i făcu semn maiorului “TIBOR” să se-apropie. Acesta veni destul de greu. Parcă pierdea timpul.
- Domnule maior. În mod sigur ceea ce caut eu se afla la ungurul acela.
- Îmi pare rău, dar până acum oamenii noştri nu au găsit nimic.
- Vă rog frumos. Consider că are totul în borseta.
- Poate să aibă. Asupra lucrurilor personale nu avem voie să umblăm.
- Domnule maior... şi Novac simţi că pierde, că ceva nu este în regulă.
- Aşa este convenţia, îmi pare rău, şi “TIBOR” încerca să se îndepărteze.
   Novac se aşeză în faţa lui şi zise:
- Domnule maior, dacă nu vă faceţi datoria eu personal îl voi căuta pe ungur în borseta.
   Tibor îl privi ironic.
- Inceracti domnule Novac. Vă dau imediat pe mâna soldaţilor. Şi ăştia nu ştiu multe. Nu uitaţi că sunteţi în PCTF.
   Novac tăcu. Îl credea în stare după cum îl privea. Se prefăcu că intră în bar, urmărit de privirea lui “TIBOR”, apoi când simţi că acesta se ia cu alte treburi, fugi repede spre biroul comandantului. Intră fără să bată la uşă. În birou, doi bărbaţi. Pe scaunul şefului, un colonel destul de sur, cu chelie pronunţată îl privea mirat pe Novac. Nu se cunoşteau.
  Novac îl privi şi se prezentă.
- Domnule colonel sunt maior Novac, din Securitatea statului. Aţi fost anunţat că voi veni.
- Da domnule maior. Am dat dispoziţii să primiţi tot concursul. Ce s-a întâmplat de sunteţi agitat?
- Domnule colonel, cu tot regretul vă spun că am fost sabotat.
- Cum aşa?
- Ungurul a trecut dincolo. Cu materiale cu tot.
- Glumiţi?
- Cum să glumesc domnule colonel. Am eu moaca unui om care glumeşte?
- Ce s-a întâmplat de fapt?
- Maiorul “TIBOR”  nu şi-a făcut datoria.
   Colonelul privi spre civilul cu care discutase până în acel moment.
- Altă reclamaţie, spuse el trist. Şi nu de la oricine.
   Civilul îşi notă ceva într-o agendă.
- Domnule colonel Stroie a venit de la Bucureşti tocmai pentru “TIBOR”, avem mai multe reclamaţii împotriva lui.
- Dar asta e trădare domnule colonel. Trădare cu “T” mare.
- Ce putem face domnule Novac pentru dumneavoastră?
- Ajutaţi-mă să trec dincolo. Repede. Am viza permanentă. Şi pentru Ungaria şi pentru Iugoslavia.
- Asta se poate.
- Atât. În rest sper să mă descurc. Eventual la întoarcere, s-aşteptaţi un semn de la mine.
- Aşa vom face domnule Novac. Puteţi porni. Şi că “TIBOR” să nu-şi dea seama îl voi trimite în control la posturi.
   Novac îi zise lui Turtită să coboare şi să meargă la ceilalţi. Ordonă să se retragă toţi la Timişoara poate că este nevoie de ei acolo.
- Pot spune ceva domnule maior, încerca Turtită să se-apropie.
- Nu. Fără comentarii.
- Am înţeles. Vă doresc baftă. Şi-aş vrea să vă aşteptăm aici.
- Nu. La Timişoara. Daţi-i drumul. Hai.

 * * *
  Novac îi făcu semn din mână, se urcă la volanul Bătrânei Doamne şi porni în necunoscut. A trecut cu bine şi de Punctul de Control şi Trecere a Frontierei maghiar şi apasa cât putea pe pedală Margaretei. Spera să-l ajungă pe “POŞTAŞ” şi să se orienteze la faţa locului. Se baza pe logică şi pe intuiţie în această acţiune. Se baza pe faptul că şeful trebuia să ducă materialul şi că de-acum, fiind pe teritoriul Ungariei, vajnicii lui paznici se retrăgeau la unităţile de care aparţineau, deoarece rolul lor se încheiase. Şi-aici ar fi intervenit surpriză. Dacă Novac l-ar fi prins pe “POŞTAŞ” singur înainte de a intra în clădirea unde trebuia să predea materialul şi caseta, poate că ar fi avut cel puţin o şansă să-l ia înapoi şi să-l ducă acolo unde-i era locul.
   Străbătuse vreo 40 km, când Novac văzu în depărtare clădirile unui oraş. Se-apropie. Pe plăcuţa de la intrare scria mare HODMEZOVASARHELY “Bine aţi venit”.
  “Să nu fie pe-aici”, privi Novac în toate părţile, neslăbind deloc pe Margareta.
   Nu, nu era. După ce ieşi din oraş la câteva minute dădu de o plăcuţă cu indicaţia MOTEL – la 200 m.
   “N-or fi aici să facă o pauză pentru a-şi serba victoria?”. Printre frunzişurile păduricii ce înconjura locul unde se afla motelul, Novac zări un număr mare de maşini şi se gândi că ar fi bine să se apropie. De la vreo 50 de metri le zări. Opri, dădu înapoi pentru că Margareta să nu atragă atenţia şi se-apropie pe jos. Da. Erau cu toţii la masă. Veseli. “POŞTAŞUL” pe locul de onoare. Deci nu greşise. El era şeful. Iar borseta? Borseta era pe masă. În fata bosului. Novac se retrase, se urcă la volan şi îşi caută un loc de până la vreo doi kilometri de motel, după tufişurile ce împrejmuiau o parcare. Gândi că dacă l-a ghicit într-adevăr pe “POŞTAŞ”, acesta, ca şef, îi va lăsa pe ceilalţi să serbeze în continuare iar el se va grăbi să ajungă la destinaţie. Să predea ceea ce adusese cu atâtea eforturi. Şi riscuri. Îl şi vedea, plin de el, tipic neamului, cum desfăcea borseta şi scotea unul câte unul materialele de la “VARGA”. “Ba vezi să nu, gândi Novac. poate la Sfântul Aşteaptă. Sper să am EU mai mult noroc aici, la tine în ţară.” Oricum, Novac recunoştea că spionajul maghiar organizase perfect preluarea de la “VARGA” a materialelor după care cădeau atâţia în limbă. Securitatea romana greşise că se bazase prea mult ca aceste materiale vor fi reţinute la graniţă. Altfel... Teposu şi ai lui n-ar fi fost lăsaţi deoparte.
   După vreo două ore de aşteptare, măcinat de diverse gânduri, gata să aţipească, Novac tresări. Maşina “POSTAŞULUI” trecuse de parcare spre Oroshaza. În maşină, “POŞTAŞUL” singur, la volan. Nu se grăbea. Rulă cu 90-100 la ora ceea ce îi convenea Bătrânei Doamne obosite. Novac spera că “POŞTAŞUL” să oprească pe drum, în vreun loc unde să-i permită lui să acţioneze aşa cum ar fi vrut s-o facă şi în ţară.
   După vreo 25-30 de minute “POŞTAŞUL” opri într-o parcare mare, frumos amenajata. Închise autoturismul şi cu borseta asupra lui intra în cabinele telefonice aflate lângă un mic magazin “cu de toate”.
  “Dacă n-o fac aici, nu se ştie dacă voi mai avea prilejul. Mai ales că se-ntunecă. Şi nici nu cunosc locurile. Ori acum, ori niciodată”.
   O lăsă pe Margareta în şosea, cu cheile în contact şi se duse lângă maşina “POSTAŞULUI”. Meşteri ceva la portiera, apoi îi dădu un picior în lateral şi o deschise. “Bună metodă. Românească.” Zâmbi, amintindu-şi de cel ce-l învăţase cât de uşor pot fi deschise portierele autoturismelor, un hoţ de pe meleaguri nemţene. Intră în partea din spate a autoturismului şi aşteptă. După vreo trei minute “POŞTAŞUL” venea grăbit, cu o pungă de alune în mână. Se aşeză la volan şi porni. Deodată înlemni. Simţea că ceva, că o ţeavă de pistol îl împungea în ceafă. Privi în oglindă retrovizoare şi nu putu să vadă nimic. Era mişcată de la locul ei.
- Stai liniştit domnule Nemes, sau cum te-oi fi chemând. Stai liniştit astfel îţi zbor creierii. Şi e păcat de maşina asta, că se murdăreşte.
- Ce doreşti? Întrebă “POŞTAŞUL”, iritat.
- Cum ce doresc? Păi mai şi întrebi? Ce tupeu domnule. Auzi. Ce doresc. Păi ce să doresc domnule. Ceea ce-mi aparţine.
- Vă aparţine?
- Da. Mie şi ţării mele. Ceva ce aţi luat voi astăzi de la popă. Clar? Hai, dă-mi repede borseta că altfel nu mai apuci nici să vorbeşti.
- Borseta?! De ce borseta?! De unde ştii că ceea ce cauţi se afla în borseta?
- Gata cu vorba. De unde, de neunde, ştiu. Dă-mi borseta. Arunc-o pe bancheta din spate. Aşa omule. Îmi place că eşti cuminte. Bravo. Acum rulează uşurel colo, la marginea parcării, între cele două TIR-uri. Să mai stăm de vorbă. Şi fără prostii că o-ncurci. Dai drumul.
   “POŞTAŞUL” trase maşina unde-i indicase Novac şi opri.
- Bravo. Eşti băiat bun. Acum o să dormi vreo două ore. Să am timp s-o şterg fără colegii dumitale după mine.
   Şi, în timp ce vorbea, Novac îl atinse în moalele capului. Îi aşeză corpul în aşa fel să creadă lumea că individul dormea, lua borseta şi după ce se convinsese că aveaa în ea ceea ce-i trebuia, ieşi. Inda înainte de a închide portiera, îi mai atinse un laţ de palma după ureche celui ce deja dormea liniştit. “Asta ca să fiu sigur”,zâmbi Novac, trântind portiera.
   Apoi se urcă la volanul Margaretei, întoarse şi înfipse tare piciorul în pedala de acceleraţie. Bătrâna Doamnă trepida toată. Parcă mai vioaie de data aceasta.
   “Numai de nu m-aş întâlni cu ceilalţi, îşi zise el. Să nu mă recunoască nenorocitul ăla pe care l-am băgat în pizda mă-sii. Dea Domnul să trec cu bine şi de ei”.
   Când ajunse în dreptul motelului şirul de maşini ale celor ce-şi serbase victoria tocmai ieşea în şosea. O luau în direcţia în care plecase şi “POŞTAŞUL”. Novac se făcu mic la volan şi trecu în viteză mai departe, sperând să nu fi fost recunoscut. După vreo câteva sute de metri, când privi oglinda retrovizoare, văzu şirul de maşini oprite şi pe pasagerii lor lângă ele, gesticulând.
   “M-au văzut ai dracului. Dar până se hotărăsc, până pornesc după mine, eu cu Bătrâna mea Doamnă sper să fiu departe. Mai e puţin până la graniţă. Hopul cel mare. Dacă vrea Dumnezeu îl voi trece şi pe asta. Că-l trec pentru ţara mea.
   Încă nu observă să fie urmărit. “Înseamnă că n-au fost siguri. Se hotărăsc greu”.
   Granita era aproape. Actele le avea în regulă. Se-apropie, le prezenta şi coborî din maşina să dea impresia de siguranţa ofiţerului ce efectua controlul.
- Unde-a fost domnul? Întrebă ofiţerul.
- La rude în Oroshaza, spuse el oraşul celălalt. Se gândea că şi ăştia au o evidenţă a tot ce intră şi iese din ţară şi să nu pară deocheat dacă declară altceva. Şi dacă spunea Hodmezovasrhely, să nu-l întrebe cine-i sunt rudele. Oraş mic, oamenii se cunosc.
- Şi întors aşa repede?
- Da. Au fost obligat să plece în Austria. Revin peste două săptămâni. Atunci vin şi eu iarăşi la ei.
- Da. Bine domnu’. Drum bun. Va-asteptam.
   Lui Novac nu-i venea să creadă. Scăpase. Urcă la volan şi porni uşor să nu atragă atenţia. În urma lui în PCTF opriseră două maşini, lăsând dâre adânci în asfaltul de sub copertina. Pasagerii celor două autoturisme vorbeau ceva cu ofiţerul ce efectuase controlul vamal şi gesticulau disperaţi, în timp ce vameşul dădea neputincios din umeri. Novac era deja pe teritoriul românesc.
   Colonelul, şeful punctului îi ieşi în întâmpinare.
- Toate bune domnule Novac?
- Toate, chiar toate.
- Şi-aici vor fi să ştiţi. Daţi-i drumul. Sunteţi foarte aşteptat la Timişoara.
- Zbor.
- Călătorie plăcută.
- Mulţumesc.

* * *
  Când Novac intra în Timişoara, era miezul nopţii. Apasă pe buton şi strigă Dispeceratul.
- Dispeceratule mă auzi?
- Te auzim Delta 10. Te-auzim foarte bine. Sunteţi aşteptat de domnul general la sediul Securităţii. Dar mai întâi treceţi pe la noi. Neapărat.
   Era emoţionată vocea ofiţerului de serviciu. Ce s-o fi întâmplat?
   Opri maşina lângă sediu, încuie şi intră. Nu mare-i fu mirarea când îi văzu pe toţi ofiţerii, strânşi în plen, în sala de şedinţe.
   Novac puţin mirat întrebă:
- Ce-i cu voi fraţilor? Ce-i cu adunarea asta, la ora asta?
- Nimic domnule maior, vorbi nea Misa, în calitate de cel mai bătrân. Nimic. Doar că aşa am gândit noi să v-arătăm că am fost tot timpul alături de dumneavoastră.
  Novac, simţea că ceva îi sparge pieptul. Puse mâna pe partea stângă, apoi îl îmbrăţişă pe nea Misa. Şi pe toţi ceilalţi.
  După scurt timp telefonul străpunse atmosferă în care se aflau Novac şi subordonaţii săi.
   Novac ridică receptorul.
- Sandu, răsună vocea prea cunoscută a generalului.
- Ordonaţi...
- Nu ţi se pare că ai întins prea mult coarda?
- Cred că da...
- Totul e bine?
- Raportez: absolut totul.
- Bine. Lasă tot şi vino să vorbim.
   Acesta era generalul Sandu. Aspru, dar ştia să pună degetul pe rană. Cu vorbe reci alina multe momente grele din viaţă şi lupta celor pe care-i conducea.


Epilog

  Conducerea Securităţii Judeţului Timiş a raportat conducerii Departamentului Securităţii Statului doar atât: “NIMIC DEOSEBIT”.
   Cuvinte care înglobau totul. Zbuciumul, alergările, consumul psihic şi fizic, nervii, bucuriile, pericolele, nesomnul, foamea tuturor care contribuiseră la realizarea mişunilor cu finalul mult dorit: MISIUNE ÎNDEPLINITĂ. Ce conta restul? Restul pentru eroii cărţii şi nu numai pentru ei era egal cu DATORIA. Aşa cum se putea ea realiza în conditile toamnei anului 1989. Toamna când ţara era înconjurată şi invadată de spioni ai multor oficine vestice şi estice şi când era măcinata sistematic de TRĂDAREA din interior. TRĂDARE de sus până jos.

* * *
  Nemaiavând putinţa contactului cu “VARGA” – deci le lipseau informaţiile şi materialele denigratoare la adresa României – Budapesta şi alte capitale au ordonat serviciilor de spionaj şi propaganda să fabuleze: despre securitate şi securişti – în primul rând, despre omoruri grave inexistente în realitate, despre genociduri produse de această instituţie în Harghita, Covasna şi alte zone ale Ardealului. Despre poliţie aproape la fel. Despre partid, pe primul plan fiind Ceauşescu şi familia sa. Neavând contact cu tradatorii-disidenti au scornit pe baza experienţei, fiind aşi şi în folosirea armei psihologice, având interes de a crea, cel puţin artificial “situaţia operativă” propice începerii revoluţiei. Bineînţeles că au avut  suficiente personaje pe care s-au susţinut. Minciunile curgeau concentric, bine dirijate. Şi înainte de revoluţie şi în timpul desfăşurării acesteia dar mai ales după. Şi continuă şi astăzi. Mai ales astăzi. Îmbracă alte forme, fine, subtile de atac la adresa serviciilor de informaţii. Pentru a-şi proteja interesele lor. Dar, cred eu, în primul rând de frică. Frică enormă. Frică exagerată de slujitorii securităţii, de ofiţerii de informaţii. De oameni ca Novac şi ai lui. Că generalul Sandu şi maiorul Roman, pe care, de altfel şi astăzi îi tracasează chemându-i frecvent la tribunal pentru “genocidul” de care se fac de fapt vinovaţi ei, eroii negativi ai acestei cărţi. Şi alţii. Conduşi de “bubuli”.
   Pe 22 decembrie 1989 Novac a fost arestat împreună cu ceilalţi din aparatul Securităţii Timiş. Unii au făcut ani grei de puşcărie. Alţii au fost “bătuţi psihic”. Alţii sunt încă şomeri. Toate acestea pentru că şi-au făcut datoria. Pentru că s-au luptat cu toată fiinţă pentru România şi pentru romani. Au neglijat familia, corpul, mintea, folosindu-le toate pentru ţară. Şi din apărători au devenit “duşmani”.
   Maior “TIBOR” s-a declarat că şi alţii de altfel, mare disident şi l-a înlăturat pe colonelul şef deoarece acesta a îndrăznit să-l ajute pe Novac în lupta pentru România. “TIBOR” a devenit şeful unuia dintre PCTF-urile importante. Ne mai mirăm de multe alte nereguli?
  “VARGA” nu s-a potolit. A devenit “eroul naţional”. Dar numai pentru câteva zile căci romanul nu e prost. Şi-a dat seama repede cu cine are de-a face. Oricum “VARGA”  şi-a atins toate ţelurile chiar mai mult. Cu excepţia Ardealului. Încă nu “l-au rupt” din România. Totuşi, pe securişti nu i-a atacat. Oare de ce? autorul spera să nu fie luat în colimatorul lui “VARGA” şi a politicienilor săi.
   Oricum, după revoluţie, şi buni şi răi s-au repezit la CIOLAN. Însă unora le-a alunecat printre degete. Şi mai dau şi azi din coate. De vină sunt tot “securiştii”. Altora li s-a oprit în gât. Bineînţeles că vinovaţii sunt tot “securiştii”. Şi uite-aşa, când le e foame mai “dau” în ofiţerii de informaţii. Altfel le scapa ciolanul. Dacă nu “vor fi probleme”, autorul spera să aducă şi alte cazuri în atenţia cititorului.



     Bucureşti – 1 decembrie 1995; 15 ianuarie 1997.